Am părăsit România pentru a fi alături de persoana pe care o iubesc. Acum îmi dau seama cât de mult am greșit, dar cale de întoarcere nu mai aveam, cel puțin așa văd eu situația. Mă tot gândesc la bărbatul de care m-am îndrăgostit și mă întreb dacă-l iubesc, sau dacă-l mai pot iubi. Am crezut în el și în dragostea lui. L-am urmat la mii de kilometri de casă și acum, după zile de coșmar în care el se schimbase parcă peste noapte, am ajuns într-un bordel…

O noapte întreagă am făcut poftele celor mai odioase persoane pentru cicizeci de euro amărâți ce mi se ofereau pentru jumătate de oră. La primul client, un marocan la vreo patruzeci de ani, îmi venea să vomit.

Atunci, în dimineața aceea, îmi amintesc foarte bine, Costel veni la mine cu aceea figură drăgălașă pe care o cunoșteam atât de bine și-mi spuse:

- Adela, dragă, ți-am găsit ceva de muncă. Nu e tocmai ce ți-ai dorit, dar să ști că e temporar. Până se va ivi altceva…

Tăcu. Știam că avea să-mi spună ceva ce nu mi-ar fi convenit. De fapt eram sigură. Îl priveam totuși întrebător obligându-l să continue.

- Știi, este vorba de un club. Să lucrezi într-un club.

Pe atunci nu știam ce este acela un club. Credeam că e ceva asemănător cu cele din România. Un fel de discotecă sau cam așa ceva, deci nu mi se părea nimic straniu.

- Ca vânzătoare sau chelneriță? m-am pomenit întrebându-l.

- Nici una nici alta. Ca… ca animatoare… așa ceva… Mai bine spus ca… prostituată.

Am rămas cu gura căscată.

- Nici să nu te gândești! am țipat. Nu mă voi culca cu nimeni pe bani! Mai bine mor de foame!

Am început să plâng.

- Cum îndrăznești să-mi faci așa ceva? Așa mă iubești tu vânzându-mă altora?

Rânji. Acel rânjet sec mă făcu să-l urăsc. Îmi venea să-l omor.

- Dar, dragă, cine ți-a spus ție vreodată că te iubește? Mai auzit pe spunând asta?

Avea dreptate. Nu-mi spuse.

- Ai vrut să vi în Spania, nu? continuă el. Te-am chemat eu? Þi-am spus eu să vi? Tu ai vrut-o! Tu te-ai ținut scai de mine. Acum dacă tot ai venit aici, din dorința ta, nu uita asta, trebuie să lucrezi, și vei lucra unde vreau eu! Ai înțeles!?

N-am avut ce să fac. Așa că, în acea noapte am îneput “munca”. Am fost foarte solicitată probabil și pentru că eram nouă și “prospăturile” erau tot timpul în top. Cei nouă clienți au făcut din mine ce-au vrut, iar dimineață când m-am dus în cameră – o cameră mică cu două paturi pe care o împărțeam cu o altă fată – era o liniște mormântală. Colega mea nu se întorsese încă. Nu îndrăzneam să mă privesc în oglindă de rușine. Tăcerea mi se păru deodată prea deasă, prea întinsă. Am ascultat cu încordare, în nădejdea că un zgomot cât de îndepărtat va reuși să pătrundăDoream o spărtură cât de mică în liniștea aceea fără sfârșit. Cred că numai lipsa oricărui zgomot dă lucrurilor această imobilitate de moarte.

Acum stau și mă gândesc la zilele ce vor urma. Adevărate coșmaruri. Pe Costel îl văd în fiecare dimineață ăe la șapte când vine după bani. Mie nu-mi lasă mai nimic, doar câțiva euro pentru mâncare.