Doamna Ralea, profesoara de limbă română, care coordona activitatea de cenaclu, era în fierbere. Peste zi, a venit de câteva ori la mine la birou, să fie sigură că voi participa.
-Domnule Mihăilescu, nu mă lăsa, contez pe dumneata! Știu că, oricând, ai pregătit câte ceva, hai să facem o figură bună. Vine și un tip de la radio...
-Da, doamnă, nu vă faceți griji, că o rezolvăm.
Profesoara, vădit emoționată, a condus ședința de cenaclu destul de bine.”Tipul de la radio”mi-a cerut să vin a doua zi să facem niște imprimări.
-De ce nu? Dar vă rog, vorbiți cu doamna directoare!
Directoarea, și ea emoționată, a intervenit prompt:
-Sigur, domnule Mihăilescu, nu e nici o problemă, mergeți!
Pe la ora opt și jumătate s-a încheiat ședința. Elevii și profesorii care au participat, au plecat la casele lor. Eu am intrat în birou să fumez o țigare, în liniște. Nu aveam nici un chef să merg acasă dar...trebuia. Am stins țigarea. Am auzit deschizându-se ușa de la WC-ul din hol și apoi închizându-se, apoi am auzit o bătaie, discretă, în ușă.
-Da, intră!-am spus, mirat, neștiind cine ar putea fi la ora aceea, portarul, poate.
Mina a intrat pe ușă rostind tremurat:
-Bună seara, domnul Mihai, nu mergeți spre casă?
-Ba da, dar de ce întrebi?
-Eu locuiesc la capătul cartierului Drumul Taberei și v-aș ruga să mă luați și pe mine cu dumneavoastră...
Ce situație penibilă. Dacă aș fi îndemnat-o să mă aștepte după colț, ca să evităm bârfele, aș fi dat impresia de complicitate la această manevră, evidentă, de apropiere. Dacă aș fi refuzat-o, pretextând că am alt drum, poate că era mai bine dar ar fi părut un gest necavaleresc. Chiar intenționam să o refuz? Puteam păstra contolul întro aemenea situație?
Mă simțeam prost dar percepeam evenimentul și ca pe o provocare. În fond, de ce nu aș fi plecat cu ea în văzul lumii? Era mai riscant să mă ascund decât să plecăm împreună, la vedere. Locuiam în aceeași zonă, nu eram niște necunoscuți și totul era la vedere.
Tăcerea mea se prelungea nepermis de mult:
-Sigur! De ce, nu?
Am încuiat ușa la birou și am ieșit din școală, ea înainte, eu imediat în spatele ei.
Mașina era parcată sub fereastră. Singurii care ne puteau vedea erau: portarul de la liceu și milițianul de la ambasadă. Am urcat și i-am deschis ușa, din interior. S-a așezat încercând inutil să-și acopere genunchii dezveliți până foarte sus..
Am pornit, făcând un ocol pe la Gara de Nord. Doream să fie drumul mai lung? Tăceam și eu, tăcea și ea. Am aranjat oglinda retrovizoare să o pot vedea mai bine. Era o fată frumoasă, cu un chip plăcut, încadrat de un păr negru și ondulat. Ochii, mari și verzi, mă priveau insistent, din rama oglinzii. Am evitat privirea aceea provocatoare, care avea atâtea întrebări și atâtea așteptări ce căutau răspunsuri.
-În ce zonă stai?
-La „buclă”, imediat după curba de la stația de autobuz.
Am redus viteza și am simțit-o respirând precipitat. Se însera și mașinile începeau să-și aprindă farurile. Luminile de pe stradă s-au aprins, parcă speriate.
-Aici! Oprește aici!
Am frânat. Mina aștepta să se întâmple ceva.
-La revedere, Mina, i-am spus cu glas moale.
Ea mi-a pus palma pe picior, s-a aplecat și m-a sărutat pe obraz.
-Mulțumesc, Mihai! Ești teribil!
M-a mai privit o dată, a coborât și, în mers, a mai întors încă o dată capul, făcându-mi cu mâna. Am rămas cu motorul oprit, privind femeia aceea tânără, ce mai avea puțin timp până avea să-și susțină examenul de bacalaureat și care acum, sub ochii mei, se pierdea în înserare, printre siluetele de pe trotuar.
Am ajuns repede acasă. Ne așezasem în pat, eu cu Mariana, și am încercat o apropiere fizică. După o oarecare ezitare, nu s-a mai opus și am încercat să o întorc cu spatele. M-a bruscat și m-a îndepărtat strigând:
- Ce, crezi că sunt una din curvele tale?
Ne-am întors cu spatele unul la altul și am adormit.
M-am trezit odată cu ea. Ea m-a luat la întrebări;
-Ce ai? De ce te-ai sculat așa devreme?
-Merg la radio, pentru înregistrări.
-Ce înregistrări?
-Recit poezii proprii.
-Bine, măi...Eminescule!
Mariana se grăbea să plece și am rugat-o să mai aștepte puțin că o voi duce eu până la serviciu.
Descumpănită, mi-a răspuns:
-Până te îmbraci tu...Lasă-mă, că mă grăbesc.
Și-a pus șapca și a dispărut pe ușă.
Simțeam în aer o provocare. M-am îmbrăcat, în fugă, și am fugit prin spațiul verde din spatele blocului, spre stația de autobuz, scurtând drumul.
În stație era multă lume. Mariana stătea sprijinită de stâlpul ce afișa tăblița ce indica stația. A oprit un autobuz dar ea nu a urcat. A mai venit unul și imediat ce s-a deschis ușa, de pe scară, un ofițer tânăr a scos mâna afară:
-Mariana!
Ea a urcat lângă el și, mergând spre mijlocul autobuzului a sărutat-o pe obraz, în timp ce ea îi aranja șapca pe cap.
M-am întors în casă. Nu știu dacă sunt gelos sau sentimentul de „stăpânitorul femelei” are de suferit
La fel am suferit și când am văzut-o pe Teodora, la bal la liceu, când se săruta cu Neluțu. Am iubit-o enorm pe Dora dar... nu a fost să fie. S-a măritat cu altul după ce, în mai multe rânduri, o văzusem cu alți băieți: unul masiv, George, altul, înalt și spelb, Viorel...
Măcar Teodora nu a fost a mea niciodată!
M-am așezat și am scris, la prima mână, o poezie pentru Teodora, pe care am numit-o „Noaptea de înviere”, pe care o încheiam cu versurile...dac-ai murit, tot vino! Este noaptea de-nviere
Mi-am luat poeziile selecționate pentru lectură și înregistrare și am plecat.
O doamnă trecută de prima tinerețe, îmbrăcată la „foi și taior” , cu părul strâns întrun coc lipit pe cap, mi-a vorbit printre buzele, parcă desenate cu sapa, și măzgălite cu un roșu strident.:
-Materialele, vă rog!
I-am întins poeziile și ea, cu un pix roșu, a început să taie și să facă adnotări.. Din poezia „noaptea de înviere” nu rămăsese aăproape nimic, nici titlul.
-Ce faceți, tovarășa redactor?
-Corecturi și ajustări, iar asta, cu noaptea de înviere, cred că ar trebui scoasă de tot.
M-am uitat la resturile însângerate ale poemelor mele și nu-mi venea să cred ce masacru se comitea. Activista mi-a arătat o ușă capitonată, mi-a întins foile măzgălite și mi-a spus:
-Citiți în ordinea numerotării, nu vă grăbiți și citiți numai ce nu este tăiat.
Am mai privit odată măcelul și sângele mi-a năvălit în cap și în ochi. Am mai privit odată masacrul și i-am strigat:
-Imprimă, tu!
Mi-am luat foile și am plecat la școală.
Am intrat în birou și Larisa mă privea cu interes:
-Așa arată unul care a înregistrat la radio? Când te dă pe post?
-I-am dat dracului, cu radioul lor cu tot!
-Ce, mă?
-Așa cum ai auzit! O țoapă de activistă a intrat cu creionul roșu în poeziile mele, ca Ion cu coasa în lan. A vrut să taie aproape tot și dorea să fiu și mulțumit. Am dat-o încolo, mi-am luat jucăriile și am plecat
-Era un pas spre afirmare!
-Lari, te rog, fără miștouri!
Ușa s-a deschis pe jumătate și, Lucian tâmplarul, a băgat capul:
-Șefu, vă caută directoarea!
-Ce-ai mai făcut, Lucică? Dacă îmi spune încă odată că ai băut, te rad!
- Nu, șefu! Am trecut la adventiști, spuse el râzând.
Am intrat la directoare în birou
-Sărutmâna, doamnă! M-ați chemat?
-Domnule Mihăilescu, vă rog să mergeți la 12 B și la 12C să țineți locul profesorilor. Dânșii sunt plecați la inspectorat, la instructaj, pentru bacalaureat. Strângeți copii în sala de lectură de la bibliotecă și spuneți-le...povești de-ale dumneavoastră. Am auzit multe lucruri bune despre ce le spuneți la copii și despre cât de captivați sunt.
Am privit-o întrebător, cu teama că afirmația era, de fapt, o critică subțire.
-Chiar așa! Copii vă plac. Haideți, mergeți la ore și vorbim despre asta altă dată.
Am venit la birou și Larisa m-a întrebat:
-Tot Lucian?
-Nu! Directoarea vrea să țin orele la 12B și la 12C
-Aha! Lasă că-mi spune fiul meu ce ore ai făcut
Și...vezi ce faci cu fâța aia!
Am luat cataloagele și am trimes elevul de serviciu să anunțe 12B și 12C să vinăă la sala de lectură.