Ieșind din parohie, unchiul Fedea își aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, își scuipă în sân și privind înapoi peste umăr șopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi țuca-n cur!»
Dar aducându-și aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar și pe la «coțcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, știu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preștație, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăți aștepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
– Mulțam hireș, da păi no, Doamne iartă-mă ’oi sta-n picioare, – răspunse unchiul pregătindu-
se sufletește să nu primească mai mult de trei zile de preștație. «Ce mama mâ-ne-sa, eu n-am nici cai nici boi de ce să-mi bage pe grumaz șapte zile ca anul trecut? De ce?...»
– Eu unchiule Fedea...
«No, amu-i atunci!» – gândi unchiul Fedea.
– Eu te-am chemat să...
– Și bine ai făcut domnucule birău! Bine ai făcut, că eu tomna m-am gândit: «Oare când m-o
chema birăul la el?» și am vrut să zin singur, dar tomna m-ai chemat. Da să ști că n-o fo drept anul trecut când mi-ai dat șapte zile de preștație și babei mele patru, că noi Doamne iartă-mă nu avem nici cai nici boi...
– Așa e unchiule Fedea, dar trebuia să terminăm drumul spre Prilazuri.
– Apăi no, cu cei ca mine ți-ai găsit să termini drumul spre Prilazuri, cu cei care n-avem labă
de trăgătoare pe lângă casă?... Iar cu cei care au cai și-s tineri, ca Micloș spre un exemplu, sau muierea sa care-i și mai tânără, de ce nu ai probăluit să termini!?...
– Lasă unchiule Fedea nu mai bate șaua să priceapă iapa, hai mai bine ne-om înțelege că doară
oameni sântem...
– Apăi eu zic să nu ne înțelegem?... Să ne înțelegem că doară n-am zinit de florile mărului la
dum’ata.
– Da sigur nu ai spus la nime’ nimic? – întrebă îngrijorat primarul.
– Bistoș! – răspunse hotărât unchiul Fedea, deși nu știa foarte bine la ce se referă primarul.
– Atuncea-i bine, că de află Micloș bagă cuțâtu-n mine, mi-ar tăia înghițitoarea!
– Hăpt așe grăii și popa, – zâmbi unchiul Fedea.
– Păi popa de unde știe, că amu ai zis că nu știe nimeni?...
– Apăi așe și e, nu știe nimeni!
– Da popa?
– Ce-i cu popa?
– Păi tocmai ai spus, că popa a zis că de-ar afla Micloș mi-ar tăia înghițitoarea.
– Nu era vorba de înghițitorea dum’ata.
– Da de a cui?
– Apăi de a cui, parcă ai si cocon... De a lui!
– Păi și el?...
– Și el!
– ’tui anafura mamii lui de popândoc, bine ar face Micloș de i-ar lua înghițitoarea!
– Mi-o dat șapte sute de lei și mi-o zis să nu suflu o vorovă la nime’ și la mine vorova-i vorovă,
mai repede o grăi piatra decât mine, că eu știu să tac.
– Da văd cum știi să taci, tocmai ai grăit înaintea pietrii.
– Apăi bată-te norocu domnucule birău că dum’ata și cu popa v-ați băgat în același căcat și eu
ți-am zis numa’ așe ca să nu ne târguim... ca să știi cum mere târgu – zâmbi șiret unchiul Fedea.
– Așa și acuma eu trebuie să-ți dau șapte sute?...
– Apăi no, de nu-i vrerea duma’ata!... Da...
– Ei lasă, lasă unchiule Fedea, îți dau cum să nu-ți dau, – zâmbi primarul ducând mâna la
buzunar.
Ieșind din primărie unchiul Fedea, își aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, își scuipă în sân și privind înapoi peste umăr șopti: «Apăi, no că de amu înainte, domnucule birău, o să-mi dai dum’ata mie preștație când mi-o da popa canoane!»