Am ceva mai bine de nouă săptămâni la dispoziție, așa că trebuie să-mi găsesc o modalitate să-mi petrec timpul, să mă desprind din prezentul acesta îngrozitor pe care-l tot simt. Să mă îndepărtez de mine, de gândurile ce mă înconjoară și mă împresoară tot mai strâns și tot mai aproape în ultima vreme, de această continuă stare de vomă. Trebuie să fac ceva, chiar dacă a așterne pe hârtie n-ar însemna decât a crea un lucru, un lucru ce se vrea a fi inexistent. Nici măcar mărunt și inutil, ci pur și simplu inexistent. Însă este un lucru care sper să mă vindece. De mine. De trăiri. Am să descriu ce mă înconjoară, nu cred că o să fie atât de greu. O să omoare timpul până când o să vină vremea acestuia să mă omoare pe mine.
Am printre vecini o familie de adventiști. Mamă, tată și șase copii, grăitoare dovezi ale prostiei, fatalității, perfidiei, ignoranței, idioțeniei (inovatoare) și ipocriziei. I-am descris aici în ordine descrescătoare. Doar pe fii. Cândva au fost șapte, dar unul dintre ei a murit călcat de tren, fără să mai aibă astfel timp să se transforme în nimic altceva, așa cum a fost vorba în cazul fraților enumerați mai sus. În timp ce alerga în urma celorlalți către un cais încă nefăcut și-a prins piciorul în macaz. Trenul, accelerat după culoarea roșie, a venit surd, ireal de surd și de amenințător, apoi, când a ajuns foarte aproape, sau după ce a trecut, sau cel mai probabil ambele de o dată, a sunat sfâșietor și și-a continuat drumul fără să oprească. Planul era să facă doisprezece băieți, asemenea celor doisprezece apostoli, dar datorită unor complicații apărute la nașterea ultimului copil (și probabil gândindu-se și la binele comunității), doctorii i-au legat trompele. Așa că Ieremia, veșnicul candidat din partea rromilor la funcția de primar al comunei, cu pântecele plesnindu-i de atâta bunăstare și de atâtea ajutoare și Iordania, care n-a mai apucat să-și primească titlul onorific de mamă eroină, au fost nevoiți să se mulțumească cu doar șase ucenici în căutarea unui Iisus. Am auzit că e unul prin Siberia, însă nu mi-a trecut prin gând să le aduc acest lucru la cunoștință.
Cu Timotei, cel de-o seamă cu mine, cel ignorant - deși îmi dau seamă că termenul descrie doar starea lui, nu aspirațiile și dorințele sale și cu atât mai puțin strădaniile - mă înțeleg destul de bine. Mai vine din când în când pe la mine și îi mai împrumut câte o carte. După părerea mea citește degeaba. Nu înțelege nicio iotă din majoritatea cărților care-i trec prin mână. Refuză tot ceea ce mie mi se pare bun și vrednic de aflat, de parcă ar avea vreun principiu în legătură cu asta. Devoră în schimb orice are subiect religios. E greșit spus devoră. Citește cu asiduitate câteva pagini pe oră, de parcă ar încerca să le memoreze sau să afle din ele vreun secret ascuns. Dar dacă te uiți mai atent îți dai seama că silabisește cuvintele. Totul la el e doar asiduitate. Îi ia o săptămână să termine chiar și pliantele cu care se întoarce acasă. Citește doar din snobism. Are impresia că nici nu e nevoie să înțeleagă, ci pur și simplu că o să existe un moment în care toate datele și informațiile adunate or să capete în capul lui un contur, un sens. Vrea să ajungă predicator, sau ceva de genul acesta. Și până atunci practică pe mine. De la el aflu cele mai interesante lucruri cu putință. Doar prin câteva întrebări și reușești să îl faci să se contrazică, prin câteva enunțuri îl faci să debiteze tot felul de aberații izvorâte din mintea lui tâmpă. Judecata lui e a unui copil. E și el un ratat, nici mai mic, nici mai mare decât mine. Dar el nu e conștient de acest lucru. Știu că nu va deveni niciodată nimic, va continua până la adânci bătrâneți să încerce să priceapă ceva, orice. Dar îl încurajez mereu pentru că nu știu ce-ar putea fi fără strădania lui de prisos. Se retrage în cochilia sa impenetrabilă și își reia munca inutilă de Sisif. Dispare timp de zile, săptămâni. Atunci viața lui se întoarce în neantul din care a provenit. Încetează să mai existe pentru mine, deși, probabil, continuă să fie, să silabisească cuvinte, să buchisească tot felul de cărți. Revine după un timp indefinit și își continuă demonstrațiile lipsite de sens cu și mai multă ardoare. Iar dacă îl întrebi ceva legat de Biblie și nu știe să-ți răspundă, revine peste zile sau săptămâni. Și poti fi sigur că atunci când vine știe să-ți și spună, prin vorbele altora, ceea ce l-ai întrebat. Dar nu aduce vorba de asta, te lasă pe tine, ca să te poată convinge astfel că știe. Dar nu-l întreb, nu din răutate ci pentru că cel mai adesea nu îmi aduc aminte unde s-a poticnit data trecută. Îl întreb de altceva, dar nici de data aceasta nu știe vreun răspuns și începe să se agite și încearcă să aducă vorba de ce-am vorbit acum câteva zile sau săptămâni, de întrebarea al cărui răspuns îl știe. Mă străduiesc să îl ajut, dar nu reușesc să îmi amintesc mai nimic, cu atât mai puțin unde am rămas, dar încerc. Rememorez. Însă toate întrebările pe care i le adresez par a fi doar adiacente. Bineînțeles - trebuia să mă aștept la aceasta, nu trebuia să îi mai spun nimic, trebuia pur si simplu să schimb subiectul, sau să îl las pe el singur să-mi spună, așa cum face de obicei când vede că nu doresc să colaborez - nu știe răspunsul la nimic. Mă simt penibil, iar el începe să regrete ca n-a adus vorba de la început de ceea ce-l măcina și că a tot încercat să conteze pe mine. Probabil că are impresia că fac asta doar din răutate, doar ca să-l încurc. Și totuși nu îmi dau sema cu exactitate de ce mă simt penibil. La unele întrebări nici eu nu le știu raspunsul, le-am adresat doar așa, în silă, crezând că am să îl ajut. Poate că ar trebui să îi spun lucrul acesta, dar atunci probabil că s-ar simți ofensat. Așa că tac. Găsesc că e cel mai bun lucru pe care l-aș putea face, cu toate că în momentul de față survine cam târziu. Dar știu că nu poate să nu-mi spună, n-o să rabde. Dacă n-o va face acum va reveni altă dată și va aduce vorba despre asta. E felul lui de-a fi. Orice lucru pe care-l învață, pe care-l știe, oricât de insignifiant ar părea, trebuie să mi-l spună, să-l împărtășească (nu învață pentru el ci pentru ceilalți. Ca să-i lumineze, asemenea unui adevărat propovednic). Ca și cum s-ar aștepta la nu știu ce reacție din partea mea. Poate că ceva de genul “Bravo! Acum poți să fii un propăvăduitor al domnului.” Recunosc, câteodată simțeam nevoia să râd de el, să-i arăt cât de neștiutor este, cât de mic și nesemnificativ, și îl întrebam tot felul de lucruri absurde, ca de exemplu cum a reușit Noe să salveze în arca sa cangurul sau alte animale de pe continente neștiute la acea vreme (cu toate că îi lipsesc cu desăvârșire cunoștințele legate de istorie sau geografie. Sau orice altceva după părerea mea). Dar acum nu am vrut asta și probabil că tocmai din această cauză mă și simt prost. Schimb subiectul, vorbim despre altceva, mă arăt interesat de ce a mai făcut în ultima vreme și atunci discuția alunecă pe o altă pantă. Când nu mă simt în stare să îl ascult - se mai întâmplă - devine cu adevărat iritant și, probabil motivat și alimentat de tăcerea mea, trece în ofensivă. Mă numește păcătos, necredincios și alte lucruri care nu-mi provoacă nicio emoție și cu care, din lene, sunt de acord. Dar nu îi ajunge; îmi spune că sunt nefericit pentru că nu cred, iar că toți aceia care o fac sunt fericiți. Îl întreb atunci, dacă tot e fericit, de ce se mai chinuie să convingă și alți oameni, nu e fericit cu fericirea lui? Spune că asta e misiunea lui. Spune că vrea ca oamenii să ajungă în rai. Zice că în Biblie scrie că doar 144 de mii de suflete vor ajunge acolo. Știind că e vorba de semințiile neamului lui Israel, și că-i prin Revelație și nicidecum pe unde ar cam trebui să fi ajuns el, îl întreb dacă a citit el asta și-mi spune că nu încă, dar că i-a spus-o predicatorul la adunare. Îi spun atunci că nu vreau să ajung în rai, că nu vreau să îi iau locul. Dar este absolut convins că are locul asigurat. Devine orb. Câteodată am impresia că un tufiș în flăcări i-a vorbit și lui. I-am și spus-o, dar a rămas surprins și m-a întrebat despre ce tufiș vorbesc. Probabil că nu ajunsese nici până la acest capitol. Verva lui devine uneori aproape inexplicabilă. Cu însuflețirea și asiduitatea lui cred că ar putea realiza singur lucruri ce par imposibile: să construiască un nou turn Babel sau să sape o groapă, prin centrul lichid și arzând al pământului, ca să ajungă în China sau oriunde altundeva (în mod sigur poate anula orice prin ignoranța sa desăvârșită). Dar toate eforturile sale au fost canalizate spre altceva. Spre ceva inutil și, pentru el, irealizabil. Mi-ar fi fost bunăoară mult mai simplu să devin eu un predicator, după cum mă mai și îmboldește din când în când. Cu toate că-mi zice păcătos și câte și mai câte mă privește totuși cu admirație și asta doar prin prisma faptului c-am terminat o facultate. Sau c-o urmam. Sau, cu cât mă adâncesc mai mult în trecut, că mă pasionau religiile, geografia, istoria. Îi plac discuțiile pe care nu le poate pricepe; își imaginează, speră, probabil că într-o zi o să ajungă să le poarte cu mine. Când mă duc să mă întâlnesc cu vreun prieten cel mai adesea îl iau cu mine. Nu ca să râd de el. Nicidecum. Este un izvor de inspirație și nu numai. Crează tot felul de situații în care, din naivitate sau prostie, devine victimă. Ne mai așezam pe bănci sau pe scări sau borduri și discutam diverse. Cine nu-l mai văzuse până atunci îl lua drept om, însă cine-l știa pricepea că-i doar o maimuță. Nu că se numește Maimuță ci că este un astfel de animal. Când cineva rostea un cuvânt care rezona în capul său cu ceva anume, indiferent de contextul în care era folosit, începea să se îmbujoreze, ochii îi scăpărau de oportunitatea acordată și neinvitat începea să exerseze repetând ce aflase de prin cărți sau de la adunare în ultima vreme. Era parcă setat, teleghidat. Reușise să memoreze și mecanisme simple, ca un începător la jocul de șah, prin care își ademenea interlocutorii. Adresa câteva întrebări la care răspunsul era unul deja cunoscut, monosilabic ca apoi să debiteze plin de elocvență inepții. Cel cu care vorbea rămânea uluit, întrebându-se și întrebându-mă ce are. Dacă însă răspunsul nu era unul monosilabic atunci adopta aerul unei jucări stricate. Se mâhnea nespus, nu-i mai plăcea, se pierdea. Încerca s-o ia de la capăt, dar nici el nu mai credea c-o să poată. Și nu mai reușea să izbândească să tragă concluzia pe care-o dorea. În schimb trăgea o alta care nu avea nicio legătură cu se vorbise până atunci. Pentru el însă nu conta.
Trebuie totuși să-i recunosc și cele câteva merite pe care le avea. Era un ascultător de nădejde. Putea, în postura lui de gânditor de Hamangia cu care se asemăna mai degrabă prin culoare decât prin poziția adoptată, trece ca o persoană inteligentă. Și asta îi plăcea, deși cred că în sufletul său se ducea o luptă acerbă între a plăcea și a spune ceea ce gândește, ceea ce trebuia spus. Dar de fapt nu medita, memora, ca pe drumul de întoarcere să mă întrebe ce însemna sau ce dorise unul sau altul să zică. Era inutil să-i explic, dar asta nu mă oprea să încerc. Dădea din cap, făcea un “aaaa” prelung, părea că pricepe, dar următoarea lui nedumerire cădea ca o lovitură de ciomag. Ca o evidență. Îmi răceam gura de pomană. Și încetam. Iar el adopta iar aerul unui mecanism frânt din care sar neîntrerupt arcuri.
Când mergeam sau mă întâlneam cu el prin oraș cea mai frecventă întrebare a lui era:
-Nu ți-e sete? Cine nu-l cunoștea putea crede că e bine intenționat. Dar în fond ce dorea să spună, iar dacă dădeai din cap în semn că nu și aflai, era:
-Nu iei și tu un suc?
-De ce, îl întrebam, ți-e sete?
-Nu, nu mi-e, dar credeam că îți este ție, spunea.
Și atunci, doar pentru a-i scoate la iveală caracterul mârșav îi ziceam:
-Păi mie nu-mi este, dar dacă ți-ar fi fost ție atunci aș fi luat un suc.
-Puțină așa, îmi e.
-Uite o cișmea, îi zic arătându-i-o cu o mișcare a capului.
Dar el nu dorea apă. Dorea doar sucul pe care, probabil dintr-un alt principiu necunoscut mie, chiar și dacă avea bani nu și-l cumpăra. Devenise un fel de monedă, ceva prin care, odată căpătat, se simțea câștigat. Mai câștigat chiar și dacă îi dădeai, pe undeva, dreptate. Și cerșitul sucului mai era la el semnul că i-ai devenit prieten. Căci nici măcar el nu-și permitea să-l ceară oricui încă de când îl vedea sau îi vorbea. Trebuia să aștepte o vreme și asta îl nemulțumea, iar când era nemulțumit se ciupea de gât. Avea acest tic de care nu mai putea să scape.
Cu fetele nu stătuse niciodată bine. Îi plăceau mai toate, dar niciuna nu-l plăcea în schimb pe el. Nu datorită celor zece clase, căci nici ele nu stăteau mai strălucit la acest capitol, ci mai cu seamă datorită felului în care-i luceau ochii și în care începea să zâmbească tâmp făcând tot felul de apropouri. E totuși exagerat spus apropouri, căci nici măcar de așa ceva nu era în stare. El vorbea - încerca cel puțin s-o facă - de iubire, de dragoste. Însă și această tentativă a lui de-a fi agreat, începea să-i joace feste când nu putea să despartă pocăitul propovăduitor de el, cel care dorea să placă, să cucerească. Din dragoste o dădea în bine, în dumnezeu, în Iisus. Un Iisus care-i dejuca toate planurile și care-i alunga toate fetele. Așa că renunță să mai atragă ceva din afară și începu să-și încerce textele răsuflate, memorate și exersate dinainte, cu fetele cu care se găsea pe la adunare. Aici era sigur că Iisusul lui n-o să mai sperie, însă rămase aproape la fel de neplăcut. Nu de nedorit, ci doar de deplăcut. Îmi închipui că pur și simplu niciuna dintre ele nu și-l putea imagina ca prieten. În prezența lor nu mai cerea suc ci, cu gesturi teatrale, de fanfaron, oferea.
-Nu-ți e sete? Întreba la fel ca întotdeauna.
Însă nu-mi amintesc să-i fi spus vreuna că-i și este. Așa că el continua:
-Dacă îți este îți cumpăr eu un suc.
-Mi-e mie, îi ziceam eu, dar mă privea rânjind și scălâmbându-se de parcă aș fi spus nu știu ce glumă. Și pentru el chiar asta era, o glumă și nu exista forță în lumea care să-l convingă că mi-e sete cu adevărat. Așa că până acum, în șagă sau nu, n-am văzut vreun suc de la el. Nici nu mi-aș fi dorit, decât cel mult să văd dacă poate sau nu să cumpere. Și nu putea. Era un om cu principii. Pe care și le respecta cu sfințenie.
De câte ori îl vedeam cu câte un bidon sau o sticlă în mână îl întrebam:
-Cu cine ai fost să te întâlnești?
-Da’ de unde știi că m-am întâlnit cu cineva?
-Știu și că era băiat și nu fată, îi spuneam. Iar după felul în care era îmbrăcat, după rânjetul de pe față și după direcția din care venea îmi dădeam seama și unde fusese și de ce anume. Avea un număr limitat de locuri prin care se perinda, iar dacă nu era acasă atunci îl găseai cu siguranță prin vreunul dintre acestea. La adunare (și cu toate că era adventist se ducea și la penticostali și la baptiști. Numai pe la ortodocși nu trecea deloc. Și de multe ori se mai întâlnea și cu mormonii veniți din State, îngrijit îmbrăcați și cu ecuson în piept. Se ținea după ei comunicând prin semne, căci engleza, ca și oricare altă limbă în afară de română îi era și-i este cât se poate de străină), sau în parcul prin care se mai adunau de-ai lui, sau la fântâna arteziană de unde urmărea fetele ieșind de la școală. Iar vara, când era bulevardul închis se mai așeza pe câte o bancă privind vesel fericirea altora. Și asta-l mulțumea, îl împlinea. Unde mai pui că de multe ori mai veneau și o grămadă de pocăiți care dădeau tot felul de spectacole de stradă. Adică vorbeau, într-un mod sau altul, despre bunătatea lui dumnezeu, înspăimântând trecătorii cu flăcările gheenei.
Se uita la mine de parcă aș fi făcut vreun pact cu diavolul și nu mă mai lăsa în pace până seară, tot cerându-mi să-i zic prin ce mijloace necunoscute și de neimaginat am aflat ce făcuse.
-Hai mă, zi-mi. M-ai văzut cu (și spunea un nume fără importanță și fără vreo altă implicație), nu-i așa? Hai că asta e. Și se ciupea de gât de parcă ar fi încercat să-i facă un buzunar impermeabil în care să toarne suc.
-Nu, îi răspundeam. Se vede pe fața ta. Și deși acesta era adevărul nu putea niciodată să mă creadă. O fi avut vreun principiu și-n legătură cu asta, cine știe.
De obicei când ne vedeam prin oraș se ținea după mine. Nu mă deranja câtuși de puțin această asociere, mă amuza. Într-o zi mă duceam să mă întâlnesc pe bulevard cu mai mulți colegi de clasă. Eram la liceu în vremea aia, iar unii din colegii ăștia ascultau un metal din acela îndrăcit, cu versurile de-ți venea să te iei de păr și să te tragi în sus. Însă lui nu-i păsa, era doar curios să vadă cum arată “dracul din om”. Așa că l-am luat cu mine. La un bar, la o bere (el la un suc) vorbeam despre diverse. Nu a durat mult că a început s-o dea în dumnezei și judecăți de apoi. Metaliștii îndrăciți râdeau de se prăpădeau, iar pocăitul, învigorat și învârtoșat, îi dădea înainte. Credeam c-or să-l ia la bătaie la câte îndruga și amenința. Eu cred c-aș fi făcut-o în locul lor. Dar în schimb se amuzau. Nespus.
-Vrei un suc? Îl întrebă unul dintre ei atunci când am comandat al doilea rând de bere, fără să-i știe obiceiul.
Neîncrezător, rânjind și scărpinându-se pe gât Timotei îi răspunse, fâstâcindu-se ca o fată mare:
-Hai mă, lasă-mă.
-Vrei sau nu? Repetă celălalt întrebarea.
-Dacă vrei tu să-mi iei, ia-mi.
Și îi luă. Pocăitul nu mai putea de fericire și-n același moment cred că se simțea și rușinat de duiumul de acuze aduse, căci rămase în continuare tăcut, bucurându-se de acest câștig. Sau poate că descoperise o nouă sursă și trebuia să se comporte ca atare. Nu știu. Pe seară, când ne-am reîntâlnit prin sat îmi spune că nu-s așa răi colegii ăștia ai mei, doar că nu ascultă de cuvântul domnului, ascultă de satan. L-am lăsat în pace. Peste ceva timp avea să-și înghită cuvintele și să realizeze că se înșelase amarnic. Se întâlnise cu vreo doi dintre ei, însoțiți de prieteni de-ai lor încă și mai anormali și mai cretini. S-a dus cu ei, după cum avea să-mi povestească Nebunul mai târziu (i se spunea astfel pentru că se adresa mereu, oricui, prin aceeași formulă ce-l consacrase “Ce faci nebune?”) momit de promisiunea sucului. Dar de data asta nu i-au mai dat nimic de băut. Cel puțin nu la început. L-au provocat, și-n naivitatea lui fără limite a căzut ca o muscă în plasă, l-au ațâțat și l-au făcut să vorbească iar despre dumnezeu. Ca o oaie între lupi, dar o oaie cu o gură tare mare și amenințătoare. L-au ascultat o vreme, apoi s-au așezat pe o bancă ceva mai ferită și fără prea multe cuvinte l-au dezbrăcat în fundul gol. Pocăitul, după cum avea să-mi spună câteva zile mai târziu, a avut tot timpul impresia că glumesc cu el. Chiar și după ce l-au părăsit acolo. În cele din urmă și-a pus câteva crengi cu frunze, ca să-și mascheze bărbăția, și-a luat portofelul pe care i-l lăsaseră și sticla de suc și s-a ascuns pe după toți copacii și a luat-o pe cele mai lăturalnice străzi și a venit în cele din urmă pe jos acasă, peste câmp. Pesemne arăta ca un Adam izgonit, mergând kilometri întregi acoperit c-o ramură. El, care niciodată nu venea din oraș pe jos. Călătorea cu personalul fără bani, agățat pe dinafara ușii, sau ascunzându-se prin closet. Dar de cele mai multe ori nașul nici nu trecea pentru doar două stații. Ce s-a petrecut când a ajuns nu mai era nevoie să-mi povestească, am auzit și singur. Maică-sa îl tot întreba ce-a făcut cu hainele, iar el nu știa cum să se îmbrace și să dispară mai repede de acasă.
-Bă, cum poți să umbli cu prietenii ăștia ai tăi? Nu vezi că sunt nebuni? Începuse să-mi spună din acea seară de fiecare dată când îi spuneam unde mă duc sau unde am fost.