M-am prezentat scurt: "Sunt fata de duminică". Așa am început. Toate au un început. Totul se naște într-o zi. Cât despre sfârșit...sfîrșitul nu vine așa de ușor, pentru că urmează veșnicia.
Venisem în casa lor duminica. Nu existau fete de luni, marți sau miercuri. Era o femeie pentru întreaga săptămână. Și eu pentru duminică, pentru că femeia pleca la familia ei. Așa devenisem fata de duminică în casa lor. Ea - o bătrână infirmă, care se sprijinea pe un băț ros de ani (singurul sprijin pe care îl acceptase de la viață). El - o umbră absentă într-un fotoliu, însoțit de o bară de care spânzura liniștit un sac plin cu un lichid transparent.Un tub subțire unea ființa palidă cu sacul încă plin. „Un făt prins de placenta mamei, de la care ia, picătură cu picătură, viața”… m-am gândit.
- Nu mănâncă, explică femeia. Îl alimentăm artificial.
Am avut dreptate. Am în față un făt care urmează să se nască.
- Am să vă citesc.
Încă mă simțeam străină în această lume. Nu știam cum să depăn acest fir al existenței mele. Era o noutate pentru mine: eu - o fată de duminică pentru o persoană bolnavă. Dar viața uneori te pune la încercări. Așa că am luat cu mine o carte, un roman clasic, în speranța de a mă ancora mai ușor în această realitate.
- E ora pentru rugăciune. Se transmite mesa la televizor.
Un televizor funcționabil. O pată de nou într-un tablou balzacian. Nu crezusem niciodată că personajele balzaciene pot fi reale. Dar ele trăiesc și astăzi ca niște râme ascunse în adâncurile vieții, într-o existență atemporală. Dai peste ele din întâmplare, așa cum descoperă arheologii câte o fosilă neașteptată și se minunează cât de puțin cunosc despre lume. Încearcă să pătrundă în universul lor și simt răceala seculară pătrunzându-i.
Casa era umedă și rece, cu ferestrele mereu închise. Aerul din casă îmbătrânise și el, odată cu locatarii. Îl simt greu, amar, muribund, lăsând un gust amar în gât. Îmi pătrunde prin pori și mă simt captivă acestei lumi.
Slujba religiosă televizată e doar un pretext. Printre binecuvântări și imnuri, ascult povestea casei (sau a bătrânei, pentru că s-au sudat într-un întreg, cu aceeași poveste, același destin). Casa e ridicată de “tata”, din averea pe care o aduna. El a învățat-o să păstreze, să nu arunce nimic. Și ea l-a ascultat. Ani și ani a mâncat cu aceeași lingură, a folosit același cearșaf… Slujba se terminase, iar povestea ei și a lui “tata” nu se mai sfârșea. Femeia vorbea și vorbea de parcă nu mai vorbise cu nimeni optzeci de ani la rând și, în sfârșit, mă întâlnise pe mine, singurul suflet căruia i se putea confesa.
Bătrânul dormea liniștit în fotoliul său și lichidul vital îi curgea, picătură cu picătură, umplându-i corpul cu puterea de a respira, pentru că, în principiu, era singura lui activitate.
Trăiesc senzația că viața a rămas undeva afară. Aici nu există conceptul de timp. Singura clepsidră e sacul cu lichid și bătrânul. Așa se măsoară aici timpul său… ori al meu. Așa se măsoară aici clipele scurse sau cele rămase … cine mai știe sub ce legi ale fizicii se înscrie acest univers conservat de zeci de ani.
- Am pregătit paste cu pește. Mi s-a spus că îți place peștele.
Bunăvoința femeii mă emoționează. O vad așa, deodată, o biată bătrână ducându-și povara anilor săi și ai acestei case.
- Iți place?
- Desigur, mulțumesc, răspund zâmbind.
Ajut să aranjăm masa. Ea e bucuroasă că are cui să demonstreze măiestria sa de bucătar (ani și ani a pregătit pentru familie și prietenii invitați la masă). Amintiri prăfuite se văd ascunse în privirea-i rătăcită...
Iar și iar sparge tăcerea întrebarea ei, uitata parcă în aer, fară să poată să se destrame în aerul dens: “Îți place?” Trăiesc un deja-vu. Ascultam cândva la bunica o placă de gramofon. Singura placă ce se găsea în casă. Știam deja că la un moment dat sărea, repetând iar și iar același pasaj muzical. Acum și în acest univers o placă de gramofon se repeta fără să sesizeze banalul: “îți place?”
Când reușesc să mă obișnuiesc cu această melodie, se schimbă ceva, pentru că aud vocea femeii urlând pițigăiat:
- Iar nu mănânci! Și eu toată dimineața am stat în picioare să îți fac pe plac!
Nu știam cât îi făcea pe plac, odată ce el se alimenta artificial, dar nu mai contează. Bătrânul o privea mut și încăpățânat, lăsând pastele să se răcească în farfurie.


***


Știam că e înăuntru. Moartea nu apare dinafară niciodată. Ea apare în noi și dispare când dispărem noi. A stat la pândă câteva zile, luni sau ani. Ea pisică și eu șoarece. Și nici nu știam că sunt vânat. Eram și mai bucuros dacă vânătoarea se sfârșea cu un cartuș. Dar pisica e pisică și se joacă, și te încolțește, și te strânge, și trăiești clipă de clipă sfârșitul în agonie.
Ciudat că, indiferent de anii pe care îi am, nu m-am gândit niciodată la boală sau la moarte. Întâi am simțit așa, de nicăieri, o respirație străină, venită de niciunde. Apoi am simțit cum își înfige colții. Cancer. Știam că e el. Am citit în ochii lor după seria de analize. Dar nu e nevoie de vreun medic sau rudă ca să îmi dau seama că sunt prins și că acest colț ce îmi sfâșie abdomenul nu mă va ierta. Nu acum când am 85 de ani, când nu mai pot lupta nici cu tremurul, nici cu slăbiciunea propriului corp. Așteptarea sfârșitului a început să se contorizeze prin picăturile de lichid incolor ce îmi intrau în vene printr-un tub subire și maleabil, menit să mențină viața în mine. Număram până adormeam, mă trezeam și iar număram. Chipurile se perindau în fața mea, fără să mai disting trăsături. Nu mai făceam parte din lumea lor. Doar vocea ei o mai auzeam uneori: „Iar nu mănânci...”. Ce poate să înțeleagă ea...
Într-o dimineață am auzit: „Sunt fata de duminică”. Stupid. Banal. O fată de duminică. Mult prea tânără pentru munca aceasta. Tinerețea nu are ce căuta alături de bătrânețe și boală. Bătrânețea e molipsitoare și, dacă nu ești atent, ți se cuibărește în suflet și ți se stinge lumina din priviri. Să o alung... nu mai am putere să alung frumosul, chiar dacă știu că îl voi distruge.
Era frumos să o privești. Știam că se va ofili în aerul acesta greu. Nici ea nu va realiza când se va întâmpla. Doar eu, daca voi mai rezista, voi păstra imaginea aceasta de început și voi observa cum o acoperă umbra. Sunt un egoist. Bătrânețea te face egoist. Boala îți dă dreptul să rupi de la viață cât și ce mai poți. Sunt un păianjen ce țin musca în plasă... sunt un cancer și eu ...


***

E iarăși duminică. A câta? Universul din casa toscană îmi devenise familiar. Aceeași sonerie la intrare, sunând a gol în palatul îmbătrânit, aceeași scară somptuoasă cândva, același sac plin de lichid care îmi număra clipele de ședere. Doar că acum știam că trebuie să rămân pentru mai mult. Fata fixă din casă plecase. Postul liber era tentant pentru că mi-ar fi permis niște bani pentru studiile de mai târziu. Așa că am acceptat să rămân închisă cu ei atâta timp cât vor avea nevoie, adică până va dispărea sacul transparent. Devenisem veriga între două lumi, punctul de intersecție care, accidental sau nu, se stabilise prin mine.
Bătrânul ridică mâna. Era semnul că voia ceva. De obicei, voia să urineze. Putea să vorbească. Era un refuz al lui de a comunica. Se desprinsese de la viața impusă. Trăia în lumea lui și nimeni nu știa cât și când e conștient.
Îi aduc oala și urmăresc lichidul galben scurgându-se lent. M-am obișnuit. Se poate omul obișnui cu toate. Poate să treacă de la o condiție la alta, dacă e destul de puternic. Și eu… nu mai contează cine sunt în afara universului acestuia. Aici și acum sunt fata cu oala în mână. Un tablou demn de renascentiști. Privire absentă, fustă să acopere genunchii (ca sa nu trezească tentația…a cui oare?). Mii de vizitatori în muzeul vieții s-ar opri întrebându-se despre gândurile acestei fete cu oala în mână, ducând prețiosu-i conținut. Mulți i-ar gândi și razgândi o poveste. Așa, ca să se simtă liniștiți, și pentru că lumea nu poate să trăiască fără povești. De aceea și le gândește singură…
Mă întreb uneori, daca, într-adevăr, avem povestea nostră sau suntem doar mici litere într-o singură poveste. Conform logicii existente, ceea ce văd și cunosc există cu adevărat. Daca nu cunosc alte lumi, alte universuri, atunci ele nu există. Și, curiosul final, universul meu nu există. Pentru 99,9% dintre oameni eu nu exist, această oală din mâna mea nu există, această lume închisă într-o casă oarecare, dintr-un oraș oarecare nu există…
-Îți place pasta?... îți place…
Placa sună iar. Oala e la locul ei, bătrânul stă pe scaun la masă, fără a se atinge de mâncare, sacul cu lichid îl veghează. În fața mea o farfurie cu paste. Încep să mă enervez. Sunt conștientă că am trăit această zi, această scenă. Înnebunesc? Nu. Astăzi lipsesc șervețelele de la masă, uitate din greșeală. Această eroare mă calmează. Mă ridic să le aduc. Bătrâna îmi mulțumește. Am restabilit echilibrul. Mă uit în jur. Femeia poartă aceleași haine. De când o cunosc, o văd în aceeași rochie. Nu a spălat-o încă niciodată. Pentru somnul de noapte – aceeași cămașă. Nimic nu se schimbă aici. Totul se păstrează pentru... pentru cine sau pentru ce se păstrează lucrurile acestea? Se transmit din generație în generație și hainele? Și papucii și oala aceasta în care urinează bătrânul inapt să meargă la wc?

***
Sacul cu lichid pendulează alături. Adorm pentru că nu am putere să mă lupt cu moleșeala. Îmi place să adorm cu gandul că o voi găsi aici când mă voi trezi. Va veni cu oala să urinez. Jenă. E sfâșietor de dureros să stai tremurând de slăbiciune și jenă în fața unei fete și să îți arăți podoabele scofâlcite ca să urinezi. Oricât de mult mi-ar plăcea, nu mai pot fi un bărbat pentru ea. Nu simte nici o jenă să privească lichidul galben scurgându-se leneș în oală. Eu nu mai sunt bărbat, urina mea și-a pierdut din concept, devenind un lichid măsurabil și apreciat după culoare. Boala aduce o metamorfoză în om, eliminându-i entitatea de om, reducând totul la elemente chimice găsite în lipsă ori în surplus în corpul X care devenisem eu. Sunt o entitate percepută ca o eprubetă cu lichid pentru analiză. Esențial nu mai sunt ce gîndeam, ce eram, ci cât și cum urinez. Sunt o legumă. Dar știu că port în mine o sămânță otrăvită pe care trebuie să o elimin cu propria-mi moarte.
Sforăitul acesta ajunge să mă dispere. O aud de atâția ani alături, dar abia acum simt că nu o mai pot suporta. Și când te gândești ... 65 de ani împreună. Ajunsesem să mă obișnuiesc și cu prezența ei. Întâi e iubire, apoi te obișnuiești cu prezența celuilalt așa cum te obișnuiești cu un fel de mâncare, cu un gust al apei pe care nu îl mai simți. Cândva am iubit-o. Știu asta chiar dacă nu îmi mai amintesc nimic din ceea ce simțeam pentru ea. Acum... dacă aș trezi-o cu o palmă ca să nu o mai aud sforăind? De câte ori mi-am imaginat că îi închid gura cu o palmă atunci când îi auzeam urletul (urlă din nimic și pentru nimic), dar nu am avut curajul să o fac. Păcat. O viață petrecută așa, în zbaterea de a păstra și investi corect patrimoniul căpătat prin căsătorie. O viață petrecută în ideea de a agonisi, fără să simți plăcerea unei haine noi și comode, fără să simți împlinirea unui moft.
Sucită mai e și viața asta. Știi că sunt atâtea drumuri pe care poți să mergi, dar nu poți alege decât unul. Și nu știi niciodată dacă ai ales corect. Apoi toată viața te gândești ce s-ar fi întâmplat dacă... și trăiești nostalgia celorlalte drumuri, lăsate undeva în urmă. Și ea...cum ar fi fost dacă era alta? Eram și eu altul? Aveam un alt final? Ce gânduri sucite mai aduce noaptea. Și nu se mai face zi. „Fericiți cei săraci cu duhul...” Aș fi și eu mai fericit dacă aș fi putut adormi. Dacă aș reuși să adorm definitiv, fără vise. Nu vreau vise nici cu îngeri, nici cu necurați. Nu vreau nici paradis, nici infern. Vreau liniște. Și uitare.



***

E iarăși noapte. Bolnavii trăiesc experiențele mai mult noaptea decât ziua. Bătrânul e nocturn de ceva timp. Nu știu întotdeauna cât de conștient e. Deseori îl urmăresc. Nu simt milă, mai mult curiozitate. E și el o verigă între două lumi. Îl văd pierdut, rătăcit, ținând în mână lucruri invizibile nouă, celor existenți doar în acest univers. Vorbește cu persoane demult trecute în alt univers. Baba plânge. Mă surprind că râd pe înfundate de jocul de teatru pe care îl joacă moșul. Scene mute sau cu două-trei vorbe ajunse acum și aici ca dintr-o greșeală. Curios cât de echilibrat se dărâmă: fizicul a distrus și gândirea și spiritul. Trinitatea este perceptibilă în distrugerea ei. Asta înseamnă că se apropie de Dumnezeu?
-Vino încoace! Ridică-mă! Mă lași să mor! Ridică-măăă!
Noapte de noapte. Egoism. Sete de viață indiferent cât de obositoare e viața. Poate frică de moarte.
-Nu mai pot, moșule. Sunt obosită, mi-e somn.
Cuvintele mele se scurg pe langă el, pentru că nimic nu mai există în afară de egoism și dorința de a fi în moarte cu cineva. Cred că e greu să realizezi că trebuie să mori singur. Că trebuie singur să treci acest drum și, indiferent dacă te ține cineva de mână sau nu, tot singur ești. Tot singur o privești în ochi și doar tu îi vezi adâncul...
-Ridică-mă! Te rog!
De la urlet la rugăminte. De ceva timp e dincolo de realitate. Își retrăiește viața. O caută uneori pe maică-sa. Și, în esențial, egoism. Durerea lui, singurătatea lui. Eu nu contez. Nimeni nu contează. Dacă îl voi sufoca, își vor da seama? Oboseala își spune cuvântul. De câteva zile (sau saptămâni) nu mă odihnesc. Îmi imaginez cum îi pun perna pe față, cum o țin apăsată, urmărindu-i zbaterea. Uite așa devin ucigașă. Te poți obișnui și cu imagini dintr-astea. Moartea demult și-a pierdut din sacralitate. E joc, e greșeală, e necesitate.
La un moment dat se liniștește. A reușit să se ridice. Nu va sta mult. La început îl ridicam, prinsă de milă. Însă la câteva minute cădea obosit și iar voia ridicat. Ridicat și iar căzut, până când refuzasem să mai depun efort inutil. Totul era inutil.
După o perioadă de timp, reuși să se mențină așezat. Continuă jocul mâinilor care începuse a mă înfiora. Trage o sfoară invizibilă, o măsoară, o întinde. Iar și iar. Sfoara i se lipește de mâini și bătrânul senil încearcă să o scuture, dar nu reușește. Mă vede și îmi întinde sfoara inexistentă. O iau ca să îl văd liniștit, dar odată cu sfoara iau și nebunia moșului, pentru că scutur și eu mâinile speriată de ceea ce vedea el și putea să se afle în mâinile mele. Eu reușesc să scap de povară, bătrânul – nu, pentru că la câteva clipe iar îl văd întinzându-și sforile. Își măsoară viața? Și-o retrăiește pe bucăți în mintea lui nebună? Ce mai contează pentru noi? Indiferent cât am încerca, nu vom reuși niciodată să intrăm în universul altuia. Nu vom reuși să îi trăim durerea, nu vom reuși să îi trăim sfârșitul. Fiecare cu al nostru. Fiecare cu lumina și întunericul său.
***

Cineva mă ține de mână. Mi-e frig. Tremur. Nu pot să îmi opresc tremurul. Nici nu mai vreau. Trebuie să depun efort. Și nu mai pot. Cine este ea? Nu mi-o amintesc. E rece. Mi-e frică. „Mamă”, chem încet. Nu răspunde. Nu e ea. E atâta întuneric în jur...
- Ajută-mă, o rog.
-Încă nu e momentul, îmi răspunde ea. Bea asta și îți va trece.
Nu e momentul... să mor? Mi-e frică. Cine e ea? Are mâna rece. Nu mai contează cine e. Nu sunt singur. E cineva lângă mine care nu doarme și asta mă bucură. Simt o căldură în interior. O stare de bine. Sunt picăturile sau mor? A spus că încă nu e momentul. Încă mi-e frică de moarte. Mi-e frică de somn.



***
- Șterge puțin praful. Treci de două ori, ca de obicei.
Bătrâna avea obciul să te învețe iar și iar lucruri banale, care, din punctul ei de vedere, doar ea știa să le facă perfect. Desigur, ca de obicei. De două ori. Zilnic. Iau cârpa. Ideea de cârpă. E un vechi maieu. Cred că e de la „tata”. Caut praful. Dar nu există praf în casa aceasta. Zilnic se desfășoară vânătoarea de praf. Trec mecanic peste mobilier, peste pozele înrămate din care privesc niște chipuri șterse. Apa nu se prea folosește aici. Apa distruge lucrurile. Doar praful, semn al trecerii timpului, este eliminat cu regularitate.
Aud de afară zgomotul unei motociclete. Zâmbesc. E zgomotul universului meu. Se aude lumea de dincolo. Zgomot de mașini, urlet de ambulanță, praful și noroiul. Îmi lipsește nebunia lumii mele. Dar lichidul din sac nu se mai termină. Picăturile vin greu. Timpul e nesfârșit. Încerc să îmi amintesc cine sunt, să trezesc la viața amintiri din lumea de dincolo. Nu prea reușesc. Aerul greu din jur e un voal de nepătruns chiar și pentru amintiri. Minivacanța plătită (așa cum îmi imaginam eu că va fi) mă transformase într-o fosilă îngropată adânc, fără amintiri, fără alte legături cu viața. Sunt ca într-un ou și aștept timpul când trebuie să ies afară. Voi auzi formându-se crăpătura. Voi întrezări lumina. Și voi respira.
- Îți place pasta? Azi am făcut...
Sacul cu lichid. El e singurul care mai ține acest univers în viața. El trebuie distrus. Dacă va dispărea el, va dispărea aerul greu, lichidul galben și puturos din oală, respirația urâtă a bătrânului. Sacul cu lichid. Într-acolo mă îndrept. Întind mâna, rup firul care leagă sacul de bătrân. Sparg clepsidra. Reușesc să îi văd ochii. Calmi. Împăcați. Aud un zgomot. E zgomotul scaunului căzut sau a crăpat coaja de ou și voi putea să ies la lumină? Nu mai contează. Contează că văd lumina.