agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 935 .



Destinația finală (29)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-09-10  |     | 



Balul repetentului

Silvia era măritată de trei luni și câteodată nu-i venea să creadă că are dreptul la atâta fericire. Imediat după cununie, plecaseră într-o scurtă călătorie de nuntă prin țară. Dacă ar fi suportat avionul, Ariel i-ar fi oferit o superbă vacanță în Antile, Hawaii, Tahiti ori vreun alt loc exotic.
„Draga mea, e doar o inhibiție, încercase el s-o convingă, uimit de vehemența vecină cu groaza cu care ea se opusese. N-ai să pățești nimic, doar ești cu mine. Iar dacă te gândești la ceva mult mai rău decât a umple punga, să știi că asta se poate întâmpla și „la sol” dacă așa e scris să se întâmple. Se poate ca unei soții de aviator să-i fie frică de avioane?”
Dar ea rămăsese de neclintit, iar Ariel se gândi că încet-încet avea să-i treacă spaima; nu dorea să forțeze lucrurile.
Mai întâi făcuseră un drum la o mănăstire din munții Banatului; acolo, în mica biserică de lemn, preotul le dăduse binecuvântarea nupțială după legea ortodoxă; departe de lume și în semiîntunericul tainic al lumânărilor, legământul fusese pecetluit pentru a doua oară. Și ochii fratelui Gabriel se umplură de lacrimi când se rugă pentru ei cu fervoare.
Apoi plecaseră o săptămână la Balcic, pe vechiul drum al Reginei Maria, cel ce traversează Dunărea pe la Silistra, taie o parte a Bulgariei de azi și ajunge la malul mării.
- Chiar ai ceva din aerul ei, râsese Ariel, fotografiind-o așa cum stătea în mașina decapotabilă, cu eșarfa albă și lungă înfășurată turcește în jurul capului, ca s-o ferească de soare.
De atunci, lunile începuseră să treacă și sentimentul de fericire începu să devină o permanență. Sub atingerea magică a bărbatului de lângă ea, trupul Silviei se transformase. Pielea aspră și zbârcită devenise elastică și catifelată. Ascuțimile ascetice se prefăcuseră în rotunjimi plăcute ochiului. Era ca și cum sămânța viguroasă a bărbatului ei ar fi hrănit-o, i-ar fi împrospătat și fortificat corpul. Cei care o cunoscuseră înainte erau de părere că arăta mult mai bine, incredibil de bine.
Evident că nu devenise peste noapte zâna zânelor. Dar privirea ei trăda atâta fericire, că întregul chip i se luminase. S-ar fi așteptat oare cineva, și în primul rând ea însăși la această primăvară târzie, la această a doua tinerețe? Poate că da. Poate că – în ceea ce-o privea pe ea – fără a conștientiza lucrul acesta – îl așteptase dintotdeauna. Poate că pe undeva, din labirintul subconștientului ei întrevăzuse în depărtare o ieșire. Și era pentru prima dată când așteptarea era împlinită. Și era prima dată când dragostea ei era împărtășită.
„Puțini sunt oamenii care împart o dragoste atât de ... deplină. O relație atât de ... completă. O înțelegere atât de ... totală”, suspinase odată Ada, gândindu-se la ei doi.
Și când peste vreo patru ani, Silvia va privi în urmă la această perioadă, i se va părea că aceștia au fost cei mai frumoși ani din viață. De fapt, că au fost niște ani cât o întreagă viață...
Nopțile lor de dragoste erau fierbinți și pasionale, exacerbate de anii de dureroasă abstinență. Căci Silvia nu fusese niciodată frigidă sau insensibilă la farmecul masculin. Cu excepția frumuseții chipului, natura o înzestrase cu toate însușirile minunate ale feminității. Putea fi o amantă desăvârșită, o soție tandră și grijulie, și ar fi fost probabil și o mamă extraordinară dacă ar fi avut copii. Și Ariel se gândea la frumusețea sterilă a atâtor femei, frumusețe cu care ele nu știau ce să facă și sub care nu găseai nimic – nu în sensul inteligenței – ci al feminității. Femei care nu puteau dărui mai mult decât o statuie de ceară. Care nu aveau acea căldură fundamentală pe care un bărbat o asociază întotdeauna principiului feminin, noțiunii de femeie. Prima lui soție fusese – în acest sens – un regretabil exemplu.
Sau îi trecea prin minte urâțenia grotescă a altora, care le inducea ceva falic în aspect și apucături – urâțenia ce se asocia de multe ori cu mirosuri pestilențiale ale gurii sau trupului. Ariel nu auzise vreodată de Betty di Bringola, dar cunoscuse – de la distanță – asemenea femei dominate de pasiuni diavolești și scârbavnice, care își supuneau partenerul, adesea cumpărat pe bani, la cea mai umilitoare sclavie sexuală. Ca să alunge asemenea vedenii, simțea nevoia să atingă trupul femeii lui, trupul acela aproape fără cusur, cu pielea aurie și mirosind a grâu copt. O atingea de parcă i-ar fi fost frică să nu fugă din fața lui, să nu se evapore ca o nălucire. Îi era profund recunoscător vieții că o întâlnise.
Cum el era un om practic, odată cu împlinirea sentimentelor, se gândi la temelia materială a viitoarei sale familii. Deocamdată stăteau în apartamentul lui de burlac, dar acesta va fi, desigur neîncăpător dacă vor apărea și copii, și chiar pentru două persoane era destul de strâmt. Casa copilăriei Silvei era o oază într-un deșert de beton, dar el nu o considera compatibilă cu conceptul de locuință modernă.
Așa că făcuseră un precontract pentru un apartament de trei camere într-un bloc care se construia pe una din străzile laterale ce pornesc din bulevardul Dacia, chiar în apropiere de ambasada Argentinei.
Dar casa care avea să devină adevăratul lor cămin, o găsiră întâmplător. În timpul uneia din frecventele plimbări de sâmbătă sau duminică după-amiaza prin împrejurările Bucureștiului, Ariel remarcă un loc pentru o ideală reședință de week-end. Cum el nu putea suporta stilul parvenit al burgheziei post decembriste care își etala luxul și prostul-gust în vile care mai de care, hotărî că n-are nici un sens să-și construiască un palat la rând cu celelalte. Așa că decise să cumpere o clădire veche, construită pe la 1900 și extinsă în anii ’30, un conac boieresc ale cărui linii clasice și tradiționale îi aminteau cu nostalgie de „la belle époque” și mai apoi de perioada interbelică, pentru care el avea o adevărată pasiune.
Clădirea situată pe malul lacului Snagov, fusese transformată în CAP, apoi în sediu de societate agricolă și avea o livadă imensă, ca și o porțiune de islaz ce mergea până la lac. Lui Ariel i se păru ideal acest loc de vacanță și de sfârșit de săptămână: îi amintea de impresiile cu care bunicul lui rămăsese despre România anilor ’30. Achiziționă de asemenea și câțiva cai de rasă, pe care grajdurile conacului puteau să-i găzduiască.
Era o moșie în adevăratul sens al cuvântului și Silvia nu se putu stăpâni să nu o boteze, râzând, cu o sticlă de șampanie, „Pequeña Argentina”, adică mica Argentină.
- Oh, râsese și Ariel, ți-am mai spus eu despre clișeele astea!
- Degeaba, dragul meu! Recunoaște și tu că un argentinian care nu are un cal e o aberație.
- Ei, asta-i, dacă vrei să știi, eu nici nu știu să călăresc ...
- ... altceva decât avioane, completase Silvia. Și mașini.
Mașinile lui Ariel! Când se gândea la mașinile lui Ari, Silvia nu putea să nu remarce încă o dată cât de mult se deosebea el de cei care își măsurau puterea în lungimea limuzinei sau în tonajul jeep-ului. Ari prefera mașinile sport, și cu excepția celei de la firmă, nici una nu avea mai mult de două locuri; de fapt erau un Audi pentru oraș și un Mercedes de epocă, decapotat. La acestea se adăugă ulterior un Tico pentru Silvia: bătrâna ei „carapace” devenise piesă de muzeu.
Și cu timpul, sătenii din Prundu Snagovului aveau să privească cu simpatie la cel pe care îl numeau „boierul”, mai în glumă, mai în serios. Mulți fuseseră angajați de Ariel pentru văruitul ori culesul pomilor, ori pentru îngrijirea cailor. O familie din sat se ocupa, contra unei sume generoase de întreținerea casei în lipsa stăpânilor.
În plus, când se află de originea lui, femeile din sat mai bătrâne ori mai tinere, începură să-l privească ca pe un erou de telenovelă. Dar nu era numai atât. Ariel avea un respect deosebit pentru viață și nu se întâmplase niciodată să gonească nebunește pe ulițele satului ori să calce cu mașina vreo pasăre sau vreun animal. Ba chiar fusese gata să intre cu automobilul lui într-un stâlp de lemn de pe margine, ca să evite o pisică ce îi sărise brusc în față. Și aceste gesturi mărunte în aparență, mai mult decât orice declarație sforăitoare, le câștigase inimile lor de țărani: omenia fusese dintotdeauna cel mai simplu limbaj de comunicare. Dacă ar fi candidat pentru un post în viața politică, cu siguranță că oamenii de aici l-ar fi votat în unanimitate.
Ariel își aranjase casa cu tot confortul modern. Clădirile fuseseră renovate la exterior și interior, toate instalațiile sanitare înlocuite, mobilierul și obiectele fuseseră alese cu grijă și Silvia, privind cum totul se transforma și prindea contururi din ce în ce mai clare, pe zi ce trece, își zise că nicicând stilul tradițional și utilitățile moderne nu se îmbinaseră mai firesc. Reușiseră să mobileze cinci camere în clădirea principală. În aripa din spate, cea care dădea spre lac, Ariel amenajase un fel de casă de vacanță pe care intenționa să o pună la dispoziție angajaților firmei ori prietenilor. Mai aranjase și un teren de tenis și intenționa să facă și unul de golf.
- Am putea să jucăm și polo călare, dacă am găsi suficienți membri pentru o echipă, spusese el odată, râzând.
Petrecură aici concediul ce le mai rămăsese în acea vară: primul lor concediu împreună. Iar ultima zi fu minunată și de neuitat, cum e întotdeauna sfârșitul vacanței. Râseseră copios – dis-de-dimineață. Se sculaseră devreme, treziți de niște zgomote ciudate. Cu părul ciufulit și în cămașă, Silvia ieșise pe verandă. Când, ce să vezi? Un băiat din vecini, fiul celor care se ocupau de curățenia casei și administrarea domeniului și care aveau o cameră în aripa de nord, se afla călare pe unul din caii lui Ariel. Echipat ca de carnaval, cu basma și pălărie pe cap, cu pantalonii largi și șorț de piele pe deasupra, pocnea din pistolul lui de jucărie. Când o văzu pe stăpâna casei strigă:
- Doña Silvia, don Ariel, ia uitați-vă! Sunt un gaucho! Am citit la biblioteca școlii o grămadă de cărți despre Argentina! Senior Beller! (Ariel ieșise și el). Mă luați și pe mine în țara dvs. când v-oți întoarce?
Degeaba îi explicase Ariel că gauchos cei veritabili nu poartă pistol, ei fiind specialiști în mânuirea cuțitului. Puștiul nu voia să renunțe la centură și la pistoale și o luase la galop „trăgând în aer” și chiuind.
- Legendele o iau înaintea oamenilor! exclamase Ariel zâmbind. Apoi brusc, devenise grav și oftase. Intraseră în casă.
Pe la prânz însă buna dispoziție și cheful de glumă reveni. Ieșind pe verandă, Silvia văzu un călăreț venind spre ea și avu o surpriză de proporții: cu un aer amuzat, Ariel însuși stătea pe cal în fața ei.
- Ari! exclamă ea. Parcă ziceai că nu știi să călărești.
- Ceea ce nu știu voi învăța repede! zise el, parafrazând o replică-clișeu din romanele în care tânăra eroină, fără să aibă habar de afaceri, preia conducerea firmei ca să se răzbune pe iubitul infidel.
În momentul următor, calul și călărețul urcară treptele dintr-o parte ale verandei și Silvia se trezi înșfăcată și urcată pe cal ca în filmele cu cowboy-i, indieni și domnițe răpite.
- Ariel, ești nebun, lasă-mă jos! O să cădem! Au! Oprește! Au! Îmi vine amețeală!
Și Silvia, pe post de domniță răpită, văzu cum treptele din dreapta verandei dispar sub picioarele calului, apoi cum pădurea se apropie într-un galop vertiginos. Își plecară capetele când crengile începură să se arcuiască pe deasupra lor. Ieșiră din pădure în câmp deschis și în clipa următoare, fură amândoi la pământ, râzând în hohote și ținându-se cu mâinile de șale.
- Ei vezi, zise Silvia, cu avioanele e mai ușor, ai?
- N-a fost prea rău, pentru prima dată, răspunse el, masându-și piciorul. Calul se întorsese, fornăind, ironic parcă.
- Și tu ce te holbezi așa, nemernicule, se răsti Ariel la cal. Îți place, ești mulțumit de ispravă?
- Lasă-l, spuse Silvia, nu e obișnuit cu noi după cum nu suntem nici noi cu el.
Ariel îl luă de căpăstru și o porniră toți trei, oameni și animal, spre casă.
- Știi, vorbi el redevenind serios, există o legendă indiană, foarte frumoasă; o parabolă. destinul omului e asemuit unui cal – fiecare om are calul său. Unii nimeresc un patruped leneș, care abia se mișcă și cu greu îi duce acolo unde vor ei; altora le e hărăzit câte un armăsar nărăvaș care se cabrează tot timpul și îi aruncă din șa.
- Calul meu cred că pur și simplu n-a stat să-l încalec – s-a ferit de mine cu încăpățânare. Au trecut ani până când am reușit să-i pun frâul, răspunse ea, oarecum tulburată.
Și oprindu-se o clipă, privi în jur și își dădu seama că e fericită. I se păru curios, pentru că atunci când ești fericit, de obicei nu-ți dai seama.
„Viața este pasionantă și imprevizibilă. De aceea e frumoasă, ca și natura: « per molto variare natura e bella ». Dorințe imposibile care nu se îndeplinesc niciodată, oricât de sfâșietoare ar fi. Dorințe mari care atunci când se împlinesc, sunt departe de a ne aduce liniștea. Dar și lucruri pe care nici nu le-am sperat vreodată, vise nevisate încă și care devin aievea, într-o uimitoare apoteoză. Suferință dincolo de limite, dar și bucurie paroxistică. Agonie și extaz.
De aceea viața e frumoasă. De aceea merită pe deplin să fie trăită.”


În ultima sâmbătă a lui septembrie, Ariel și Silvia se aflau la hotelul Sofitel. Era prima întrunire mondenă la care participau în calitate de soț și soție. Fuseseră invitați la un seminar pe tema „strategii de investiții și dezvoltare în România” și la dineul care urmă întâlniră o serie de personalități ale momentului Cu această ocazie, Silvia află despre vărul ei Tănase că obținuse o funcție importantă în partidul său. Nu îi văzuse însă, nici pe el și nici pe soția lui, și își zise că nu îi pare prea rău. Nu fuseseră la nunta ei și nu se mai văzuseră de când „d-na senator” părăsise scena de la IREEN.
Obosită de atâtea zâmbete, felicitări și strângeri de mână, Silvia se dusese la superba toaletă de la demisolul clădirii să-și mai tragă răsuflarea. Ariel fusese „răpit” de niște oameni de afaceri din Germania. Tocmai își aranja părul, când în spatele ei auzi o voce:
- Ia te uită, d-na Beller! Omagiile mele, señora!
Se întoarse și o văzu pe Laura, îmbrăcată într-o roche cu sclipici, cu părul vopsit proaspăt – blond argintiu, și cu câteva șuvițe date cu mascara albastru, foarte la modă. Ochii îi străluceau și avea un mers cam nesigur. „E beată”, gândi Silvia.
D-na senator închise ușa și se propti cu spatele, începând să râdă.
- Cum te simți Silvia, acum, că ai devenit a treia doamnă Beller? M-am întrebat tot timpul cum o fi să fii a treia soție. Ce ți-a zis soțul tău, ești mai performantă decât precedentele? Vă compară în pat? Mi se pare de-a dreptul scabros!
Silvia se întoarse spre ea, mirată întrucâtva. Era prima dată când verișoara ei o ataca direct cu pumnii goi cum s-ar zice, fără mănuși și fără paravan. Nu era stilul Laurei, cel obișnuit. Cel de a împinge pe alții în față, de a manipula și a dirija subtil emoțiile celorlalți.
Cum Silvia se uita la ea fără să zică nimic, d-na senator se simți îndemnată să continue:
- Se vede că gusturile bărbatului tău au urmat o curbă descendentă. A început cu un manechin de televiziune și a sfârșit cu tine. Pot de pe acum să deduc cine va fi cea de-a patra d-nă Beller. Probabil, femeia de servici de la IREEN. Sau vreo femeie de stradă, cine știe? Sau îți închipui că ești ultima și cea definitivă?
Silvia continua să tacă. Reacția ei și alcoolul care începuse să i se urce la creier o făcură pe d-na Tănase să se ambaleze. Era furioasă de-a binelea.
- Pentru ce mă urăști atât? vorbi Silvia în sfârșit, încet și cu o durere abia reținută în glas. Întotdeauna m-am întrebat, pentru ce mă urăști? Ce ți-am făcut?
- Asta ar lipsi, să încerci să-mi faci ceva! De ce te urăsc? Oh, te urăsc de atâția ani că aproape nici nu mai știu de ce. Poate că din obișnuință, sau poate că de plictiseală. Cred că pur și simplu te urăsc pentru că exiști, draga mea.
Sughiță zgomotos, apoi începu să râdă.
- Urăsc genul tău. Știi, întotdeauna mi-am zis: voi ăștia care munciți cu spinarea, care îndurați totul fără să crâcniți pe când alții se distrează dându-vă sarcini și huzurind – pentru că sunt deștepți și născuți să învingă, voi, așa zisele genii de duzină, semănați cu hârtia igienică. Sunteți foarte utili, nimeni nu poate trăi decent fără voi – nimic de zis. Dar toți se sterg cu voi undeva, și după ce v-au folosit, vă aruncă la coș. Societatea se șterge cu voi la fund. Să nu uiți asta. Iar faptul că acum ai bani și un bărbat e o chestie de conjunctură. Iubitul tău de telenovelă se va sătura de tine. Și chiar dacă i-ai făcut farmece și o să rămână amorezat tot restul vieții, într-o zi o să comită o greșeală fatală, din prea multă dragoste. Și eu o să fiu prin preajmă. O să te dau jos de pe cal, Silvia. Þi-o promit.
Se răsuci pe călcâie și părăsi încăperea. Pentru Silvia, petrecerea se terminase. Cu lacrimi în ochi, îl căută cu privirea pe soțul ei. Voia să meargă acasă. Dar fu nevoită să-și stăpânească emoțiile, căci abia după vreo oră, Ariel fu disponibil.
În drum spre casă, el o văzuse că e tulburată. Dar Silvia nu voi pe moment să-i spună nimic. În mod logic, nu avea nici un motiv să se teamă de amenințările Laurei. Era probabil doar o manifestare a invidiei, o furie refulativă, un fel de mască a neputinței. Pe măsură ce anii trecuseră și viața îi oferise – cel puțin în ultima vreme – o suită de victorii incredibile, Silvia nu se mai speria atât de ușor. Iar faptul că îl avea pe Ariel lângă ea îi dădea o extraordinară siguranță și putere.
Dar în timp ce stăteau culcați, neputând să doarmă datorită cofeinei din cafele și Coca-Cola, ori a încordării, Silvia îl întrebă deodată:
- Ascultă, Ari, ce crezi tu despre „doamnele de fier”? Așa zisele femei de carieră. Cele care conduc firme, ori care dețin funcții publice. Care se distrează dând sarcini și huzuresc – pentru că „sunt deștepte și născute să învingă”. Cele care ajung la putere ca să se răzbune. Cunoști genul. Nu crezi că mișcarea asta revanșard-feministă începe să devină un pericol pentru omenire?
- Ai citit prea multe romane moderne, râse Ariel. Dacă ar fi să te iei după doamnele care scriu în general asemenea romane, din doi directori de firmă – unul ar trebui să fie femeie. În realitate, asta nu se întâmplă. Am văzut puține femei de afaceri, la Paris sau aiurea – mă refer la marile afaceri, bineînțeles. Ori la afacerile de stat, la funcțiile cu greutate și răspundere veritabilă. Cât despre răzbunare, o persoană care intră în afaceri pentru acest motiv, e, ca să zic așa, moartă dinainte de a se naște. La fel și în politică. În asemenea domenii, nu au ce căuta sentimentele – de nici un fel – nici dragostea, nici ura.
În tot cazul, continuă el puțin mai târziu, după părerea mea, răzbunarea e o prostie. Important e în viață să nu lași să ți se facă rău. Să nu îi creezi dușmanului iluzia că ești slab și dispus să accepți să fii lovit. Să ripostezi prompt și pe măsură; a accepta să ți se facă un rău și a te răzbuna după 10, ori 20 de ani e o prostie. O prostie dăunătoare, pentru că de cele mai multe ori îi atingi și pe nevinovați. Gândește-te la războiul Malvinelor. Nu mă pot abține să nu fac din nou paralela. Dacă în 1833, când Marea Britanie a ocupat insulele, Argentina s-ar fi opus viguros, englezii ar fi plecat cu coada între picioare, cum au făcut-o când au încercat să debarce la Buenos Aires.
- Dar, Ariel, chiar tu ai spus că granița dintre bine și rău e atât de subțire, încât de multe ori dreptatea aparține practic, ambelor părți.
- Nu, granița dintre bine și rău e o graniță fermă. Oamenii le amestecă, prin delăsare, inconștiență, ori excesivă dragoste de sine. Le amestecă într-atât, încât nu mai pot fi disociate. De aceea spun că răul trebuie tăiat de la rădăcină.
Silvia îl privi, ușor contrariată. Poate că în asta stătea puterea secretă a lui Ariel, în fermitate și toleranță deopotrivă – în capacitatea de a riposta și de a-și înțelege dușmanul. Faptele lui o dovedeau.
- Și ia zi, Ari, că tot nu mi-ai răspuns la chestia cu doamnele de fier. Va să zică nu le consideri un pericol pentru ordinea mondială. Dar aici, la noi, unde clișeul ăsta al femeii – conducător a prins teribil? La noi, în România.
- Te referi la cineva în mod special? spuse el zâmbind.
- Da, la cele ca verișoară-mea. Nu crezi că asemenea personaje ar trebui demitizate?
- Cred că asta ai și făcut – în momentul când ai venit la mine, zise Ariel, căscând. Hai să ne culcăm, iubito. În curând se va lumina de ziuă.


Silvia crezuse că doctorul Marcoș se dăduse definitiv la fund, după acea conferință de presă la care se făcuse de râs, fără drept de apel. Dar se înșelase. La vreo lună după întrunirea de la Sofitel, soții Beller fuseseră invitați – împreună cu alte personalități de la ACAB și de aiurea – la „ziua Bucureștilor”. De data asta întâlnirea era la Casa Armatei în frumoasa sală de bal garnisită de sărbătoare. Aceeași sală unde, cu ani în urmă avusese loc „seducerea” italianului.
Silvia întâlnise pe unul din foștii ei profesori de facultate, chiar cel ce îi dăduse atunci invitația și tocmai își lua rămas-bun de la el – trebuiau să plece devreme. Apoi îl văzu pe Ariel într-un grup din care făceau parte câteva personalități din partidul senatorului Tănase, printre care și susnumitul doctor, devenit între timp și el senator prin decesul unui coleg în vârstă, imediat înainte pe lista de candidați.
Se pare că domnul doctor era „la balon” și încerca să înscrie golul de onoare sub ochii șefului său de partid și a colegilor săi, căci i se adresa tocmai atunci lui Ariel.
- ... așa sunteți dvs., argentinienii, săriți la bătaie fără să știți să vă bateți.
- „Noi, argentinienii?”, se auzi replica lui Ariel, cu ironia de rigoare, căci în repetate rânduri subliniase, fără a-și renega originea, că el era totuși în prezent cetățean francez și rezident român.
Instantaneu, Silvia înțelese la ce făcea aluzie acel imbecil și în jurul cărui lucru se purta discuția. Însuși subiectul care devenise o obsesie pentru Ari. „A ajuns prea departe” gândi. Chiar dacă ar fi fost adevărat, nu credea că soțul ei era dispus să tolereze un asemenea afront. El însă continuă perfect calm.
- În cazul acela, afirmația dvs., d-le doctor este doar pe jumătate adevărată.
- Pe jumătate?
- Exact. Poate că nu știam să ne batem, dar cu siguranță nu noi am sărit la bătaie. V-ați învățat bine rolul, dar cel care v-a scris scenariul a omis să vă spună că noi am ocupat în mod pașnic insulele – în sensul că nu am făcut nici o victimă, și intenția noastră era să negociem. Ceea ce a urmat, a fost un răspuns la intervenția britanicilor. Ei au fost cei care au sărit – cum spuneți dvs. – la bătaie. Ei ne-au scufundat o navă în apele internaționale - în afara zonei ostilităților.
Și cum senatorul Marcoș se uita la el surprins, fiindcă nu era „jumătatea” de adevăr la care se așteptase și la care era pregătit să răspundă obraznic, Ariel continuase cu calm:
- Și oricum, este mai onorabil să te bați pentru o insulă chiar dacă pierzi – decât să o cedezi pe proces verbal, așa cum au făcut alții. Nu este în intenția mea să jignesc ospitalitatea țării în care trăiesc, dar fiindcă vă plac jocurile de cuvinte, a trebuit să vă amintesc că numai cel ce e nevinovat poate să arunce cu piatra.
Aluzia la Insula Șerpilor, cedată de România, Uniunii Sovietice printr-un proces verbal, era evidentă și Silvia se înroșise până în vârful urechilor, la fel și câțiva din colegii de partid ai senatorului mai puțin ignoranți. Dar doctorul Marcoș nu păruse să priceapă, căci continua să se holbeze surprins la Ariel.
- Domnule, zise acesta drept încheiere, nu numai că habar n-aveți de politica internațională, dar nici măcar nu cunoașteți istoria propriei dvs. țări. Nu vă mai luați de mine. Riscați să vă faceți de râs mult prea rău. Domnilor, vă doresc o seară plăcută, mai spuse el întorcându-se spre ceilalți bărbați din partid. Apoi o luă de braț pe Silvia și părăsiră scena.
„Aici e și altceva la mijloc, gândi, pe când se urcau în mașină – un paradoxal adevăr: o nație poate să facă o sută de lucruri bune pe lumea asta și unul singur rău. Oamenii îl vor ține minte pe acesta din urmă.”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!