Lovitura în stomac m-a făcut să simt că nu am aer, că nu mai pot respira și că-mi voi pierde cunoștința.
Am deschis ochii și mi-am dat seama că durerea este reală.
„Abdomen de lemn”, parcă așa îi spune. Un gând ascuns în fundul conștiinței mele mi-a răsunat în minte: „Îngrijește-te! Vezi că zbori pevapori de benzină. Ai prea multe griji!”
Din tot ceeace citisem despre bolile de stomac, îmi venea în minte un ulcer perforat.
Nu puteam să respir decât superficial. Am încercat să strig un coleg de salon dar nu aveam suflu. Am întins mâna, disperat, să apăs pe butonul de urgență... Nu apărea nimeni! Poate este defect!
„Mor și rămân vinovat!”M-am răsucit, rostogolindu-mă, ca să pot cădea din pat. Âmi țineam abdomenul cu mâinile și, cu disperare, l-am mușcat, de degetul mare, de la picior, pe cel cu „saturnismul”. A deschis ochii și, cu un aer zăpăcit, m-a întrebat:
-Ce ai domnule, ești somnambul? Ridică-te , dracului, de pe jos!
-Nu pot! Am șoptit, abea auzit. Am ulcer perforat.
Mi-am pierdut conștiința. Mi-am revenit pe un scaun cu rotile ce trecea cu roțile peste îmbinările dintre păcile de beton, din curtea spitalului. Fiecare „salt” îl simțeam de parcă mi-ar fi smuls măruntaiele. Secția de chirurgie era în alt pavilion. Ușile mari, de sticlă, au fost deschise de cel ce împingea căruciorul. La scări, pentru că lifturile erau blocate, tipul mi-a spus:
-Ridică-te, că doar nu te-oi căra cu căruciorul pe scări.
Am încercat să mă ridic și să urc pe scări, așa cum mi se ceruse. Durerile erau insuportabile, dar am urcat până la prima platformă, unde am simțit că nu mai pot suporta durerea dar trăgeam de mine! Am avut puterea, cu ultimele forțe, să spun:
-Lasă-mă aici!.....am bâiguit un ...”vinovat”...cu glas slab, apoi mi-am pierdut cunoștința.
Când am deschis ochii din nou, eram în picioare, în spatele unui aparat de radiografie.Apoi, când mi-am revenit din nou că priveam de sus la doctorii care stăteau în fața unui abdomen deschis, în care vedeam viște intestine de un mov superb, sau mai degrabă liliachiu, așa cum sunt brândușele.
-Legați-mi mâna stângă! Legați-mi mâna!
Apoi am început să-i văd pe doctori din alt plan. Îi vedeam ăn oglinda unei lâmpi ce era aprinsă deasupra unui câmp operator.
-Pensă!... Catgut!
În afară de glasul medicilor se auzea doar sunetul sacadat și regulat al aparatului ce monitoriza bătăile inimii...dip...dip...dip..
Am întredeschis ochii și am zărit un cer albastru, de octombrie, înzozonat cu un soare strălucitor, ce mă saluta prin fereastră.
Nu eram la mine în salon. Patul în care eram așezat era un pat foarte mare. În nas și pe brațe aveam tot felul de tuburi și furtunașe ce se duceau pe perete sau ântrun suport metalic, plin cu pungi de soluții perfuzabile.
A trecut o umbră ăprin cadrul ferestrei, s-a oprit la „pomul” cu perfuzii și apoi a alunecat mai departe. În salonul în care erau numai trei paturi se auzea , de pe un aparat de monitorizare, ritmul cardiac al unui coleg de suferință, pământiu, aproape inert, străpuns, și el, de tuburi și furtunașe care intau sau ieșeau. În celălalt pat era un om care dormea. Mi s-a făcut somn. Când am crăpat ochii, soarele, acela jucăuș, se cățărase cu o stinnghie mai sus, pe fereastră.
_Bună dimineața, mortule!
Am deschis ochii mari și am recunoscut vocea care cerea catgut. Un tip jovial, cu părul atins de brumă pe la tâmple, însoțit de alți doi medici și de o asistentă mă privea atent.
-Văd că n-ai murit!
-Nu domnule doctor. Ce, ați văzut drac mort?
-Cum te simți?
-Bune, dar parcă aș mânca ceva.
-I-auzi! Și ce ai vrea să mănânci?-mă întrebă el, jumătate în glumă, jumătate curios.
Soarele de toamnă și cerul de octombrie mi-au amintit ce pastramă de berbec mâncam la Neluțu la Prundu, și ce vin...
-O Pastramă de berbec, călduță, cu mămăligă rece și un vin negru, de buturugă.
Doctorul Ionescu s-a întors, zâmbind, către asistentă:
-Doamna asistentă, te rog ia comanda, la masa numărul !
Ceilalți medici au zâmbit, apoi doctorul mi s-a adresat:
Dacă după ce bei un pahar cu lapte bătut mai menții comanda, să mă bată mama dacă te mint, vei primi tot ce ai cerut!
Asistenta mă privea fix, cu o privire mirată și iscoditoare.mi-a întins paharul cu lapte bătut, nezetindu-mi cearșaful Atunci mi-am dat seama că sunt gol și cu abdomenul pansat.
Am băut paharul cu lăcomie, așteptând ca doctorul Ionescu să se țină de promisiune. Înghițeam în sec la gândul pastramei sărate, stinsă întrun vin negru și gros.
Am simțit cum o bilă de plumb îmi cade în stomac și îmi trage stomacul în jos. Durerea surdă era greu de suportat. Doctorul Ionescu zâmbea
-Ia zi! Vrei pastramă de berbec cu vin negru?âDurerea mă oprea săscot vreun sunet.
-Băi, mortule! Þi-am tăiat o jumătate de stomac și o jumătate de duoden. E neimportant pentru tine, că am practicat și o vagotomie și că la operație a fost utilizată metoda Pean Bilroth 1.
Am întors privireile spre fereastră, în timp ce medicii ieșeau din salonul deterapie intensivă. Între mine și geam a apărut o nălucă feminină. Durerea de stomac mă lăsase. Formele de zeiță grecească erau ascunse cu greu de halatul străveziu, în lumina soarelui. Asistenta mi-a aranjat, din nou, cearșaful și, băgând mâna la operație, s-a convins că drenul este în ordine, apoi, ca din senin m-a atins pe sex. Am simțit ca o adiere fierbinte, apoi mâna s-a retras. M-a privit, o clipă, și apoi a ieșit din salon. După câteva minute s-a întors, a injectat ceva în soluția perfuzabilă și mi-a spus:
-Hai, fă nani! Ești obosit și trebuie să te întărești. Sunt de gardă diseară așa că ne mai vedem.. Abea mai simțeam disconfortul provocat de paharul cu lapte bătut. Ușa s-a deschis brusc și tovarășa locotenent deinfanterie, Mihăilescu, s-a apropiat vijelios:
-N-ai crăpat?! Te-ai dus la „nebuni” să te scape prietenul acela al tău d, de pușcărie, nu? Mă, ai să mă nenorocești și pe mine, ce am furat cu tine? Divorțez! Ai furat și acum vrei să mă tragi și pe mine la fund!
Am înlemnit! Câtă ură? Câtă furie? Am simțit că mi se urcă tot sângele în cap. Se spune că nu te poți ridica după o asemenea operație dar eu m-am ridicat în capul oaselor, am apucat stelajul cu perfuzii și l-am aruncat în direcția ei:
-Ieși!!! Să nu te văd, cățea!
Furtunurile și tuburile mi s-a zmuls din corp și pomul de fier a făcut un zgomot înfiorător în cădere. Am mai apucat să o văd pe asistentă intrând și ușa închizându-se în urma marianei.
-Liniștește-te, leule!, mi-a spus asistenta ridicând stelajul cu perfuzii și așezându-l în aceeași poziție. După asta, a deschis o cutie metalică, și-a luat cele necesare și mi-a oprit sângerarea din vene, mi-a pus furtunul cu oxigen și mi-a căutat o altă venă, procedând cu tandrețe și răbdare. Mi-a injecta iar ceva în soluția perfuzabilă și am adormit.
Când m-am trezit, era o liniște acompaniată de acel dip, dip, dip.liniște care a fost întreruptă de de o adiere de „Coco Chanel”.
Simțeam o mână catifelată cum îmi trezește „bărbăția”
-Cum te simți, leule?
Am zâmbit în întuneric, simțind mâna tremurătoare cum mă cheamă la joacă.
-Dacă o ții tot așa mă voi simți și mai bine.
Pacientul „cuminte”, dispăruse. Doar acel dip, dip, se auzea dar pare că făcea parte din peisajul sonor.”Zeița greacă” mi-a tras cearșaful până mai jos de genunchi și și-a lăsat papucii la marginea patului. Cu genunchii sprijiniți pe marginile patului, neatingând decât partea care o interesa, după un tangaj prelung, mi-a produs o ejaculare lungă și fierbinte. Când „plecasem la drum”am simțit-o ,în același timp, vibrînd și ea. A coborât cu dexteritatea unei amazoane și a dispărut în oficiu. S-a întors cu o tăviță ovală, cu apă caldă și , ajutându-se de o bucată de tifon, m-a spălat cu meticulozitate.
-Gata! Acum ești ca nou, Mâine pleci la „postoperator”.
Pentru câteva minute uitasem și de operație , și de reactivare și de Mariana.
Dimineața, schimbul de zi al asistentei „amazoane”, m-a condus , pe picioare, la salonul postoperator.
Doctorul Ionescu a venit la vizită. A ridicat un film radiografic, mare și arăta cu degetul celor care-l însoțeau, ceva, cu atenție. L-am auzit spunând ceva de rezecție și alte cele ce le mai auzisem, apoi a plecat.
Următoarea zi am avut voie, dacă pot, să ies și să mă plimb. Am fost pe la Leașcu:
-Doctore, ce fac acum cu reactivarea?
-Băi, neuropsihiatric ești „apt combatant pace și război”, problema este la chirurgie și la interne.
Cum era să mai fiu apt cu o jumătate de stomac și o jumătate de duoden?
M-am întors la chirurgie și am vzut-o pe „amazoana”.
-Sărutmâna...
_Bună ziua și uită tot. Oricee vei spune voi nega1 dar nu voi uita...
Următoarea zi, de dimineață a venit din nou doctorul Ionescu
-Spune, cavalere, cum te simți?
-Bine, domnule doctor,
După o scurtă ezitare am continuat
-În condițiile actuale, cu o jumătate de stomac și o jumătate de duoden, din punct de vedere medical, mai pot fi declarat apt combatant?
-Sigur că da! Chirurgul spune așa:”Buba este vindecată sau nu”., dar la tine se va vindeca frumos. De aici înainte , cu interniștii vei avea treabă.Ei vor decide dacă ai tranzit corect, dacă tractul digestiv funcționeză normal, dar și ei te pot da apt combatant.
Am simțit o undă de speranță. La comisie nu mă puteam prezenta decât după șase luni de la operație.” Au trecut trei ani, ce mai contează încă șase luni?”
am fost externat din spital cu un concediu medical pentru două săptămâni și o fișă medicală care atesta că va trebui să revin la comisie peste șase luni.
Au trecut repede cele două săptămâni de concediu medical și m-am întors la muncă, la liceu.