I

Pe drumul îngust și pietruit ce leagă Lupeniul de ținutul muntos al Strajei, acolo unde începi să simți că aerul e mai aspru și că vântul e ceva mai tăios, un tânăr pășea agale prin pustiu. Își ținea spatele drept și capul ușor aplecat înainte. Privirea lui ignora cu desăvârșire relieful deluros ce-l întovărășea în stânga și-n dreapta, atenția îi părea fermecată de conturul muntelui ce se profila la vreo zece kilometri în față. Un oftat ușor de mulțumire deplină părăsi buzele băiatului.
Se putea vedea că nu era un obișnuit prin acele părți pentru că, din când în când, își lăsa jos geanta pe care o avea pe umărul drept și dezlipindu-și cu greutate privirea de pe relieful îndepărtat se oprea pentru a cerceta împrejurimile. În ochii lui se putea vedea o luminiță stranie, care adăugată la zâmbetul permanent din colțurile buzelor dădeau impresia că străinul era foarte bucuros să fie acolo unde era. Ba chiar s-ar fi putut zice că acela era locul lui preferat din întreaga lume, deși de ce ar vrea cineva cu tot dinadinsul să umble prin acele locuri sărace în distracții și civilizație nimeni nu putea ști.
Când auzul lui fin prinse un zgomot undeva în spate tânărul se opri pentru câteva clipe, pleopele i se strânseră și atenția păru să-i intre în o cu totul altă stare de conștiență. Aproape imediat trăsătrurile i se relaxară și băiatul își continuă drumul în același pas liniștit și regulat de mai înainte.
Căruța îl ajunse abia douăzeci de minute mai târziu. De pe băncuța încropită foarte sus pe capră, în spatele a doi cai mici, doi bătrâni îl cercetau curioși. Bătrânelul era slab și mic de înălțime, cele câteva grame de carne pe care le mai avea se lipiseră de oase și pe la încheitura mâinii în care ținea hățurile i se puteau vedea tendoanele întinse ca niște cabluri de înaltă tensiune. Băbuța de lângă el, asta dacă termenul i se putea aplica corpolentei femei, părea a mânca toate bunătățile refuzate de soțul ei. Amândoi aveau însă obrajii rumeni și ochii veseli, buna dispoziție părea a le fi veșnic pe aproape.
- HOOO! Cailor! Strigă bătrânul când vehicolul de lemn cu tracțiune în totalitate animală ajunse în dreptul drumețului.
Tânărul zâmbi și se opri și el. Se așteptase ca animalele să aibă nume ca: Murgu, Linda sau Diavolu’ cum mai auzise el demult că-și botezau unii oameni caii, dar “cailor!” – asta era în mod sigur un lucru ce merita atenție.
- Ziua bună! No. Da’ un’ te duci mă copile? Vru să știe baba aruncându-i un rânjet atât de larg încât cai fremătară neliniștiți.
- Bună ziua, răspunse el bucuros la salut. Urc la Straja, zise apoi arătând cu privirea muntele din față.
Bătrâneii se priviră scurt și baba dădu din cap aprobând vreo întrebare mută ce nu părăsise de tot capul soțului ei.
- Noi nu urcăm decât pân’ la Gura Lupului, hai sus, că doar n-oi fi așa de greu. Or fi căluții noștrii mai prichindei, da-s plini de putere.
Satisfacția femeii de a vorbi despre caii ei era evidentă. La toți muntenii calul e un ajutor de nădejde și un prieten, de multe ori mănâncă mai bine decât stăpânul pentru că oricine știe că un animal sănătos și odihnit face mai mult decât douăzeci de cai obosiți.
Tânărul își arcui mirat sprâncenele, ezită câteva momente, dar apoi zâmbi și acceptă. Femeia se trase să-i facă loc pe capră însă el sări sprinten peste margine și ateriză în căruță. Imediat bătrânul trase de hățuri și strașnicii bidivii se puseră în mișcare.
- Io-s Pavel șî asta-i nevastă-mea, Raveca, avem un petic de pădure acolo, îl informă bătrânelul cu o voce cântată, ș-apoi dacă îi lemn uscat îl tăiem la foc.
Băiatul aprobă, nu știa dacă trebuia să zică ceva așa că tăcu și își fixă din nou privirea pe profilul montan.
- Da’ vii de departe? Vru să știe femeia întorcându-se pentru a se chiorî în direcția lui.
- Din Italia, răspunse el după un timp în care meditase dacă să răspundă sau nu.
Cei doi munteni aprobară ca și cum se așteptaseră la exact acel răspuns. Văzându-i nedumerirea bătrâna explică:
- Mulți îs duși prin lume să-și facă un rost, da’ amu să-ntorc către casă. Tot acasă îi mai bine…
- Așa e, doamnă.
Bătrâneii izbucniră într-un hohot de râs, ca și cum ar fi auzit o glumă care lui îi scăpase.
- Of, mă copile, nevastă-mea nu-i doamnă așa cum nu-s io popă, nici io nu-s domn, sântem numa’ niște oameni de la țară…
Îndreptându-și atenția asupra cailor, bătrânelul continuă să chicotească până când baba îl înghionti cu cotul.
Caii alergau neîndemnați într-un trap ușor și căruța înainta cu repeziciune, din când în când bătrâneii mai furau câte o privire în direcția lui, erau în mod evident curioși.
- De-a cui ești, mă băiete? Întrebă într-un final Pavel după un nou ghiont ceva mai puțin discret al soției sale. Că nu știu dacă te-am mai văzut, și io îi știu cam pe tăți feciorii de p’aci…
Tânărul se încruntă și își plecă ochii.
- No, hai no, că dacă nu vrea să zică îi treaba lui, îi sări în ajutor femeia cu un glas plin de blândețe.
- Sunt Daniel, spuse dintr-o dată băiatul ridicându-și cu mândrie capul, tatăl meu este Andrei cel Mare și mai am doi frați mai mari ca mine în Straja. Îi cunoașteți?
Emoția din vocea lui, speranța și în același timp lipsa ei aduseră expresii mângâietoare, pline de compasiune, pe chipurile celor doi bătrâni. Văzând adânca surpriză de pe fețele lor tânărul își spuse că poate ar fi trebuit să urmeze sfatul Principelui și să-și schimbe numele, oricum era prea târziu.
- Da’ cum dracu’ să nu-i cunoaștem! Ești frate cu primaru’?
- Poftim?
- Domnu’ primar din Straja, David, îi fratele tău?
- David…, șopti ca pentru el, da, domnule, e fratele meu. El și Anton sunt frații mei mai mari.
- Fir-aș să fiu eu al naibii! Exclamă energic moșneagul. Habar n-am avut că Andrei Bătrânu’ a mai avut un fecior…
- Am fost plecat mulți…, mulți ani.
- Pesemne că așa-i, măi băiete. Da’ ce-ai făcut atâta timp departe de ai tăi?
Daniel nu răspunse, privirile lui se înfipseră în muntele din față cu atâta nerăbdare încât cei doi crezură că avea să sară din căruță și s-o ia la fugă prin păduri până acolo.
- Am fost plecat la…, la niște rude ale mamei. Am crescut acolo de când aveam paisprezece ani, răspunse gânditor într-un târziu.
- Ș-amu te-ntorci acasă? Să vezi ce-o să se bucure Bătrânu’ să te vadă!
Expresia tânărului se încordă pentru câteva clipe apoi, dându-și seama că nu era momentul pentru asemenea stări emotive se controlă și chipul îi reveni la seninătatea de mai înainte.
- Trăiește!
Atât spuse, și în acel cuvânt erau cuprinse toate speranțele, dorințele și visele care-l ajutaseră să treacă peste anii în care fusese plecat.
- Și încă cum, mă băiete, l-am văzut de vro câteva săptămâni la târg, îi sănătos șî-n putere.
Daniel icni și își ascunse privirile de cei doi. Lacrimile erau doar ale lui și, dacă tot nu le mai putea împiedica să-i alunece pe obraji, măcar putea să le ascundă. Își dori să fie singur, cel puțin câteva clipe, să poată urla de bucurie și să poată mulțumi Domnului că-i ascultase rugăciunile.

Tatăl lui trăia, era sănătos, frații la fel.

Cei doi bătrâni își întoarseră fețele jenați și-l lăsară să suspine în voie. Poți spune ce vrei despre munteni, dar nu poți să zici că n-au suflet și bun simț.
După ce îl lăsară să se obișnuiască cu tulburătoarele, dar extraordinarele vești, cei doi îl puseră al curent cu mai multe detalii despre familia lui decât crezuse posibil. Află că Bătrânu’, că așa-i ziceau oamenii, trăia tot în casa de lemn de la poalele Strajei, că David a’ Bătrânului era primar de vreo doi ani și se descurca de minune, se însurase cu o fată din sat și aveau împreună o fetiță ce încă nu mergea la școală. Anton, celălalt geamăn era pădurarul comunei de când tatăl lor ieșise la pensie și din când în când mai lucra pentru domnișoara de la stațiune pe post de ghid. Cei doi nu știau unde locuia Anton, dar primarul avea o casă frumoasă, cu etaj chiar în mijlocul comunei.
Fericirea care-l cuprinse era nemărginită, exact așa cum știuse că se va întâmpla veștile îmbucurătoare despre buna situație a familiei lui îi luaseră cea mai mare greutate de pe suflet.
Puse o sumedenie de întrebări despre fiecare dintre ei, dar bătrânii locuiau în alt sat și nu-i știau familia prea bine. Cel mai cunoscut era primarul. Câștigase alegerile așa tânăr deși n-avea facultate pentru că toți străjenii îl respectau, după ce fusese ales se înscrisese într-un partid și gurile rele ziceau că fusese forțat s-o facă, nimeni nu știa cine-l forțase sau prin ce metode. Circulau tot felul de zvonuri despre el, dar bătrâneii se codiră să-i zică mare lucru acum că știau că era fratele lui.
- Vă rog, îi imploră el, ultima dată când i-am văzut erau niște copii, m-am gândit de atâtea ori la ei încât nimic din ce o să-mi spuneți nu poate fi mai rău decât lucrurile de care m-am temut eu!
- No. Bine mă băiete, află că unii zic că primaru’ îi un om tare ciudat. A scos toate scaunele din biroul fostului primar pe motiv că o persoană în slujba cetățenilor n-are dreptul să stea pe scaun în timp ce-și face datoria.
- Și asta nu-i nimica, completă bătrânica – acum că se porniseră păreau ferm hotărâți să spună tot ce știau, sau ce auziseră de la alții - mi-a zis vară-mea Rafila, aia de stă la numa’ câteva case fratele tău că o dată a primit un telefon când era la primărie într-o ședință importantă cu șefii de la Județ și auzind că cea mică nu se simte bine după ce a mâncat cine știe ce, a plecat și i-a lăsat pe toți cu gura căscată.
- Era bolnavă fetița?
- Nu, cică după ce a ajuns acasă copila era bine, da’ el tăt nu s-a mai dus la ședință. A zis că vrea să fie sigur.
- Înseamnă c-o iubește mult, zâmbi Daniel și stima pentru fratele lui crescu considerabil.
- Și pe soție la fel, rareori e văzut să iasă fără ele, nu știu dacă e vrun om mai de familie ca el, nu ca frat-so…, bătrânu’ își înghiți vorbele. Cotul nevestei lui se înfipse adânc în coastele ce i se vedeau prin cămașă.
- Anton? Ce are Anton? Întrebă băiatul îngrijorat de vorbele de bătrânului și temându-se pentru fratele lui mai mare.
- N-are nimica, încercă buna femeie să-l liniștească. Atâta că am auzit, tot de la vară-mea că nu se prea înțelege cu frate-său, dacă îl vede pe o parte a drumului trece pe cealaltă. Nu-și vorbesc de mult și nimeni nu știe din ce cauză. Am mai auzit că…
Daniel își spuse că femeia auzise cam multe, dar tăcu și așteptă, orice veste oricât de neplăcută era ca o muzică pentru urechile lui.
- …Că și el trebuia să se însoare cu o fată nu-mai-știu-care acu’ vro câțiva ani, da’ s-a-ntâmplat ceva cu vreo câteva zile înainte de nuntă și fata a plecat și dusă a fost. Vorba-i că a lovit-o…
- EL? Tânărului nu-i venea să creadă.
- Vezi, își apostrofă baba Raveca soțul, mai bine tăceai din gură, moș bătrân și prost ce ești.
Bărbatul își acceptă admonestarea cu capul plecat și nu mai zise nimic.
- Ați zis că fratele meu mai lucrează pentru stațiune din când în când, care stațiune? Întrebă Dani pentru a schimba subiectul și fiindcă cei doi bătrânei se încruntaseră și tăceau mâlc pe banca din fața lui.
- Stațiunea Straja, răspunse bătrânu’ cătrănit, se părea că nu-i face nici o plăcere să-și știe nevestica supărată. A ridicat-o un ungur acum vro zece ani, da’ a cam dat faliment și a vândut-o la un mare politician de la Cluj. Domnu’ deputat Inclezan a trimis-o pe fata lui a mai mare s-o conducă și de atunci îi merge mult mai bine. Tot orașul s-a îmbogățit pe seama turiștilor, și se zice că primarul e în relații tare bune cu domnișoara Lina, știe că fără ea ar avea o primărie tare săracă…
- Ce fel de om e? întrebă dornic să afle cât mai multe despre oamenii din viețile fraților săi și bătrâneii îi spuseseră deja că și Antu (cum îl știa el, i se părea straniu să-i audă numele nealintat) mai lucra din când la stațiune, deci femeia cu pricina îi cunoștea cu siguranță pe amândoi.
- Mai bine să nu te încurci cu ea mă copile, îl sfătui baba cu sinceră grijă în glas, nu-i treaba bună cu fata aia.
- Ce vreți să spuneți? Acum era de-a dreptul curios să afle ce se mai putea spune și despre fata deputatului de la oraș.
- Domnișoara e mai altfel, se zice că nu-i întreagă la…, aici femeia își arătă tâmpla insinuând că orice problemă avea sus numita domnișoară se afla la mansardă.
- E bolnavă?
- La cap, asta-i sigur!
- Cum adică?
- Păi, tatăl ei a trimis-o de la București aci numa’ să n-o mai vadă.
- De ce nu ar fi vrut s-o vadă, e… urâtă?
- Doamne feri’! Nu știu dacă mai e una ca ea în toată țara, da’ îi cam scrântită. Mama ei s-a sinucis acum vro câțiva ani și d-aia a trimis-o deputatu’ departe, să n-o vadă cum se omoară. Au fost șî nește pariuri, da’ pân’ amu n-o câștigat nime’.
- Ce pariuri?
- No. Păi de se agață, aici bătrânelul făcu un gest foarte sugestiv cu mâna în jurul gâtului, sau nu.
- Au crezut că o să se sinucidă?
- Da, dom’șorule, moartea măsii a terminat-o, multă vreme nici n-a arătat ca un om, da’ amu se pare că-și vine în fire, deși…
- Ce?
Daniel observă că era mai curios decât ar fi trebuit în legătură cu cineva cu care n-avea nici o legătură.
- Domnișoarei Lina îi plac femeile! Bătrânul Pavel pronunță ultimele cuvinte cu un dezgust evident.
- Taci nebunule! Îl apostrofă Raveca. Nu știe nime’ dacă îi plac femeile sau nu, doar că tăți ficiorii o-ncercat să intre în vorbă cu ea și nici nu i-a băgat în samă. Întotdeauna umblă singură și nu duce pe nime’ cu mașina. Se zice că nu pre’ doarme și nu mâncă așa ca lumea.
Dani se întrebă dacă “așa ca lumea” avea un înțeles special pentru masiva femeie.
- No. C-am ajuns!
Tânărul observă și el urmele lăsate de alte căruțe, duceau undeva în dreapta, spre locul numit Gura Lupului. Își amintea vag că acolo nu era decât o fundătură împădurită cu salcâmi și mai sus cu brazi. Sări din căruță și își luă rămas bun de la bătrânei fără să uite să le mulțumească pentru bunele vești.
- No. Da’ de amu’ să ai grije de a tăi dacă ai vinit acasă, mă băiete!
- O să fac totul pentru ei, îi asigură deși din ce auzise familia nu prea avea nevoie de ajutor din partea lui.
- Și stai deoparte de domnișoara aia, îi scrântită, nu că ea ar vrea să vorbească cu tine, da’ amu oricum, mai bine să știi…
- Mulțumesc, doamnă. Și mulțumesc pentru drum, să-mi spuneți vă rog cât vă datorez?
- Ce? Se burzului bătrânul.
- Trebuie să vă plătesc pentru drum, explică băiatul sărind din căruță și aruncându-și rucsacul pe umăr.
- Cu ‘bani’?
- Doar dacă nu vreți altceva.
Tonul sigur al băiatului spunea clar că, orice ar fi vrut, nu era o problemă pentru el.
- No. Mă băiete! Nu te-am adus pân’ aci ca să-ți iau banii, și amu cu siguranță că nu vrem nimic de la tine. Te rog să nu ne superi și să-ți vezi de drumul tău pân’ nu mă răzgândesc și sar la tine cu biciu’ ‘ista, pentru a-și dovedi vorbele bătrânul se înarmă cu unealta pomenită.
Daniel zâmbi.
- Cum doriți, oricum vă sunt îndatorat și dacă vreodată o să aveți nevoie de ceva probabil mă puteți găsi la casa tatălui meu pentru o vreme.
- Pentru o vreme? N-ai venit să rămâi, nu-i așa copile drag?
- Nu știu cât am să rămân, nu am venit să le fac probleme alor mei. Voi sta atât timp cât trebuie.
Raveca dădu din cap zâmbind și înțelegând.
- Ești un ficior tare fain, dacă Bătrânu’ nu vede, apăi îi problema lui.
- Mulțumesc, doamnă Raveca. Tonul îi era atât de respectuos și de sincer încât bătrânul nu mai comentă nimic.
- Auzi, moșule? Sunt o doamnă!
Acelea au fost ultimele cuvinte pe care Daniel le mai auzi înainte ca bătrâneii și caii lor să se piardă în spatele pădurii.