Încheiasem cu bine clasa a V-a. Mă aștepta o vacanță pe care o voiam cât mai interesantă. Și am avut această șansă.

Mama a plecat să însoțească un grup de elevi în tabără la Eforie. L-a luat și pe Doru. Am rămas cu Nina „să avem grijă” de tata. Trebuia să facem curat, să facem mâncare, să fim atente la modul în care ieșim în lume... Eram destul de mari, dar aveam nevoie de puțin ajutor.

Tanti Tulbu, vecina de scară, îi promisese mamei că ne ajută. Dar noi aveam experiență. Mama ne antrenase în treburile casei. Așa că, aveam ambiția să facem singure și mâncare.

Vinerea era zi de lapte. (O femeie din Bășcoiel ne aducea lapte și smântână.) Ne-am gândit să facem pături. Știam că tata va fi încântat.

Nu mai făcusem mămăligă. Dar nu ni se părea greu. Am aprins focul în soba din bucătărie, am pus o oală cu apă și, când aceasta s-a încălzit, am pus sare. Apoi, am adăugat făina de mălai câte puțin, cum o văzusem pe mama, amestecând cu făcălețul. La un moment dat, mi s-a părut că e prea multă apă. Am luat din apă. Am amestecat mai departe. Acum, compoziția era prea groasă și mă temeam să nu se prindă de fundul oalei înainte de a fierbe mălaiul.

- Nina, adu-mi puțină apă!

Am turnat puțină apă rece în oală. Am adăugat și puțină sare.

Iar aveam o problemă. Acum, era prea moale și ar fi durat mult timp să devină potrivit de tare. Am luat din apă... Apoi, am adăugat.

După mai multe manevre, am hotărât că mămăliga e gata. Am râs amândouă și ne-am îmbiat una pe cealaltă să guste, dar nu am gustat. Am continuat să facem păturile.

Într-o cratiță am pus puțin ulei, un strat de mămăligă, unul de brânză de burduf, apoi mămăligă, brânză... Deasupra, am pus smântână din belșug. Apoi, am băgat cratița în cuptor, așa cum o văzusem pe mama.

Așteptam glumind pe seama talentului nostru de gospodine. La un moment dat, tanti Tulbu a bătut la ușă.

- Ce faceți, fetelor?

- Am făcut mâncare.

- V-a reușit?

- Imediat vine tata și mâncăm. Dacă vreți, gustați! - spun eu. Și-i dau doamnei o furculiță.

Păturile arătau îmbietor. Doamna Tulbu ia puțin, suflă, gustă, apoi mai ia puțin... Nu spune nimic. Noi ne uitam când la ea, când ne aruncam priviri pe furiș. Știam cum a decurs procesul de fierbere a mămăligii.

După un timpul necesar deliberării, auzim verdictul:

- Ați făcut o mâncare foarte bună. Credeam că nu vă pricepeți, dar chiar e foarte bună mâncarea voastră. Și mai luă o dată din cratiță.

- Ai văzut, Nina, că e bună?

- Trebuia să fie bună!

Vecina a ieșit voioasă. Noi ne-am abținut până când ea a închis ușa apartamentului său. Apoi, am luat câte o furculiță și am început să o imităm. La început cu grijă, apoi cu curaj. Mămăliga cu brânză chiar era bună.

În timp ce râdeam, a venit tata. Ne-a întrebat de ce suntem atât de vesele. I-am servit, cu un aer serios, masa și, când l-am văzut că ne laudă, am prins curaj. I-am povestit tot ce am pățit, insistând pe faza cu gustarea preparatului.

- Chiar dacă mămăliga nu era destul de fiartă, cât timp a stat în cuptor, mălaiul s-a umflat destul. Păturile voastre sunt foarte bune.

Prima zi de preparare a prânzului a fost o experiență reușită. Aceasta ne-a dat curajul să mai încercăm să facem și alte preparate. Au urmat budincile în fiecare zi de marți și clătitele cu brânză de vaci. Dar de primele pături ne-am amintit peste ani, revăzând scena în care doamna Tulbu a gustat din „preparatul” nostru.