Deși afară era încă întuneric de nu puteai să-ți dai seama dacă e dimineața de joi sau e dimineața de vineri, deși cucoșii încă nu cucurigaseră, unchiul Fedea deja înjura de mama focului toate pietrele ascuțite de pe Drumul Târgului, peste care călca cu picioarele desculțe.
Pe el nu-l putea păcăli întunericul, știa foarte bine că este dimineața de vineri, deoarece în fiecare vineri dimineață pleca spre târg cu două cofe de smântână. Ș-apoi dacă ar fi fost și dimineața de joi, unchiul Fedea ar fi călcat tot pe aceleași pietre ascuțite, ar fi tras tot aceleași înjurături și ar fi șoptit tot aceleași rugăciuni și asta datorită, în primul rând drumului care avea aceleași pietre ascuțite atât în dimineața de joi, cât și în cea de vineri, iar în al doilea rând unchiul Fedea folosea în fiecare dimineață aceleași înjurături și aceleași rugăciuni și pân’ la urmă îi era indiferent că el nu stătea cu smântâna în târg alături de muierile de pe Valea Izei, deoarece avea mușteriii săi și toți aleși pe sprânceană, „numa doftori, advocați și pulițiști” că doară n-o să care el cofele pân’ la Sighet pentru niște terchea berchea, coate goale sau frânari de la chefere, aceștia nu au decât să târguiască de la muierile din târg.
– Ministeriu mă-ti de uliță! Că într-o zi mi-oi rumpe pticioarele p’ăn gropti, da bine și așe, că de n-aș cunoaște-o pă de-rost mi-aș rumpe capu, mama ei de treabă! – bombănea unchiul Fedea între un „Crez” și un „Tatăl nostru”, dar de rupt nu-și rupea nici picioarele nici capul, căci cunoștea drumul spre târg, cum cunoștea orbul Moșko drumul spre havre ovreiască, căci în fiecare vineri: „haida cu desagii-n gârbiță la târg, iar de acolo înapoi acasă, flămând ca un câne, tu’i ceapa mă-sii de treabă!”
„Nu care cumva să uiți că-i vinerea azi! Vi-ne-rea!... Auzâtu-m-ai tu să nu care cumva să îndrăznești..., că te bate sfântu’ Dumnezeu care le vede pe toate!” – îl povățuia în fiecare dimineață de vineri mătușa Măria, ceea ce îl supăra pe unchiul Fedea atât de tare, că primul sfert de drum uita de rugăciuni, de gropi și de pietre ascuțite, dedicând toate înjurăturile mătușii Măria:
– Hoașca bătrână, atâta știe: „Nu care cumva să uiți!...” Uitar-ar Dumnezeu s-o scrie în cartea traiului cel veșnic! Uitar-ar mortea de ea să uite de mironosiță afurisită!... Bătu-o-ar grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele de pe cer și clopoțelul cu care cheamă îngerii la utrenie...
Dar la dus, dacă era cum era, la întors era jale mare. Mațele unchiului Fedea chiorăioau de foame mai ceva ca o ceată de pisici în luna lui mărțișor, picioarele i se înmuiau, iar în fața ochilor i se așternea ceață. De multe ori se așeză pe iarbă și lingea cofele sau ulcioarele de smântână de străluceau mai ceva decât coifurile războinicilor romani, după care se jura pe sfânta Varvara din Bocicoiul Mare și pe sfântul Anton din Coștiui că le spălase la fântâna din Sărata, că nu mai putea înainta din cauza roiului de muște, care zburau după el, din cauza hârburilor nespălate.
– Spălate-ar vecinii rece și întins pe masă de hârbăreț nimicitor și ruinător ce ești!... De parcă eu nu puteam să le spăl și apa s-o dau la purcel?... – lua foc mătușa Măria.
Dar într-o vineri, mare noroc a dat peste unchiul Fedea, i-a pus Dumnezeu mâna în cap nu alta, căci se întoarse acasă mai sătul decât vierul notarului, cu banii în buzunar și cu cofele nespălate... – minunenea minunilor!
Când duse smântâna la domnul „pulițișt” Ioșca, nevasta acestuia i-a dat o pâine neagră și tare ca piatra din cariera Oblazului.
– Poate aveți acasă purceluși, Fedor-baci? – îl întrebă femeia.
– Avem, avem, bistoș avem! – se grăbi s-o asigure unchiul Fedea, ca nu cumva „Doamne ferește!” să se răzgândească și să nu-i dea pâinea.
Mulțumind pentru pâine, unchiul Fedea o zbughi pe ușă afară, „dar bat-o norocu’ de pituce”, că nicicum nu putea să muște cu cei doi dinți ai săi din ea.
– Apăi bat-o căpăstrul pe cuconița pulițiștului că-mi dete o pită... – bozgănea unchiul Fedea încercând să rupă un colț din pâine. După îndelungi sforțări reuși și bucuros scobi tot miezul, dar cât miez poate să aibe o pâine uscată?... Unchiului Fedea tocmai i se deschisese pofta de mâncare, dar totodată cu ea îi trecuse prin căpățână o idee năstrușnică și din câțiva pași se opri în mijlocul târgului, lângă o găzdoaie, rumenă, grăsuță, rotundă ca un dovleac. Muierea ședea între două butoaie și din când în când striga:
– Smântână proaspătă! Luați smântână proaspătă!...
Unchiul Fedea se apropie de ea și întinzând pâinea scobită ce se asemăna perfect cu un ulcior și prefăcânduse că duce mâna la buzunar după bani, spuse răspicat, așa cum vorbesc oamenii grăbiți ce nu au timp de pierdut prin târguri:
– Ia-n toarnă-mi și mie aici o literă de smântână!
Femeia bucuroasă îi turnă o ulcică de un litru, dar smântâna dispăru în coaja
pâinii, exact cum dispare apa în pământul secetos. A mai rămas puțin pe fund.
– Apăi vomule-muiere bună, aci șohan nu-i o literă de smântână! Ai vrut să mă celuiești, nu mai iau smântână de la tine! – spuse hotărât unchiul Fedea și răsturnă smântâna rămasă pe fundul pâinii în butoiul femeii.
– Bată-te Dumnezeu de rondioș împuțit! Eu am crezut că-i om de omenie, iar el uite ce mi-o făcut... – strigă femeia în urma unchiului Fedea care poate nici nu o auzea, căci coaja uscată de pâine se prefăcuse într-o gustoasă plăcintă,din care unchiul Fedea mușca cu mare poftă iar printre degete îi picura smântână...