Relațiile cu Mariana erau reci. O simțeam ostilă și cu chef de scandal.
Sunt câțiva ani de când ne-am căsătorit și am părerea că nu am făcut un pas chibzuit.
Ca tânăr locotenent, eram un flușturatic. La prima zi după salariu, aveam grijă să îmi cumpăr țigări pentru toată luna, să îmi achit masa la popota ofițerilor, să îmi cumpăr abonamente de transport și să dau bani acasă, la părinți. Restul de bani îi cheltuiam pe distracții sau diverse capricii. Intrasem întro perioadă în care, pe lângă citit și scrs, nu aveam grijă decât să mă văd cu diverse femei. Era ca o cursă contra cronometru. Nici nu mai știu câte trecuseră prin viața mea, pentru o zi sau pentru o perioadă mai mare. La vremea aceea numărul era important și nu mă străduiam să discern. Singurul criteriu era să nu o depășesc pe mama la vârstă. După această perioadă tumultuoasă, întro zi, tata m-a certat:
-Măi, tată, nu văd o femeie intrând de două ori în casa asta. Una vine și alta pleacă. E cazul să te aduni și să te însori.
De regulă nu prea ascultam de sfaturi, dar aceste cuvinte m-au pus pe gânduri și mi-am făcut o autoevaluare. Ce criterii ar trebui să îndeplinească o femeie, care să fie conformă cerințelor mele, și să mă însor?
Gândul îmi zbura la Teodora dar ea era căsătorită. Din cauza ofului că nu a fost soția mea, am ajuns să îmi doresc să fac sex cu 104 femei, câte zile fusese prietena mea. Era cazul să abandonez această idee copilărească.
„Ca fond, eu nu sunt un băiat rău. Doresc o căsnicie, doresc copii, am umblat destul! Cred că voi putea face casă bună cu orice femeie”.
Poate că nu știam cum să o caut, poate că nu aveam încredere în capacitatea mea de a aprecia. Cert este că, aproape de fiecare dată, o nouă relație se sfârșea în pat și reușeam să dau de o altă femeie care nu avea aceleași dorințe cu mine.
Întro zi, tata mi-a spus că mă roagă să fiu acasă a doua zi, că urma să cunosc pe cineva. Nu am întrebat dar a doua zi dupăamiază eram acasă. Am văzut o femeie frumoasă, apetisantă, care stătea de vorbă cu cel bătrân, la masă.
Ne-a făcut cunoștință și am rămas acolo participând la o discuție fără un subiect anume. Spre finalul întrevederii am înțeles că era mama unei fete pe care doamna ar fi vrut să o căsătorească. Eram chiar curios cum ar arăta o fată pe care mama ei vrea să o
mărite. „Cineștie ce urâtă, sau ciudată, o fi și aia! Dar să o vedem!”
Am primit numărul de telefon și a doua zi am telefonat și i-am dat întâlnire. A întârziat, nepermis de mult, dar am așteptat-o, cu încă un sfert de oră, în plus, peste ”sfertul academic”. Eram îmbrăcat în uniformă și am văzut apropiindu-se de mine, cu semnalmentele știute, o elevă de școală de ofițeri. Ne-am plimbat, am fost la o cofetărie, ne-am spus banalități. Mi s-a părut interesant faptul că lumea se uita după noi pe straă. Era ciudat și rar să vezi un cuplu de militari. Amândoi eram înalți, bruneți, cu ținută dreaptă și tineri.
Ne-am mai întâlnit de câteva ori atunci când venea ea de la școală, de la Făgăraș. Atracție fizică exista, vorba populară, „sita nouă”, de ce nu aș fi încercat să facem și sex? După câteva zile s-a petrecut și evenimentul. Surpriza a fost teribilă să constat că fusese fecioară. Poate că acesta a fost argumentul determinant în a decide să mă căsătoresc cu ea.
După scurt timp am pornit discuțiile pentru oficializarea acestei relații.”Eu pot face casă bună cu orice femeie. Nu sunt bețiv, nu sunt scandalagiu, nu sunt violent, de hoinăreală m-am săturat, așa că... așa cum zicea tata, e bine să mă adun de pe drumuri.”
Masa de nuntă am făcut-o la Restaurantul Militar București. Febra pregătirilor ne acapara aproape tot timpul.
La ofițerul stării civile ne-am prezentat, amândoi, în ținuă[ militară, de ceremonie. Doi tineri ce urmau să-și uneasc[ destinele, îmbrăcați în uniforme bleumarin, cu eghileți aurii și stilete placate cu aur, înconjurați de o mulțime de ofițeri tineri, fete și băieți, toți îmbrăcați în haine kachi, așteptam oficierea.
Nușa, o prietenă, și fostă colegă de a ei, ofițer de miliție, a oprit circulația pe strada primăriei:
- Ce mă-sa pe gheță, se mărită o femeie ofițer!
Atmosfera era plină de veselie.
Am spus "da" și am coborât treptele primăriei, pe sub o boltă de flori purtate de ofițeri. Tabloul era superb.
Seara a fost masa tradițională, la restaurant.
Invitații făcusem multe, dar așteptam să vină circa 60 de persoane. Eu eram îngrijorat dar ea se bucura de ziua aceea. Îngrjorarea mea era din cauza faptului că ora era destul de târzie și invitați nu prea erau prezenți, dintre cei ce confirmaseră prezența. Numărul minim de tacâmuri fusese achitat și contam pe ceva bani ce aveam să îi primim ca dar de nuntă.
Pe la ora 22 au început să curgă invitați , dar alții decât cei pe care contam. Am ajuns la situația că nu mai aveam mese și nici acaune suficiente. Am coborât în sala mare și, cu jenă, am rugat pe unii dintre consumatori să ne cedeze mesele și scaunele. Au zâmbit dar au achitat nota și au plecat. Nu am băut nimic toată noaptea, doar o gură de șampanie. Eu trebuia să mă asigur că invitații au tot timpul, tot ce le trebuie. Ospătarii începuseră să se lase pe tânjeală, așa că am stat de vorbă cu șeful lor, reproșându-i că servitul la masă are difuncții.
-Ce domnule, crezi că ești la tine la cazarmă?
Răspunsul mi s-a părut insolent și, cu toate că nu sunt un tip care sare la bătaie imedit, l-am lovit puternic, cu capul în față.
I-am luat ancărul de pe mână, am convocat toți ospătarii și le-am spus:
- Este restaurant militar, eu sunt militar, voi veți executa ordinele mele, altfel o luați pe urma lui.
Tipul lovit stătea întrun colț, cu gura și nasul unflate, ținându-și un prosop cu gheță, să se dezumfle.
Lucrurile au decurs corect, pâbnă dimineața. Ospătarii mă priveau, și eu, din capul mesei, de lângă mireasă, făceam doar semne din cap și din mână.
Totul s-a încheiat cu bine. Nu am rămas datori dar nici nu am ieșit cu un câștig prea mare.
Coboram scările de la restaurant, spre bulevard. De sus, din capul scărilor, și până jos, unde aștepta un taxi, am golit o sticlă de vin. Îmi era sete, dar și pentru faptul că totul se încheiase cu bine.
Ar fi putut fi o căsnicie normală, dar uite că nu era. Ce am greșit? Bunicul meu fusese însurat de 3 ori, motivele le știam. După ce a murit bunica, sau mai bine zis mama, pentru că am fost înfiat de bunici, bunicul a urmat îndemnul de pe patul de spital:
-Ioane, înșiră câte femei vrei, dar fă-l mare și pe ăsta!
Tata fusese însurat de patru ori. Prima nevastă , mama, a fost o iubire fulgerătoare și...așa m-am născut eu. Tata era pasionat de jocuri de noroc, îi plăcea să bea, nici cu femeile nu stătea prea rău. Mama, dansatoare în ansamblul Cărăbuș, avea o fire mai boemă dar avea carte puțină. A fost vrăjită de galanteria și poeziile tatei. S-au despărțit rapid, eu am fost înfiat de bunici și am devenit frate cu tata și cu unchiul meu.
„Să fie oare un destin ca bărbații din acest neam să aibă multe neveste? Poate că eu voi reuși să rup tradiția”.
La liceu lucrurile erau liniștite. Rutina zilnică, ședințele de cenaclu. Aveam încă nostalgia cenaclurilor de la Prundu. În acea vreme, din cauza Cenaclului Flacăra, mai peste tot apăruseră, mimetic, forme de manifestare asemănătoare, dar pe plan local. La Prundu, pe lângă muzică, poezie și invitați din sală, ca o tușă aparte, era faptul că între noi era un profesor de sport, desenator talentat, care făcea cronică de cenaclu prin caricaturi, ce erau ulterior expuse la un panou din sală de la cămnul Cultural.
Tot la Prundu am fost și viceprimar.
Eram în plină campanie de recoltare la porumb. La IAS trebuiau să vină militari la muncile agricole. Comandanții de detașamente, dintro divizie de tancuri din București, care mă cunoscuseră ca economist de fermă la ferma Porumbița, aveau frisoane când auzeau că vor merge la munci agricole la Prundu.Toți se fereau de fermele Porumbița și Lacul Rău, ferme la care lucrasem eu.
Când s-a prezentat coloana de transport în fermă, cu camioanele etanșate pentru transport grâu și orz, am verificat cu meticulozitate fiecare camion în parte și, totodată, am pretins să contrasemnez fiecare foaie de parcurs, pe baza căreia se calculau consumurile de carburanți la camioane. Mi-am pus om la cântar la fermă, dar și la baza de recepție. Militarii obișnuiau să ma vândă grâu pe drum la fiecare transport. Pentru fiecare camion care ajungea la baza de recepție, câte un cadru militar contrasemna realitatea cântăririi la destinație. În fiecare dimineață, înainte de a se întra în lan, comparam cantitățile consemnate la plecare cu cele consemnate la sosire. Nu am iertat nici un kilogram diferență. Foile de parcurs le calculam în paralel cu cei de la armată, conform normativelor militare de consum. Toate diferențele în minus la cereale și cele în plus la consumul de carburanți le scădeam din plata datorată. Asta era cauza pentru care, auzind că vor veni la mine la fermă, militarii erau îngroziți.
Acum nu mai eram la fermă, dar în calitate de viceprimar puteam să-i controlez pe toți, inclusiv pe militari.
În ziua aceea, în Primărie nu era nimeni în afară de mine. Era campanie de recoltare la porumb. Cârciumile erau închise din ordinul partidului, iar eu, cu o scrumieră plină cu vârf cu mucuri de țigări, îmi băteam capul cu probleme de sat: lemne pentru foc pentru oameni, bani de salarii la profesori, realizarea planului de cote, la ouă și alte produse. Mi-am mai pus de o cafea și așteptam, în fața reșoului, să fiarbă. Am auzit o bătaie în ușă.
„Cine dracului o fi? Cineștie ce babă năucă și-a adus aminte că nu a depus cerere pentru lemne!”
Ușa s-a deschis și în cadrul ușii a apărut un colonel de infanterie. Am privit, scurt, materialul hainelor și mi-am dat seama că are hainele confecționate la un atelier pentru generali, deci era om cu funcție mare.
-Bună ziua, aș dori să vorbesc cu vicele.
Am simțit că iau foc! EU eram puterea locală dar el cine era? De ce nu s-a prezentat? Nu știa nici măcar atât că armata este subordonată puterii de partid?
-Tovarășe colonel, vă rog să ieșiți din încăpere, bateți la ușă, așteptați să fiți invitat și abea apoi vă prezentați. Sau poate s-au schimbat regulamentele...
Ce dracu, a ajuns partidul obiala soldatului?
-Colonelul a roșit de furie dar s-a executat. A bătut iar la ușă. Eu mi-am pus cafeaua în ceașcă, am aruncat chiștoacele la gunoi și m-am așezat pe scaun, la birou. Am auzit o nouă bătaie în ușă.
-Intră! am strigat, amenințător.
Colonelul a intrat, a închis ușa, și-a scos șapca și, în poziție de drepți, s-a prezentat:
-Tovarășe viceprimar, sunt colonelul Odă, din partea secției militare a ccomitetului central, vă rog să-mi permiteți să raportez.
Nu i-am permis, în schimb i-am cerut actele și ordinul de serviciu.
Am examinat legitimația militară și ordinul de serviciu
-Acum, spuneți scopul și durata misiunii!
-Tovarășul Mihăilescu, fost ofițer activ, a depus un memoriu la congresul al XIII-lea al partidului, cerând reexaminarea poziției sale militară.
-Și ce să facă? Era dreptul lui, nu?- am răspuns eu, curios să văd ce reacție va avea când va afla că eu sunt cel despre care voia relații.
-Am venit să iau legătura cu organele locale să obțin note de relații despre viața și activitatea tovarășului, ca să pot să fac un raport.
-Ce vă faceți, tovarășe colonel, dacă EU sunt Mihăilescu acela?
A urmat o clipă de uluială...
-Dacă dumneavoastră sunteți, mă întreb cine v-a ridicat sancțiunea de partid?
-Eram secretar de partid, la fermă și, statutar, am pus în discuție ridicarea sancțiunii, și mi s-a ridicat!
În altă ordine de idei, instrucțiunile CC al PCR, interzic celor implicați să dea note de relații despre ei înșiși. Mergeți la Județeana de partid, la Comitetul Educației Socialiste și Culturii, la ziar, la Steagul Roșu și cereți relații despre mine.
I-am ștampilat ordinul de serviciu, la venire și la plecare, i l-am semnat și am încheiat discuția, scurt:
-Sunteți liber, tovarășe colonel!
-Să trăiți, tovarășe viceprimar! S-a întors regulamentar și a ieșit, ca un soldat disciplinat și a plecat.
-Am sunat-o pe Mariana, spunându-i că rămân la liceu, că am ședință de cenaclu.