agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2640 .



Ficțiuni II
proză [ ]
.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2010-09-19  |     | 



Erau momente când Francesco scria. Un moment desemnează un timp incert, nimeni nu poate preciza cu certitudine cât durează un moment, el poate să oscileze, la fel ca orice fapt relativ, de la o secundă, la zile întregi. Bineînțeles că poate fi lipsită de semnificație această explicație, e ca și cum din lipsă de inspirație sau din plictiseală tragi câinii de coadă, chiar și această expresie e neconformă cu conținutul, dar cui îi e ușor să înceapă, începuturile sunt pietre de hotar, ele delimitează și-n același timp trebuie să pornească în mintea cititorului curiozitatea de a vrea să afle mai mult…
Erau momente când Francesco scria. Dacă nu cumva a scrie e o ocupație care se pretează mai ales oamenilor dezamăgiți de realitate, acelor oameni cu anumite complexe dezvoltate absurd, pornite dintr-un caracter prea sensibil, în sfârșit poate fi și o cale de a comunica ceva ce, de altfel, simți că nu poți spune verbal. De ce? Tocmai datorită cauzelor enumerate mai sus, poate lor li se mai adaugă o multitudine de amănunte pe care el, cel întrebat de ce scrie, le poate născoci, nuanțând cât mai boem sau dimpotrivă, explicând cât crede el de clar, motivul pentru care consideră că simte această nevoie.
Nimeni nu l-a întrebat vreodată pe Francesco de ce scrie, probabil lumea s-a modernizat destul de mult pentru a-și mai pune întrebări la care să se aștepte să i se răspundă simplu , oricum se știe că, în general, toți oamenii care participă la un exercițiu ce ține de artă se ascund după propriile creații, fiind capabili, în același timp, să nege absurd o implicare a personalității lor, în vocea sau imaginea expusă ochilor străini. Poate din acest motiv Francesco se întreba uneori singur în fața oglinzii, în timp ce-și aranja barba
”De ce scrii Francesco?
De teamă.
Teamă? De ce ți-ar fi teamă?
Nu știu, poate de acea zi când copacii nu vor mai înfrunzi pentru mine, vântul nu va mai adia, cerul nu va mai însemna timp de reflecție, mâinile nu vor mai putea duce aparatul de ras către față, pentru că mâinile, împreună cu toate celelalte, vor dispărea într-un cavou închis ermetic, cu un nume, care peste un număr de ani, egali unui moment, va fi uitat.
Nu scriu din orgoliu și nu vreau să nu fiu uitat și aici mă simt confuz, simt că mă contrazic cumva, poate e doar sugestie, poate astfel cred că acel moment, naiba să-l ia de cuvânt, trebuie să mă descotorosesc de el… ei bine, ar fi păcat să se termine toate într-un singur moment, nu? ”

Aici ar fi necesară probabil o pauză care să-i dea timp de reflecție celui implicat în discuție, apoi ar putea continua cu o voce blândă, să concluzioneze.
”Ar fi inutil, atât de inutil. Atâtea furtuni în sufletul unui om, atîtea clipe în care ai impresia că fericirea se acordă cu infinitul, atîtea trăiri risipite…”

Concluzia s-ar lăsa așteptată pentru că Francesco descoperă o altă ipoteză, pe care, cu ochii în gol, cu mâinile gata să-și ia zborul pentru a gesticula, o expune frenetic nimănui, concluzie care va sfârși tot în derizoriu, așa cum se întâmplă
de obicei cu orice încercare a oamenilor de a-și explica ceva atât de complex cum poate fi considerată dorința de a crea.
”Poate mă încăpățânez să cred că a scrie e ca și cum ți-ai asigura viitorul dincolo de banalitatea unei singure vieți. Ca și cum dacă cineva într-adevăr m-ar întreba de ce îmi doresc o revenire, aș putea spune că nu am terminat , nu am reușit să îmi găsesc sensul.
De parcă ar interesa pe cineva…”
Francesco scria, da, simțea să facă asta de teama de nu fi uitat sau pentru a-și asigura nemurirea, dar oare câte șanse avea, chiar făcând asta, să învingă? Câte cărți a căror subiecte descriu lumea cu faptele ei, zac în biblioteci, în aceeași uitare de care se teme el , asemeni trupurilor în cavouri? Sau odată puse pe foaie adunate în volume, ele chiar reprezentau un bilet, o referință, despre el ca individ?
Dar dacă el știe că în scris nu se reprezintă pe el, cel real, ci tot ce ar fi vrut să trăiască sau acele gânduri și fapte pe care nu le-a trăit niciodată, ci doar și-a imaginat cum ar fi reacționat, surprins de ele, ce anume ar mai putea salva identitatea lui ca individ?
Francesco a ajuns în acel punct mort din care nu simțea nevoia să caute nici o altă ipoteză cu care să acopere pata de adevăr care amenința să se lățească, oricum peste un timp ar fi descoperit un contraargument care s-o anuleze, s-a întors spre invitați, spunându-și într-un final că nu avea nici un rost să caute cauza, exercițiul scrierii era captivant, era necesar, era în același timp o mască perfectă , era poate chiar nemurirea atâta timp cât putea crea lumi în care alții să trăiască, fie preț și de câteva momente mirajul adevărului.

Și totuși Francesco scria din teamă sau pentru ceilalți?. Teama de a nu se stinge asemenea unui om banal sau crezul că ar putea deveni un mic Dumnezeu al unei proprii lumi?
Și-apoi ce înseamnă într-adevăr banal, unde e granița între banalitate și acea senzație de unic, proaspăt, altfel, din moment ce nimic nou ca trăire nu s-a mai putut evidenția de cine știe cât timp în cărțile scriitorilor? Și-atunci rămânea doar orgoliu de a se considera Dumnezeul lumii lui? Nimeni nu ar putea explica, folosindu-se de toate argumentele, oricât de sincer și-ar pune întrebarea, pentru ce scrie cu adevărat…


La cina organizată de Barbara, cu ocazia zilei de naștere a tatălui ei, au participat un număr restrâns de cunoștințe. O statistică ar fi putut clasa pe primul loc, numărul vecinilor, într-un contrast evident cu restul, ce s-ar fi putut constitui din rude, prieteni, amici sau colegi de breaslă.
” S-ar fi putut” nu e folosit întâmplător, pentru că într-adevăr balanța în care ar fi trebuit să stea ultima categorie, era aproape goală și nu pentru că Francesco nu ar ocupa un loc privilegiat în comunitatea acelui sat boem așezat la marginea Mării Mediterane, de unde la o aruncătură de băț, expresie folosită poate un pic exagerat, dar destul de semnificativă pentru cei ce cunosc împrejurimile, surâdea Coasta de Azur a Franței…
ci pentru că, după cum am spus deja, dintr-un motiv neclar, apt pentru fi speculat și împărțit în două sau mai multe alternative, Francesco nu dorește să-și reia locul în acea societate, Francesco pare a fi chiar marcat de incidentul nefericit care, cu puțin ajutor din partea întâmplării sau a ghinionului, ar fi putut să-l lase învalid pentru tot restul vieții.

Francesco trebuie să-și învingă starea de plictiseală asociată cu o durere cumplită de cap, a cărei cauze era tocmai inactivitatea și sentimentul de inutilitate care-l încercase atât de des în ultima perioadă.

Barbara își iubește tatăl și-n același timp simte pentru el acea admirație pe care o au de obicei femeile în fața acelor bărbați care, deși sunt departe de perfecțiune, reușesc să-și justifice până și eșecurile, ridicându-le la gradul de experiențe, folosindu-se de acea dezinvoltură care poate fi clasificată în ochii lor, drept curaj bărbătesc. Expresia e pusă în context asemenea unei momeli într-o baltă, dacă e să ne gândim câte argumente ar putea s-o desființeze. Mai ales pentru că Barbara nu știe ce gânduri rod mintea tatălui ei, nu știe că, deși afișează acel aer degajat în orice situație, în sine se simte din ce în ce mai constrâns, din ce în ce mai plictisit și-și dorește, nu însingurare, pentru că el nici când scrie nu cere acea liniște în care mintea s-ar putea crede că reflectă mai bine, ci doar schimbare. Doar schimbând cadrul cât de des ar simți nevoia, doar cu muzica dată la maxim și bine ancorat în societate, Francesco ar fi putut scrie. Monotonia și repetarea acelorași fapte, imaginea acelorași chipuri sau locuri, îl înhibau, și-atunci se refugia în el, vorbindu-și singur, întrebându-se și căutînd în același timp să-și răspundă, ca și cum acel exercițiu interior ar fi constituit o piesă de teatru sau un interviu, în care capcanele întrebărilor, pot suplini adrenalina rezultată dintr-o activitate normală.
Și dacă în asemenea condiții Francesco, cu vocea altui eu, s-ar fi întrebat ce simte cu ocazia acelui eveniment, bineînțeles că , la fel cum s-a grăbit să sară peste acea pantă înzăpezită și doar dintr-un capriciu nu a putut fi atât de înțelept să aprecieze că absurditatea faptei lui l-ar fi putut costa viața, uzând de aceeași impulsivitate, ar fi sărit să răspundă.
” O cină pentru mine e un eveniment obositor, care te solicită de oricare parte a mesei te-ai afla. Impropriu spus parte, e vorba de cele două ipostaze, invitat sau gazdă. Ambele necesită ceea ce se cheamă protocol, până și cuvântul îmi pare încărcat de tensiune și nu mă pot abține să nu comentez pe marginea acestor întruniri care au menirea de a fi intime și relaxante, dar , în fond, sunt doar o altă invenție a omului conectat la societate, pentru a se considera valabil ei. Cu atât mai mult când sărbătorirea trecerii spre un alt an, care va desăvârși în cele din urmă dispariția tuturor cinelor și încordărilor din viața preafericitei vedete, se suprapune acestui eveniment banal și totuși purtat încă asemeni unei bijuterii de familie.
Alții vor veni cu argumente care să infirme poate spusele mele, chiar eu, uite, nu sunt nici cinci minute de când am emis fraza , care ar putea sau nu să conțină adevăr, trăiesc un moment de dezicere, doar pentru că mi-am amintit de o cină, de o unică cină, în piața unui oraș dintr-o țară îndepărtată acestui spațiu , la un restaurant întâmplător, într-o seară oarecare. Hm! și amuzat de ciudățenia minții, consider că e de ajuns uneori un singur argument care să desființeze o așa-zisă definiție, ceea ce ne trimite, irelevant și bine știut la caracterul relativ al adevărurilor. Bat câmpii, știu.
M-aș lipsi cu ușurință de asemenea evenimente, prefer simple plimbări sau dimpotrivă chefuri zgomotoase unde nu se mai ține cont de nimic, unde orice gest, oricât de deplasat , e totuși acceptat, unde poți fi cum vrei, te poți juca chiar, reinventându-te.
Uite, deși sunt atâția adunați într-o încăpere în care orice sunet se lovește de pereți, întorcându-se amplificat împotriva cauzei lui, e totuși atîta liniște!
Toți aparțin aceluiași spațiu din care nu au avut nici o clipă dorința să iasă, toți și-au trasat propriile limite, spre cine să mă pot întoarce să spun
Nu vedeți că vă plictisiți, vă loviți ca de niște obstacole de priviri ascunse cu grijă, de gesturi alese cu aceeași grijă, de teama ca nu cumva furculița sau cuțitul vostru să fie cel care spulberă pentru o clipă monotonia, făcându-i pe ceilalți să ridice repede ochii, pentru a consemna evenimentul?

Cinele sunt obositoare. Sărbătorirea trecerii anilor, o mascaradă inutilă.”

Ai putea descrie acea cină despre care tu crezi că ar contrazice acest adevărul ? l-ar provoca vocea…

”O, desigur, în primul rând toate deciziile pe care le iei singur, fără să crezi că ești constrâns de cine știe ce împrejurări comune , au caracterul de a te considera liber. Nu era totuși chiar o decizie atunci, era mai mult o dorință…eram cu o femeie, ea nici măcar nu voia să iasă, ne aflam într-o cameră de hotel și abia reușisem să ne cunoaștem fizic, nu râde, era o altfel de femeie, nu cerea nimic niciodată, nu o surprindea nimic, era ca o mare calmă, iar eu simțeam o chemare ciudată către acel caracter aparent resemnat, din care totuși izbucnea, sub formă de cuvinte, eliberate repede, cu inflexiuni blânde, o vitalitate uimitoare.
Am avut-o în acea zi, așa cum o visasem obsesiv cîteva luni la rând, iar blândețea și abandonul cu care mi se dăruia mi-a provocat emoții pe care nu le-am putut resimți niciodată. Nu am mai întâlnit o asemenea femeie. Am trăit, alături de ea, iluzia că am cu douăzeci de ani mai puțin, nu contează cum ne-am cunoscut și dacă speram ceva, nu speram nimic, de altfel acele clipe s-au evaporat împreună cu ea, nu am să știu niciodată ce a vrut de la mine, din moment ce mi s-a dăruit cu tot sufletul și totuși a dispărut definitiv.
A face dragoste e un sentiment frumos, atunci când el reușește să te domine, când senzațiile te trădează și tu nu mai ai dorința de a le împiedica, simțindu-te în siguranță să-ți expui slăbiciunile. Lipsirea de orgoliu, fie și temporală , condiționată de un timp sau de o situație, cred că e o ușurare pentru orice suflet.
Poate datorită acelui cumul de senzații, acelei stări de euforie în care am putut fi eu, fără nici o mască, fără nevoia de a exagera sau ascunde, a avut farmec acel moment.
Am ieșit apoi și-am mâncat, mi-era o foame cumplită, aproape nu am ținut cont de dorința ei, mai mult intuită decît formulată, de a rămâne acolo, poate mi-era frică de senzația că totul va deveni familiar, că se vor spune cuvinte care au mai fost spuse, că mirajul va dispărea când vom adormi unul lângă altul și ne vom trezi la lumina unei alte zile, zi care ar fi cerut repetarea acelorași gesturi pe care le facem mereu…
nu știu, era o piață goală, o zi de septembrie sau octombrie, era toamnă și era frig…un frig plăcut pentru că acel foc interior ardea …
- Papa, te simți bine?
Francesco se rupe brusc, scena se evaporă, mintea își caută reperele, acoperind totul cu un zîmbet șters.
- De fapt mă simt obosit, e bine că au plecat toți, Barbara draga mea te-ai comportat impecabil, a fost o cină bine organizată. Nu trebuia însă să-i scoți prin față, e ca și cum în loc de cină, în casă s-ar fi desfășurat nu știu ce întrunire conspirativă, îți închipui curiozitatea lor, dar spune tu ce rost are iluminarea excesivă a acelei părți din casă, când acolo nu mai stă nimeni. Câțiva pași pe întunericul din hol, nimica toată… o! și niște capcane, ar fi fost amuzant, la urma urmei trebuie să rămână cu amintiri….
- Papa n-o să-ți spun că ești tare ciudat de la o vreme. Cred că te înțeleg. Te plictisești cumplit așteptând și-ai început să te joci.
- Să mă joc? De unde ideea asta, draga mea?
- Păi tu realizezi cît de absurd a fost să bâjbâie pereții, Janette șchiopătând striga în urmă, sunt șapte trepte, aveți grijă, mai avem puțin, cred că e vreo defecțiune, și-și cerea mii de scuze în locul meu și-al tău pentru că eu eram ocupată să caut încuietorile ușii, uitând, de când nu am mai deschis-o, ordinea lor. Of tată, hai să plecăm de-aici, m-am plictisit de moarte în seara asta.
- Aldo a plecat? De ce nu vă luați voi doi să fugiți departe? Să vă ascundeți undeva și să faceți dragoste ca doi nebuni, sunteți tineri, de unde în trupul vostru atâta plictiseală?
- Papa…
- Am fugit, nu mă mai prinzi. Ascultă vocea unui boșorog rablagit, tocit de viață…
Ecoul plângăreț al cuvintelor lui se pierde în hohotele de rîs ale fetei. Pașii ei acoperă ecoul, pași întâi repezi apoi șovăielnici, Francesco mai aude cîteva șoapte abia percepute și luminile se sting. E trecut de miezul nopții, de dincolo de fereastra deschisă, cântecul greierilor înăbușit parcă de bezna nopții , pare melancolic, o șopârlă stă înțepenită, o vede ca pe un desen pe sticla felinarului și-n nemișcarea ei pare doar o imagine fără viață…
Se apropie de fereastră și o închide. Dar nu se poate abține să nu privească o clipă spre casa Beatricei. Părea adormită. La urma urmei era târziu, prea târziu chiar…Nu a văzut-o însă deloc în acea zi. Poate plecase, venise într- un scurt concediu, la fel cum vin toți turiștii, apoi a plecat. Nu va ști niciodată nimic despre ea… La fel cum nici despre Lidia nu a știut nimic. Poate așa era mai bine, uneori e inutil să regreți fapte care nu apucă să se concretizeze. Au cel mai mult farmec, așa cum rămân ele, fără deznodământ sau explicație, în amintire. Sau poate, de ce nu, are toate posibilitățile ca peste doar câteva săptămâni, când va fi din nou un om normal, s-o caute, măcar ar putea încerca…
Până atunci se va juca închipuindu-și destinul ei. O va modela așa cum va crede, va avea tot ce și-ar putea dori sau dimpotrivă, va fi o femeie singură tot restul vieții pentru că suferă de curiozitate….
Francesco râde ușurat. Ideea e bună, va scrie despre probabilul destin al acelei femei…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!