Nu are nici un sens să mă încurajezi. O astfel de manifestare venită dinafară, chiar și de la tine sau poate mai ales de la tine, nu-și poate găsi corespondent în mintea mea. Ce vrei să cred? Că am nevoie de o rețetă alcătuită din cuvinte cheie ? Că se trăiește după tipare? Ți-ai dorit o femeie care să respectă regulile?

…Stăteam și mă gîndeam, fumând o țigara, la faptul că deși sunt capabilă să aleg ce-mi poate folosi, sunt de acord cu majoritatea teoriilor despre viață, ceva anume din ființa mea nu le poate aplica, nu e vorba de uitare, ele rămîn în memorie doar ca fapte la care mă pot raporta atunci când reușesc să scriu, e vorba de o neputință certă, de un mod idealist în care vrei să-ți construiești viața. Ori o asemenea viziune nu poate fi decât deplasată și de aici frustrările simțite des.
Dar nu trebuie să-ți faci griji, a-ți scrie ție despre ele , e ca și cum aș puncta pentru mine acele distorsiuni ale realității, pentru că altfel ele mă rod, așa cum rod carii lemnul, aparent nedureros,
aparent încă rezist.
În rest nu mă străduiesc, lumea e prinsă în mrejele timpului și ale unui confort materialist atât de bine, încît sunt sigură că, de altfel, trec neobservată.
Nu poți face valuri suflând înspre mare dintr-un singur piept.
Și-apoi e posibil ca trăirile mele să fie bolnave, să fie subiective sau influențate de trecutul pe care mă chinui să-l fac să fie doar trecut.


.

Nu, nu e loc de încurajare,
în plus ea se transformă într-un nou motiv pentru care simt că mă complexez, o încurajare se formulează, se cere, se transmite unui om căzut, un om căzut inspiră compasiune, știi ce cred eu despre compasiune. Nu e vorba nici de orgoliu, nu cred,
cred mai curând că sunt destul de matură să trebuiască, să pot înțelege că în general viața e doar un amalgam de trăiri, așa cum spunea cineva…
”peisajul e doar o stare sufletească”…
În virtutea acestor adevăruri, totul se rezumă la zile peste care treci, experiență pe care o acumulezi inutil pentru că nu ai ocazia s-o aplici, atîta timp cît ai falsa impresie că fiecare altă trăire are unicitatea ei.
Sau poate totuși e la fel de adevărat că omul își trăiește viața în premieră, ca un actor sau mai puțin ca un actor pentru că nu are la îndemână decât improvizația, și-atunci nimeni nu e vinovat de eșecurile sale, ele sunt inevitabile din moment ce nu ai mai trăit o viață pentru a învăța și nici nu ți se oferă o alta pentru a corecta. Așa zice un alt scriitor consacrat , am câțiva cărora nu le găsesc aproape nici un cusur și e ciudat faptul, pentru că viziunile lor sunt contrare.

Și-apoi teoretic tot ce spui e perfect valabil și arhicunoscut, dar de la teorie la faptă se cască un hău în ceea ce ne privește. Poate doar folosind un ton imperativ, doar simțindu-mă obligată fără nici o altă alternativă, aș acționa, pentru că uitându-mă în urmă, îmi dau seama că deciziile pozitive le-am luat doar aflată în pragul deznădejdii . Și aportul meu a fost mic, ceea ce denotă un spirit lipsit de voință.
Poate doar recitând în gând acele cuvinte care formulate desemnează un crez, crezul zilei de mîine, doar ridicându-ți de unul singur ziduri, dincolo de care știi că trecând îți asumi consecințele, doar așa, poți avea o traiectorie cât de cît previzibilă.
Eu nu pot face asta. Nu mă pot limita.
Prin urmare orice indicator care m-ar putea avertiza asupra unui pericol, e inutil, viața mea nu poate avea o traiectorie liniară, nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că pur și simplu nu pot. Am momente când poate regret, poate cad, și-atunci îmi par toate false, toate doar zgomot, și-atunci ceva mă determină să mă întorc spre ceilalți și caut acolo, ceea ce ar trebui să găsesc în mine. Dar chiar și-n acele clipe, când mă știu a lumii, îmi e greu să nu simt o înverșunare stupidă, îmi e imposibil să nu cântăresc diferențele, probabil s-a creat deja un mecanism care mă susține, probabil e târziu să mă mai pot reeduca.
Și uite un exemplu chiar în ceea ce-ți scriu. Privește cum mă pierd în amănunte și nu reușesc să selectez fapte sau anume trăiri, doar prin prisma necesității.
Dar cum să-ți pot explica?

Ce vezi cînd privești un câmp?
Poți vedea verdele ierbii, flori, tot ce ține de un peisaj…
În același timp, e posibil nici să nu te implice în vreun fel parcurgerea unui astfel de itinerariu, dacă probleme stringente ce țin de realitate, te constrâng a le organiza sau soluționa.
Și pentru mine e la fel doar că, eu dacă văd un cîmp,
pe lângă realitatea care rămâne doar un detaliu , se suprapun amintirile mele despre câmpuri, apoi amintirile despre amintiri cu câmpuri, stările prin care treceam văzîndu-le, apoi încercarea de a le așeza cronologic, pentru că se cere mereu o comparație,
știi regula reacțiilor…

Sau cu unele lucruri ajungi să te obișnuiești, să poți conviețui, așa e firesc, iar ele pe lângă faptul că nu-ți mai atrag atenția, devin banale, devin obiecte de decor, dacă pot spune astfel.
Eu trec pe o străduță îngustă spre serviciu, spre piață, spre mare,
acela e traseul meu.
Dar în fiecare clipă când o străbat, impresia de nou rămâne aceeași, impresia de străină în acel loc e neconsumată, pentru că deși culorile clădirilor sunt la fel, deși geamurile sunt închise sau deschise după caz, deși toate sunt, într-un final, așa cum erau cu o zi în urmă, realizez că nu am reușit să acopăr cu privirea sau cu simțurile toate amănuntele acelei străduțe, și-n fiecare zi mă surprinde ceva nou. Poate fi și-un indicator care îmi arată direcția unei destinații pe care am ignorat-o mereu, poate fi un scaun de la una din terase care e așezat mai în umbră, rufele unei familii atârnând agățate peste fereste, culorile lor, presupunerile care se nasc despre formele care le îmbracă, mirosul detergentului sau apa scursă pe caldarîmul pietruit…
Și lista poate continua, te asigur că aș putea găsi mii de chichițe acelei străduțe.
Și nu mă pot obișnui.
Astfel mereu între cele două dimensiuni, cea boemă și cea reală, să le spunem așa, se creează firesc un conflict. Orice e conflict cere energie,energia de unde s-o iei dacă nu dintr-una din dimensiuni, pentru a o consuma nedrept, hrănind-o pe cealaltă?
Acesta e singurul echilibru pe care-l pot vedea eu, ori de multe ori el nu se stabilește, pentru că mintea mea se va supune mereu sufletului, și mereu vor prima amintirile despre câmpuri, în detrimentul unui proiect de care depinde viitorul meu.
Nu ai pe cine încuraja iubitul meu prieten, probabil niciodată nu voi jura cu mâna pe inimă că am făcut ceva cu sînge rece, cum se spune. Exemplele pe care ți le-am dat sunt doar analog concepute, tu știi bine despre ce vorbesc de fapt, tu știi bine care e renunțarea mea și cât de iluzorie e miza pentru care lupt…
Sau poate renunțare e prea pragmatic deja, poate speranță sună mai aproape de adevăr.




Așa mă tot gîndesc de cîteva zile să-ți scriu, ba chiar mai tăios, sfaturile tale stricte, înșirate pe o foaie, fără artificii, calcule aproape matematice pe care trebuia să le urmez și nici un cuvînt care să iasă din relief, care să însemne pauză, m-a înfuriat întâi, apoi furia s-a transformat în dezamăgire, și doar în cîteva ore am trecut de la o stare la alta, încheind cu un soi de mâhnire din cauza căreia am bolit toată ziua.
pentru că mă simt slabă și simt că am nevoie de vocea ta, de prezența ta, simt că orice vine de la tine, spre deznădejdea mea ca femeie care cred că văd dincolo de aparențe, are acel efect de protecție sau de liniște. De echilibru.
Simt că trebuie să mă îmblânzesc și nu știu cum să fac.

A vuit toată noaptea marea. Iar eu sprijinită cu coatele pe marginea terasei m-am simțit parte din ea, parte dintr-un spațiu nelimitat, m-am simțit doar suflet și atât de puțin om. Nu am încercat să trag concluzii pentru timpul care a trecut, dar simțeam nejustificat că atunci, în acel moment, în acel loc, se termina ceva, nu știu cu ce să pot compara senzația, poate cu un capăt de drum anevoios, poate cu o despărțire care a precedat o relație încordată, nu știu. Era doar tăcere,
nici o voce interioară
și nu voiam nimic altceva decât să ascult marea, să respir odată cu ea.
Apoi s-a pornit ploaia. Cădea în ropote apăsătoare și-aveam impresia că simt greutatea picăturilor repezi, palmierii se încordau în bătaia rafalelor de vânt, frunzele lor mari, în disperata mișcare căreia nu i se puteau opune, luceau în lumina felinarelor, proiectându-și umbrele dezordonate peste case, zburau în aer frunze mici și petale de flori, au ajuns până sus în ceașca mea cu cafea,
mirosea a vară pe sfârșite, iar aerul vibra răscolit de un zgomot infernal, amplificat de mugetul mării a cărei valuri ajunseseră, ricoșând din pietrele digurilor, până în stradă.
Nimeni nu părea să sufere însă.
Tot acel haos sau poate desfășurarea lui treptată, mi-a declanșat o stare de euforie nebunească, eram incapabilă să mă mișc, dar în toată ființa mea furtuna se reflecta ca într-o oglindă,
eram încântată de faptul că pe toată întinderea străzilor nu vedeai nici un om, nici o lumină aprinsă brusc, nici un glas
sau pași repezi pe străzile înguste.
Am rîs chiar de una singură, persiflându-îi pe localnici, acuzându-i de teamă,
apoi m-am temperat, realizând că dacă pentru mine spectacolul se desfășura în premieră, pentru ei nu era decât o banală furtună. Nici măcar nu era zi, pentru a putea dezvălui atare imagini.
” peisajul nu e decât o stare sufletească”…era valabil.

Și da, mă voi muta. Peste cîteva zile cred, tot la marginea mării, dar în alt colț al coastei. Căsuța e mică, dar e așa cum mi-am dorit mereu să fie casa mea. Am căutat mult, am văzut multe altele, dar nu am putut simți nimic,
mi-am căutat astfel casa așa cum te-am căutat pe tine.
Să-mi placă din prima clipă.
Sunt multe detalii, o să sar acum peste ele, le voi corela altădată cu alte fapte, îți spun doar că, numai cu o seară înainte de a o găsi, am visat-o. Am visat-o fără s-o știu. Și iar o să râzi, poți rîde, la urma urmei nu trebuie să ne refuzăm vreun impuls, sinceritatea îți dă, folosită chiar și într-un context banal, o stare de exaltare morală.

Pe femeia care mi-a găsit casa am întâlnit-o într-una din zilele în care mă-ntorceam de la la serviciu. Cu o zi în urmă sau poate doua. Cine mai știe acum, eu nu țin nici o evidență timpului, mă pierd în aprecierea lui la fel cum am defectul de a mă pierde chiar și pe străzi pe care le cunosc.
Îmi alesesem un alt traseu, astfel, admirând leandrii de diverse culori, crescuți sau plantați pe marginea șoselei, am văzut o bisericuță cu turnuri ascuțite, cu ziduri mâncate de timp. Sunt multe astfel de biserici, fiecare cu mănunchiul ei de case concentrate în jurul lor, fiecare cu ceva specific în glasul clopotelui care bate aici din sfert in sfert de oră.
În lumina slabă a soarelui aproape de apus verdele palmierilor ce o înconjurau, de fapt multitudinea de culori pentru că erau acoperișuri, flori, iarbă, ziduri, toate păreau deosebit de clare, era ca și cum admirai o fotografie. De altfel am reușit să și prind imaginea, și-o să te convingi singur, dacă nu cumva, nu e din nou vorba despre starea mea sufletească prin prisma căreia toate mi s-au părut astfel.
Mi-era lene să și merg, eram extenuată și încărcată de gînduri, ori ridicând ochii de pe asfaltul străzii, acel colț ivit brusc în raza mea vizuală a avut acest efect. De imagine ireală.
Am ocolit zidurile gardului ce împrejmuiau biserica cu dorința de a vedea interiorul. Simțeam că pot face asta, pot intra acolo unde toate-s tăcute și nu cer nimic, poate doar îți iau, dacă ești dispus să cedezi, povara pragmatismului despre care-ți vorbeam. Să rămâi gol de idei, gol de concepte, gol de materialism…
Atunci simți că toate-s doar banalități și nimic nu e așa cum pare a fi, că de fapt consumi o mulțime de energie încercând să ridici munți iluzorii, să treci obstacole pe care ți le-ai construit singur, să ajungi undeva, fără să poți denumi clar acel ideal…
Intru rar în biserică, pot spune că, din motive ce țin de o sensibilitate profundă, ocolesc sau plec ochii cînd le văd. Pentru că știu. Odată intrată, nu-mi mai aparțin.
N-am apucat să mă minunez de statuile din interior, de picturile cu sfinți, n-am apucat să caut cu privirile orga celebră a bisericilor catolice sau să inspir mirosul de tămâie amestecat cu vechi, pentru că ea, bătrâna mi-a apărut în față și-a început să vorbească. Nu erau decât cîțiva alți bătrâni, sunt mulți oameni în vîrstă aici, o să-ți vorbesc într-o zi și despre asta.
Am ieșit de acolo cu impresia că mi-am pierdut toată energia, mi-am uitat chiar geanta pe un scaun, unii indivizi, probabil involuntar, nu încerc să acuz ceva ce nici nu se poate proba, par că se hrănesc cu suflete, îți vorbesc atât de aproape de le mirosi respirația, le vezi fiecare rid, fiecare neg, fiecare mușchi vibrând sub dorința de a dialoga.
Nici măcar vestea că ar avea o casă și e dispusă s-o dea, în schimbul unei sume moderate nu reușea să îmi mai trezească atenția.
Am adormit atunci târziu și-am visat că mă chemase să o văd.
În interior era cald, era colorat strident totul în roșu, verde, mult roșu împrăștiat într-o mulțime de mărunțișuri ce umplu de obicei casele vechi, aici. Pe o masă era un album gros cu fotografii, l-am luat și-l răsfoiam când a apărut Margherita, așa o cheamă, și mi-a atras atenția asupra unei fotografii.
- Aici e mama mea, a murit la nouăzeci de ani, deși nimeni nu-i dădea nici șaizeci.
Nu eram curioasă, însă n-am putut să nu observ că, într-adevăr, chipul femeii invocate, întors puțin în profil, era deosebit de tânăr. Iar în contrast un coc alb , o rochie tot albă, un fotoliu vechi pe marginea căruia zăceau câteva perne sprijinite.
O clipă m-am substituit acelei femei devenită amintire, încercând să trăiesc momentul în care fotograful surprinsese imaginea. Ochii ei nu erau fixați, așa cum se obișnuia, înspre obiectiv, ci erau pierduți în a contempla cine știe ce, poate nici nu vedeau ceva, ce știam eu despre acea femeie?
Privind-o cu un fel de milă amestecată cu tristețe, mi-am dat seama că mă aflam deja lângă ea.
Camera, în afară de o masă și acel fotoliu unde ea ședea la fel de nemișcată, privind dincolo de mine, era goală și părea încețoșată din cauza luminii soarelui care se revărsa obositor prin geamurile largi.
De nicăieri sau așa cum e în vise, unde spațiul și timpul n-au nici o valoare, a apărut un bărbat slab, bătrân, la fel de palid, s-a apropiat de masă și-a început să țipe.
- Unde e pâinea, trebuia s-o tai felii și s-o pui aici, în coș. Tu ai grijă de noi, trebuie să fii atentă să nu lipsească pâinea.
Vorbind, arunca pe jos feliile de pâine aflate în coșul corespunzător, nu avea nici o logică nemulțumirea lui, mi-a trecut deodată prin minte că stau alături de doi oameni care nu mai trăiesc demult. Teama că sunt prinsă într-un spațiu mort, mi-a străbătut mintea cu acea repeziciune care declanșează de obicei, acele spasme specifice panicii. Cu aceeași repeziciune am fugit spre ușă, am deschis-o și-am ieșit. Strigătele moșneagului nu mai erau imperative, deveniseră vaiete. Fulgere scurte, ivite din senin, speriau niște copii mărunți care se jucau în jurul unui zid.
M-am uitat în jur, dar nu erau decât munți, ziduri și un singur drum prăfos care ducea spre o biserică. Ușile ei s-au deschis larg în momentul când m-am apropiat și-am intrat, spunându-mi că acolo voi fi în siguranță. M-a uimit podeaua din fier a încăperii, semăna mult cu acele poduri mișcătoare, iar uimirea mea a rezistat și mai mult, văzând că în interior o mulțime de tineri dansau. De undeva, țipetele acelui om de amestecau cu acordurile unei muzici care nu semăna cu nimic din ce ascultasem eu vreodată.
M-am ascuns printre ceilalți, încercând să dansez asemeni lor, dar am observat că oricine mă atingea cădea secerat, de parcă adusesem moartea după mine. O apăsare cumplită, rezultat al panicii datorită căreia credeam că mă apropii de un fel de sfârșit, îmi paraliza treptat mișcările. Mă străduiam să mă țin deoparte, dar așa cum se întâmplă cu o masă de oameni adunați la un loc, mi-era imposibil să reușesc, apoi se crease absurd o exaltare care-i cuprinsese pe cei rămași, pentru că ceva îi determina să mă atingă, după care cădeau, în timp ce pe fața lor înțepenea o expresie de fericire tâmpă.
De teamă că vor muri toți, am hotărât să ies.
Afară era noapte, începuse să plouă, întunericul era atât de profund, încât îl simțeam presându-mi ochii, alergam contra unui vânt rece și nu știam decât că, în spatele meu era el, acel om. Îi simțeam respirația în ceafă, oricât alergam haotic, gâfâitul respirației lui era copleșitor și grotesc. Mă abțineam să nu privesc în urmă și când totuși am privit, așa cum aruncă victima o ultimă privire spre prădător, am văzut doar o umbră albă fără nici un detaliu de formă.
Imaginea ei m-a înspăimântat atât de profund, încât am căzut și pământul a început să se surpe odată cu mine. Ploua și auzeam cum se scurgeau șuvoaiele de apă. Plângând mi-am umplut pumnii cu pământ și-am început să mă rog. După primele intonații undeva sus, așa părea din gaura în care credeam că mă aflu, cerul s-a luminat după un fulger și pe rând s-au aprins luminile la o singură casă. Dincolo de unul din geamuri, bătrâna privea în gol aflată tot în fotoliul ei, cu mâinile în poală. Dar pământul mă acoperea constant, fără să mă doară, mă durea ciudat doar distanța care se căsca între mine și ceea ce se chema realitate.
M-am trezit plângând, am plâns astfel câteva minute bune, mulțumindu-i lui Dumnezeu că n-a fost decât un vis, un alt vis.
A doua zi m-a sunat Margherita și m-au trecut fiorii în timp ce spuneam că aș vrea să văd casa.
E minunată, n-are nimic în comun cu un vis scornit de o minte obosită.

.

Ți-am scris mult iar, dar nu mă tem că nu vei citi, știu că scrisul meu te liniștesc, așa cum mi se întâmplă și mie cînd reușesc să fac asta.
Și nu am pierdut din obiectiv acea casă despre care-ți spuneam, ea a devenit locul meu de relaxare.
De multe ori cînd mă opresc acolo, pe treptele de piatră ciudat construite să ducă spre mare, lângă mine vine un pisoi gri, slab, probabil el are acest obicei datorită pescarilor care obișnuiesc să hrănească pisicile cu peștii mai mici, pescuiți din mare.
Nu am de unde să-i dau pește, dar el se lasă mângâiat iar eu, la fel ca acel scriitor, mă gândeam la diferențele dintre noi,
e greu să te supui unui singur moment,
e greu să te lași lui, uitând sau ignorând legături cu trecutul sau cu viitorul, cu timpul în general.
Și deși e ridicol, adorând desfătarea pisicii sub mângâierile mele, mi-aș fi dorit să fiu asemeni ei,
să pot pleca apoi mai departe, uitând în următoarea secundă acea plăcere …
Altă dată a apărut lângă mine un câine. Era negru, avea înfășurată în jurul gâtului o eșarfă roșie. Contrastul de culoare sau modul ștrengăresc în care era prinsă, îi dădea un aer de câine hoinar, trecut prin viață. S-a așezat pur și simplu si privea indiferent spre mare, părea plictisit și l-am lăsat în apele lui. Eram doi, acolo unde marea e mereu furioasă și ne era bine așa.
Mai amuzant e faptul că de curând, într-una din zile, am vrut să mă uit de aproape la un crab micuț , urcat pe pietre la soare. Dar ignorând faptul că pietrele sunt ude și acoperite de acel strat vâscos de iarbă sau ce mai e ea, am alunecat și-am căzut ridicol, pe spate. Marea a ajutat întâmplarea, trimițând în același timp un val și-astfel, pe lângă faptul că abia m-am ridicat din cauza durerii, eram udă fleașcă. De undeva, din interiorul curții s-a auzit atunci un râs puternic , plin de viață, m-a surprins, nu atitudinea celui care a asistat la ridicolul meu accident, ci asemănarea dintre tonalități, era aproape similar cu râsul tău.
Oricât am încercat apoi să surprind persoana, ea a rămas doar un hohot de râs, nimic mai mult. Curtea era pustie, nici șezlonguri nu mai erau, nici căruciorul cu rotile, doar vântul care flutura prelata unei terase, ciudat construită deasupra ultimei camere. E posibil să mi se fi părut, cine știe, poate trecea cineva chiar atunci, a râs și-a plecat mai departe,
m-am întors acasă udă și nedumerită petrecută cu privirile de trecători curioși.
Și cu un dor cumplit de tine.

La ce-mi folosește memorarea atâtor amănunte…
Acest fapt nu poate decât să mă îndepărteze de realitate, nu poate decât sa respingă acele încurajări pe care tu te străduiești să mi le insufli, cu îngăduința unui frate mai mare.

.

E noapte bine deja, de fapt cred că niciodată nu aș putea scrie ziua, ziua sunt atât de diferită de cea pe care tu o știi, încât uneori obosesc și mă întreb cât timp voi mai putea purta atîtea nume.
Și după cum vezi, realitatea despre care-ți scriu e aproape paralelă cu cea în care trăiesc de fapt. Mă strecor și eu cum pot, încercând să trec neobservată, orice implicare aduce după ea acel lung șir de reacții, toate previzibile și întru-câtva banale. Eu nu vreau să îmi ocup mintea pentru că-mi lipsește cutare lucru, fără de care nu pot face cutare mișcare,
eu văd doar că s-a sfârșit vara, că toamna deși e calendaristic prezentă, nu se simte în nimic. Aerul nu e mai rece, mai tare, soarele nu a slăbit în intensitate, nu cad frunze prin parcuri singuratice și nu simți nevoia unui pulover mai gros, plimbându-te pe străzile care-și păstrează încă trecătorii, oameni diverși și aparent indiferenți.
Poate doar faptul că nu se mai fac spectacole sau teatru în aer liber, oricum de calitate îndoielnică, sau plajele , care, nu demult erau ticsite cu trupuri, iar acum sunt ciunțite de valuri și dispar sub apele mării, poate doar aceste detalii să anunțe schimbările. Și melancolia mea, care aș crede că e atât de legată de toamnă, încât survine chiar și-n absența ei materializată.

Voi schimba peste câteva zile a cincisprezecea casă. E un calcul superficial, care acoperă doar locațiile unde am zăbovit cât de cât, de unde am simțit măcar o părere de rău, părăsindu-le.
Voi avea acolo inevitabil un alt fotoliu in care să mă așez pentru a privi cerul.

Voi continua să merg, ceva îmi spune că acea ciclitate despre care vorbesc unii, e validă, iar eu, mă voi întoarce după un timp de unde am plecat, la fel cum cred că într-o bună zi ne vom revedea. De când te cunosc m-am obișnuit să spun
trăiește clipa emma…
de când te-am cunoscut tot acest timp a devenit o clipă.