Fiecare zi se naște înfometată. Foame de timp, foame de spațiu, foame de real, foame de ireal, foame de concret, foame de abstract, foame de inedit, foame de insolit, foame de infinit, foame de nimic și totuși foame de ceva. Ziua așteaptă. E ca un copil pofticios.
Când eram copii, cine nu avea în curte sau în grădină un măr pentru a se hrăni cu frumusețea și cu gustul merelor lui?! Și cu toate acestea, dacă vreunul dintre noi venea la joacă sau la școală cu un măr, toți ceilalți săreau pe el: "Dă-mi și mie o mușcătură". Mărul trecea pe la fiecare și fiecare mușca din el, micșorându-l, dar satisfăcându-și pofta, până când din măr nu mai rămânea decât un cotor, ceva fără valoare, pe care ultimul mușcător îl arunca.
Fiecare zi se naște din timp, sfârșește în timp și renaște din timp. Din el, TIMPUL, bătrânul veșnic tânăr care trece o dată cu noi și peste noi, spulberându-ne.
În fond ce altceva suntem noi decât niște mere din care fiecare zi mușcă, împuținându-ne cu câte o mușcătură și aducându-ne în final la stadiul de cotor. Iar singura valoare a acestuia rămâne sămânța ce a dat sau va da, eventual, naștere altor mere, care vor astâmpăra foamea zilei de mâine.
În amurg sau seara, se face bilanțul. A fost o zi bună sau a fost o zi rea? Am ajuns un cotor. Ziua s-a hrănit cu trupul și cu seva mea, pentru a-și astâmpăra foamea. Foamea ca foame sau o foame creatoare? O foame sănătoasă sau o foame bolnavă? Am fost un măr bun sau un măr rău?
Mere sănătoase, mere bolnave, putregaiuri. Toate se nasc din aceeași sămânță. Toate sălășluiesc la un loc. Depinde doar de seva cu care este hrănit fiecare măr și de mărul pe care îl hrănește seva.
Iar lipsa sevei naște monștri.