Veronica, fată bună…



- Eu am locul 8.
Au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus.
Sprȃncenele mele se arcuiesc mirate.
- Eu am șapte, îi spun revenind la ocupația anterioară.
- Opt este la geam, mă informează.
- Nu, nu-i.
Ȋnchid carnețelul și-l pun la locul lui în buzunarul interior al hainei.
- Vrei locul de la geam?
Ȋntrebarea nu prea are rost, văd în privirile ei că îl vrea.
Culoarul autocarului se aglomerează și ea e încă în picioare blocȃnd calea de acces pentru toată lumea. Decid repede.
- Stai un moment, o amȃn și mă desfășor de pe scaun într-o poziție al naibii de incomodă. Am rucsacul într-o mȃnă, mănușile negre în cealaltă și o dispoziție proastă în amȃndouă.
Părăsesc locul de la geam cu doar o umbră de regret – mama m-a învățat să fiu politicos. Ȋmi mulțumește din ochi și se instalează în spațiul vacant, imediat ocup locul de alături cercetȃnd-o cu coada ochiului.
Dacă aș fi privit-o mai devreme probabil aș fi fost mult mai săritor să-i fiu de ajutor. E frumoasă. Are ochii migdalați cu zeci de puncte ciocolatii aruncate pe un verde smaraldic, efectul e halucinant.
- Deci, acasă? O întreb detașat în timp ce-mi aranjez bagajele în noul spațiu.
- ¬Ᾰăă. Da.
E reticentă, nu știe cum să vorbească cu străinii. Mă mir, o femeie ca ea ar trebui să fie destul de umblată, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Hotărăsc să presez.
- Singură?
- Da.
Dau din cap înțelegător, și eu eram tot singur.
- La țară?
- La Bistrița, îmi spune schițȃnd un zȃmbet discret și serios. Apoi la țară..
- Așa-i de sărbători, aprob în timp ce ea își aranjează blana în așa fel încȃt să încăpem amȃndoi în spațiul strȃmt. Coatele noastre se ating permanent, dar asta nu pare s-o deranjeze.
Ȋncurajat de răspuns îmi focalizez atenția spre tovarășa mea de drum. Am senzația că, în ciuda micilor riduri din jurul ochilor și a machiajului abundent, nu are mai mult de douăzeci de ani.
- Ești din Bistrița?
- Ȋhȃȃm...
- Și eu. Stai la Cluj?
Ȋmi aruncă o privire scurtă și uimită.
- Da.
Ȋncepeam să mă satur de răspunsuri mai mult sau mai puțin monosilabice.
- Dacă mergi la țară, cum de treci prin Bistrița?
- Trec pe la sora mea înainte.., ea stă în oraș. Și m-așteaptă copii - nepoțeii, clarifică.
- Aha.
- Tu, ești din Bistrița?
- Da, răspund cu veselie simulată, orașul copilăriei mele. Dar am plecat demult, stau în Cluj acum.
- Ai făcut facultatea la Cluj?
- Păi…, ezit înainte să-i răspund la întrebare.
Vreo douăzeci de minute și cincizeci de întrebări mai tȃrziu suntem în sfȃrșit mai relaxați și dialogul curge cu ușurință. Acea familiaritate atȃt de des întȃlnită între tovarășii de drum, care încă din preistorie năștea prietenii efemere între prinț și muncitor cȃnd se întȃmpla să se întȃlnească pe aceeași cărare pare să se manifeste și într-un autobuz cu rută de la Cluj la Bistrița.
- Teo, o întrerup în mijlocul unei explicații complexe care era menită să mă facă să înțeleg de ce alesese să stea de sărbători în Mărișel, în casa bunicilor ei.
Zȃmbește mȃinii întinse. Se gȃndește doar o clipă apoi palmele noastre se strȃng grijulii și se prezintă la rȃndul ei.
- Veronica.
- Ȋmi pare bine.
- Și mie.
- E mai bine să știm cum ne cheamă, o asigur. Scuză-mă, îmi spuneai că stai într-un apartament în centru iar prietenul tău locuiește în Oradea. Ai ales să stai singură într-o casă la țară tocmai de sărbători pentru că…
- Pentru că nu vreau să-l văd, explică cu o margine tăioasă în glas. Nu vreau să mai văd pe nimeni.
Ochii migdalați fulgeră scurt, prevenitor, în direcția mea.
- Poți să-mi spui ce s-a întȃmplat?
Mă privește din nou, altfel, încruntȃndu-se. Apoi rȃde ușor.
- De ce vrei să știi?
- Iartă-mă, am uitat să-ți spun. Sunt o fire extrem de curioasă, n-am vrut să fiu indiscret, dar mi se pare mai plăcut să vorbim dacă tot trebuie să călătorim împreună aproape trei ore. Trece vremea mai ușor.
Fruntea i se încrețește.
- Ai dreptate, zice după un timp și un abur de tristețe îi acoperă ochii. Măcar trece timpul, adaugă pusă pe gȃnduri.
- Lasă asta. Spune-mi mai bine ce lucrezi.
Noul subiect pare să-i fie mult mai agreabil.
- Ți-am zis c-am terminat psihologia. Lucrez la un cabinet.
- Ți-ai găsit de lucru în domeniu. Bravo ție, ești norocoasă.
Dă din cap fără să zȃmbească, știe.
- Da, am găsit un post la cabinetul unuia din profesorii de la facultate. Am avut și noroc, dar cred că cel mai important e să fii omul potrivit la locul potrivit.
Nu pot decȃt să fiu de acord.
- Tu, unde lucrezi?
Ȋi spun, pare interesată atȃt cȃt trebuie. Schimb subiectul din nou și o ascult o vreme povestindu-mi despre familia fericită a surorii ei, despre cei doi nepoței pe care abia așteaptă să-i vadă. Remarc că reticența inițială a dispărut și conversația alunecă cu o fluiditate naturală.
- Eu recunosc că nu mă omor după sărbători, dar să fii singură în această perioadă nu sună tocmai ca o idee minunată.
Ȋmi răspunde tăcut printr-o presare a buzelor și apoi privește o vreme pe fereastră. Autobuzul abia iese din Cluj prin traficul îmbȃcsit.
- A fost alegerea mea, îmi spune fără să se uite la mine. Am nevoie de... liniște.
Remarc dicția perfectă și îmi dau seama că nu e felul în care vorbește de obicei. Face un efort suplimentar. Asta înseamnă că ori nu se simte în largul ei, ori vrea să facă o impresie bună.
Eu n-am astfel de complexe. Nu țin să arăt nimănui că sunt titrat și educat.
- Ȋnțeleg.
O privire peste Veronica îmi spune că am ieșit deja din oraș. Mașina începe să accelereze și urletul surd al motorului îneacă conversațiie din jur. Atmosfera e brusc mai intimă.
- Tu cum de ești singur?
Zȃmbesc amar.
- Ȋntotdeauna sunt singur în perioada asta a anului.
- Mergi la ai tăi, nu? N-o să fii singur. Nu?
- Teoretic. Vezi, într-o familie restrȃnsă ca a mea, sărbătorile nu sunt decȃt un prilej de lacrimi, în care ni-i amintim pe toți ce care ne-au părăsit.
- Ce trist.
- De asta nu fac decȃt să stau degeaba, să mănȃnc și să beau – cȃnd nu dorm, desigur.
Ȋși țuguie buzele ca și cum ar vrea să zică ceva. Se răzgȃndește.
- Frumoase planuri ai.
- Mulțumesc, răspund fără să reușesc să ascund de tot ironia. Și tu la fel.
Rȃnjește descoperind un șir de dinți fermecător aliniați. Zȃmbesc la rȃndul meu și privirile ni se ating pentru un moment. Rȃde și își ascunde o șuviță castanie în spatele urechii.
- Ești ciudat, îmi spune. Ce zodie ești?
- Vărsător.
Dă din cap ca o cunoscătoare.
- Am avut un vărsător. Ȋnainte de ultimul…, era… l-am iubit mult însă asta n-a fost destul. Voi sunteți dependenți de libertate, nu-i așa?
Ce pot să zic, cine nu vrea libertate?
- Știam eu, așa era și Sami. Cum a venit vorba de ceva mai serios s-a speriat. Ne-am despărțit și n-am mai auzit de el. După asta l-am cunoscut pe Lucian și…
Ȋși dă seama că a spus prea mult, se oprește privindu-mă pe sub sprȃncene.
- Să înțeleg că Lucian e ultimul, motivul auto-exilului tău?
Dă din cap.
Fac la fel, n-are rost s-o mai întreb, știe că sunt interesat de poveste.
- Luci e altfel, spune dintr-o data cu o urgență pe care n-am mai auzit-o în glasul ei. Are atȃtea calități, e un om extraordinar, minunat. Mă iubește și eu țin foarte mult la el.
Ȋmi ridic sprȃncenele.
- Ar face orice pentru mine, continuă ea în vervă, vrea să ne căsătorim cȃndva și pȃnă și părinților mei le place de el. Ce poți să vrei mai mul de la un bărbat? Luci este educat, are o carieră înfloritoare, are viitor financiar și spune că nu poate trăi fără mine. Le-a zis și la ai lui treaba asta, în plus, la anul o sa vină să stea în Cluj cu mine.
Dau din cap. Nu știu ce să spun, toată prezentarea iubitului ei a sunat foarte mult a scuză. Ȋncă nu auzisem motivele care o determinaseră să aleagă să fie singură.
- Aha.
Răspunsul meu o intrigă. Văd în ochii ei că aștepta o altă reacție. Dezamăgită, se micșorează în scaun adunȃndu-și fularul tricotat mai aproape.
- Pare un om minunat, am asigurat-o după cȃteva secunde în care amȃndoi am păstrat tăcerea.
- Dar…, privirea ei arde.
- Dar n-am auzit ce era mai important. Partea care nu trebuia să lipsească atunci cȃnd vorbești despre probabilul tău soț.
- Care?
- Mi se pare evident, am continuat pe un ton cȃt mai puțin acuzator. N-am auzit să zici că ești nebună după el.
- Sentimentele mele sunt foarte…
- Ȋl iubești?
- Țin la el enorm de mult, nu știu ce aș face fără el…
- Mă gȃndeam eu.
- Ce?
- Nu-l iubești.
- Cum să nu-l iubesc, desigur că-l iubesc.
- Așa crezi tu, și nu neg probabilitatea ca el să fie cu adevărat îndrăgostit de tine. Ce observam eu era că tu nu simți la fel, și știi asta.
- Cȃți ani ai? Mă surprinse apucȃndu-mă de mȃnă.
- Ha?
- Douăzeci și cinci? Și șase? Presă ea.
- Aproape.
- …Vezi, eu am douăzeci și nouă.
Dădu din cap făcȃndu-și singură curaj.
- Lucian este perfect pentru mine.
- Cred că…
- Chiar e!
Ȋn acel moment autocarul intră cu viteză prea mare într-o curbă periculoasă spre stȃnga. Șoferul reuși să redreseze la timp mastodontul, însă Veronica era deja în brațele mele.
- Nu ți-aș fi dat mai mult de douăzeci, i-am șoptit în păr în timp ce brațele mele o ținură aproape un moment în plus.
Apoi îi dau drumul și văd c-a roșit.
- Mulțumesc, merg la sală.
O întreb unde și îmi spune. Cine știe, poate trec și eu pe acolo. Ar fi minunat, o idee grozavă.
Complimentul meu a atins-o mai adȃnc decȃt aș fi bănuit. Ȋmi evită privirile.
- Și domnul Lucian ce face de Crăciun?
- Poftim? Ah, nu știu.
- Nu te interesează? Mă minunez eu.
- Ba da, dar știu deja că o să stea cu mama lui.
- Ȋn timp ce tu vei fi singură la Mărișel, nu-i așa?
- Exact.
O idee nebună, ridicolă și complet surprinzătoare aprinde beculețe în capul meu.
- De ce nu vii cu mine? O întreb aplecȃndu-mă infinitezimal spre chipul ei.
Veronica îngheață.
- Ai…, ai zis că ai pe cineva!
- Și tu.
- Am!
- Totuși ești singură. Dacă într-adevăr acest Lucian era important pentru tine, ai fi fost cu el. Același lucru este… valabil și pentru mine. Nu-ți cer să te măriți cu mine, doar să vii cu mine. Să nu fii singură de Crăciun…
- Ce?
Remarc cu satisfacție că nu se mai chinuie cu “poftim”.
- Ȋți propun să vii cu mine de Crăciun. Ce nu înțelegi?
- Ce nu înțeleg? Repetă ea siderată. Tu vorbești serios?
- Ca un infarct.
Stă o clipă în ceață apoi înțelege. Un infarct e întotdeauna serios. Nuanța din ochii ei mă încălzește pe interior. Am dreptate. Nu trebuie să fie singură.
- Nu mă cunoști, mă avertizează.
- Știu destule. Nici tu nu mă cunoști. Uite, aproape am ajuns…
Indicatorul de pe marginea drumului pe care se fixară ochii noștrii spunea că mai erau zece kilometri pȃnă în municipiul Bistrița.
- Uite, i-am spus. N-ai nici un motiv să ai încredere în mine. S-ar putea ca pȃnă la urmă tu să fii cea care-mi face mie o favoare. Ai mei îmi stau pe cap de ani de zile să aduc o fată acasă. N-am făcut-o pȃnă acum. Pot să-ți promit că vei avea camera ta, toată mȃncarea posibilă, iar eu o să mă asigur că nu-ți va lipsi nimic din ce-ți dorești. Familia mea e săracă, dar încă n-a murit nimeni de foame.
- Tu chiar vorbești serios.
- De ce? Mă întreabă și cele două cuvinte au o încărcătură mai mare decȃt tot ce se vorbise între noi pȃnă atunci.
- De ce nu? Amȃndoi mergem în locuri unde nu vrem să fim. De ce să nu ne ținem măcar de urȃt? Aș fi fost de acord să vin la tine dacă nu mi-ai fi spus deja că bunicii tăi au murit și ne-ar aștepta o casă goală. Singura soluție care are logică pentru amȃndoi e ca tu să vii cu mine.
- Crezi?
Fac abstracție de ironia din vocea ei și răspund cu toată siguranța.
- Cred.
Tace vreme îndelungată. Din timp în timp mă privește întrebător, ca pentru a se asigura că-s real, dar nu zice nimic. Deși mor de curiozitate să știu ce gȃndește îmi îndrept spatele oferindu-i liniștea de care pare a avea atȃta nevoie.
Ceva din personalitatea ei mă neliniștește, percep o instabilitate ascunsă în spatele unei măști atent aranjate. Oricum ar fi, sunt din ce în ce mai interesat de Veronica.
- Foarte bine, declară cu seriozitate luȃndu-mă prin surprindere cȃnd nici nu mai așteptam vreun răspuns.
- Poftim?
- Am zis că-s de acord. Ajungem în zece minute, la cȃt avem autobuz spre ai tăi?
După ce am auzit-o pronunțȃnd “avem” am fost incapabil să-i răspund preț de cȃteva clipe.
- Sper că aveți două băi, altfel nu știu zău cum îți imaginezi că o să fiu satisfăcută.
Privirea mea o făcu să izbucnească într-un hohot zgomotos care atrase privirile celor din jur.
- Haha, te-am prins! Exclamă după ce ochii celorlalți își văzură de treaba lor.
Glumise. Mă încălzesc din nou și, dintr-un impuls îmi încolăcesc brațul după umerii ei. Atingerea mă înfioară. Veronica îmi zȃmbește timid, pare neafectată.

Acolo eram, la doar cȃteva minute de destinația comună, de unde urma să urcăm ȊMPREUNᾸ spre satul bunicilor mei. Mama și bunicul mă așteptau acolo.
Ȋncerc să nu mă gȃndesc la ce însemna faptul că duceam pentru prima dată o femeie acasă. Poate era mai bine dacă aveam timp să beau ceva înainte.

*****

- Jur că ultima dată cȃnd am fost aici camera aia era liberă!
- Nu-i nimic grav, calmează-te, nu-s așa de pretențioasă. Oricum cred că ar fi fost imposibil.
- Cum adică?
- Le-ai zis la ai tăi că suntem împreună – normal că se așteptau să dormim în același pat.
Nu-mi răspunde și o vreme singurele zgomote din cameră sunt respirațiile noastre.
Stăm în camera lui și totul e în regulă, în mare. Se vede că n-a dormit nimeni acolo de mult timp fiindcă patul e foarte rece, atȃt de rece încȃt îmi adun picioarele la piept. Teo s-a aranjat cu spatele la mine în “poziția lui preferată” și n-a mai mișcat de atunci.
- Ți-e frig? Mă întreabă adormit.
- Nu. Noapte bună.
- Noapte bună.
Cȃteva momente mai tȃrziu respirația îi devine mai adȃncă și îi simt corpul relaxȃndu-se. A adormit lȃngă mine. Cum poți să fii atȃt de liniștit încȃt să adormi lȃngă un străin. Nu știu – ochii mei sunt la fel de larg deschiși ca și atunci cȃnd am intrat pentru prima oară în acea casă.
Mama și bunicul lui ne așteptau, rectific, îl așteptau. Prezența mea a fost un șoc puternic pentru ei și se uitau la mine ca și cum aș fi avut vreo boală necunoscută și incurabilă. Apoi, văzȃnd că Teo se dădea este cap să mă simt confortabil i-au urmat exemplul. Dintr-o dată am devenit vedeta casei și tot restul serii a trebuit să fac față miilor de întrebări și propuneri. “De unde vă cunoașteți? De cȃt timp sunteți împreună? Unde lucrezi? Ce vrei să mănȃnci? Ȋți place caltaboșul? Ce fac părinții tăi? Cȃt timp o să rămȃneți?”
- De ce n-am discutat noi mai întȃi despre toate chestiile astea? îl întreb într-o pauză cȃnd nici bunicul, nici mama lui nu sunt pe aproape.
Ridică din umeri. Știe și el că ar fi trebuit s-o facem. Nu ne-am mai fi uitat așa unul la altul de parcă atunci ne-am vedea pentru prima dată – vorba vine.
Mă întorc în liniște spre el și simt căldura radiind din trupul lui. Vreau atȃt de tare să-mi trec un braț după talia lui, dar mă tem s-o fac. Sigur îl trezesc și-i stric somnul.
Sentimentul de singurătate cu care am plecat din Cluj s-a mai împrăștiat, dar e tot aici. Am observat că doar atunci cȃnd am vorbit cu el am reușit să nu mă gȃndesc la nimic. De cum pleacă sau, în cazul de față, doarme cu spatele spre mine, aceleași gȃnduri negre mă împresoară. Adevăratul motiv al fugii mele mi se pare odios în casa asta, ceva ce ‘el’ n-ar face niciodată. Ȋmi îngrop capul în pernă la cȃțiva centimetri de umărul lui și-i promit c-o să fiu cuminte.
De la bun început am știut că e diferit, din primele momente mi-am dat seama că nu seamănă cu bărbații cu care eram obișnuită. A vorbit cu mine mai deschis decȃt o făcuse ex-ul în cei trei ani cȃt am fost împreună. Intrȃnd în casa familiei lui mi-am dat seama că aveam emoții. Cum puteam să trec pragul casei unui bărbat, să fiu prima femeie care-i cunoaște familia și să nu-mi simt stomacul tremurȃnd.
Deși n-am înțeles de la bun început ce-l făcuse să vină cu o asemenea propunere, pȃnă la urmă am văzut adevărul. O făcuse pentru mine – să nu fiu singură, să putem trece împreună peste o perioadă a anului pe care amȃndoi o detestam. Ceva se înmoaie în mine pe măsură ce înțeleg adevărata anvergură a sufletului din bărbatul pe care soarta mi l-a scos în cale în cel mai vulnerabil moment posibil. Cȃnd este deja prea tȃrziu.
Nu sunt slabă.
Nu. Nu sunt, și a trebuit să-mi spun asta la nesfȃrșit după ce, observȃnd panta pe care o apucase viața mea, am luat fatala decizie. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Teo acum n-aș fi fost decȃt o entitate împrăștiată. Un Nimic. Nu mi-a salvat viața, dar cu sinceritatea și candoarea, precum și cu neașteptata propunere a reușit să mă țină lȃngă el o vreme. M-am trezit mințindu-l așa cum mă mint și pe mine de prea multă vreme.
Nu știe și n-am să i-o spun niciodată de bună voie, dar m-am aruncat în oferta lui. Am sărit cu disperare spre șansa pe care n-o mai așteptam. Ȋn cei doi ani de cȃnd îmi analizez viața nu mi se întȃmplase nimic asemănător.
Somnul vine greu, dar spre surprinderea mea vine totuși. Visele mă ocolesc cu desăvȃrșire, poate nici coșmarele n-au reușit să dea de mine în acestă casă străină. Poate asta fusese soluția de la bun început.
Cȃnd îmi ridic pleoapele soarele e deja sus pe cer și razele orbitoare se reflectă strălucitor în stratul de zăpadă ce-ncojoară casa. N-am văzut niciodată atȃt de multă lumină.
Teo e treaz și el, rezemat într-un cot și cu o exprezie indescifrabilă pe chip, mă privește cu o intensitate pe care n-o pot înțelege. Oare știe ce înseamnă pentru mine faptul că l-am întȃlnit?
- Bună dimineața, spune și un zȃmbet larg i se întinde pe față.
- ‘Neața.
- Cum ai dormit?
Mă întind ca o pisică și el chicotește. Ȋmi amintesc cȃt de sumar sunt îmbrăcată.
- Scuză-mă, spun repede trăgȃndu-mi plapuma pȃnă sub bărbie.
Rȃde.
- Hai să fim serioși, draga mea. Ne știm de nici douăzeci și patru de ore și deja am dormit împreună.
Pentru el “dormitul împreună” înseamnă cu adevărat dormit.
- Da. Suntem niște ciudați.
- Vorbește pentru tine…
Se oprește, figura lui devine brusc serioasă. Mai serioasă decȃt o văzusem pȃnă acum.
- Ce e?
Nu-mi dau seama cum, dar chipurile noastre sunt foarte aproape.
- Am tot vrut să te întreb ceva ieri, dar n-am găsit momentul potrivit.
- Serios?
- Da.
- Dacă-mi amintesc bine am vorbit cam tot ce se putea vorbi…
- Aproape.
Din tonul lui îmi dau seama că e dificil pentru el. Ȋi zȃmbesc și mă trag puțin mai în spate ca să-i las loc să respire.
- Spune, ce vrei să știi?
- Păi, e un lucru pe care l-am văzut imediat. De care n-am zis nimic pentru că n-am vrut să te supăr. Nici acum nu-s sigur că n-ar fi mai bine să tac din gură…
- Ce? Ȋți dai seama că acum va trebui să-mi zici, nu?
- Nu știu.
Sar din pat și aerul mai rece din cameră mă trezește de-a binelea.
- Ce faci?
- Plec.
- Hai, unde pleci? Nu poți să pleci…
- Serios? Privește-mă.
- De ce?
Se ridică pe jumătate și încerc să fac abstracție de faptul că e dezbrăcat de la brȃu în sus. Părul îi cade în ochi și trebuie să-mi amintesc de promisiunea făcută de cu seara. Grija adȃncă din privirile lui mă oprește în loc.
- De ce? repetă cu urgență în glas.
- Teo. Sunt aici cu tine pentru c-am simțit din prima clipă că ție îți pot spune orice, că pot să am încredere în tine.
- Poți, știi asta.
- Nu-i vorba numai de asta. Vreau ca tu să știi că același lucru e valabil și pentru tine. Uite, sunt în casa familiei tale. Nimeni nu știe unde sunt și asta mă bucură, dar crede-mă c¬-o să plec în cinci minute dacă…
- Gata, gata…
Sare în picioare și mă ia în brațe.
Mă ia în brațe? Toate gȃndurile îmi zboară ca niște vrăbii speriate. Ȋntre noi n-a existat de la început acea tensiune, atmosfera dulce și promițătoare a atracției fizice. Nu, noi vorbisem doar.
- Ᾰăă, Teo?
- Da.
Ȋmi ridic ochii și privirile noastre sunt foarte, foarte aproape.
- Hai înapoi în pat, vocea îi e rugătoare. E prea devreme ca să fii atȃt de activă. Las-o pe mama să aibă timp să ne pregătească cafeaua.
- La pat?
Zȃmbește.
- Unde vrei tu.
Ne întindem înapoi în pat și de data asta rămȃnem aproape. Ca s¬ă mă gȃndesc la altceva, în afară de căldura pielii lui, întreb:
- Deci ce anume vrei să știi?
- E o prostie pȃnă la urmă, nu contează.
- Parcă am stabilit că contează, sau vrei să mă ridic din nou. Ȋți spun sincer că nu știu dacă o să mai pot adormi…
- Bine, bine, cedează el trecȃndu-și o mȃnă prin păr. Gestul e mai seducător decȃt își dă seama.
- Spune, îl ajut.
- O să vezi că nu-i nimic grav, nici nu știu de ce nu ți-am zis pȃnă acum. Doar că mă întrebam de ce ești… tristă. Adică oricȃt de mult ai crede că ai uitat, tot mi se pare că văd o tristețe în spatele migdalelor.
Știu că se referă la ochii mei și privesc în altă parte. E mai perceptiv decȃt i-aș fi dat credit.
- Hmm, poate tu trebuia să te faci psiholog…
- Poate, e de acord și aud că așteaptă un răspuns.
Tac. Nu știu cum să spun vorbele de care fug de atȃta timp.
- Ai zis că poți să-mi spui orice, că poți să ai încredere în mine…
- Am.
- Și atunci?
- Nu știu…, nu știu dacă meriți să-ți spun așa ceva. Ai fost așa bun cu mine, nu știu dacă… Nu știu.
- Veronica!
Fără să vreau, și pentru că palma lui îmi îndreaptă atentă fața spre a lui, îl privesc în ochi. Sinceritatea de acolo mă face să mă simt vinovată, vinovată pentru epava care sunt, pentru că dacă nu eram ar fi putut întȃlni pe cineva adevărat. O să fiu o povară și pentru el. Durerea se cuibărește ca un șarpe în sufletul meu.
- Ce faci? Cere el uimit. Plȃngi? De ce plȃngi? Ᾰăă…, n-am vrut. Te rog iartă-mă, nu te mai întreb nimic. Te implor să nu mai plȃngi.
Cȃteva clipe nu știe ce să facă. Nici un bărbat nu știe ce să facă în fața unei femei care plȃnge. Apoi brațele fierbinți mă adună la pieptul lui și uit, uit de ce plȃng – uit tot. Respirația agitată se liniștește în strȃnsoarea lui și descopăr cu stupoare că în loc de lacrimi un zȃmbet îmi ridică colțurile buzelor.
- Ești bun la asta, îi zic. Tu ar fi trebuit să fii psiholog, să vezi ce ușor îi calmai pe toți.
- Da, da, zice ușurat în timp ce palma lui desenează cerculețe pe spatele meu.
- Te rog să mă ierți…, vocea îmi tremură. N-am vrut să fiu așa. Este… greu să vorbesc despre unele lucruri.
- Ȋnțeleg. Toți avem dreptul la intimitate.
Ȋnțelege sau e doar politicos. Ȋi cercetez irișii întunecați și nu văd nici o umbră de minciună.
- Mulțumesc.
Ȋntr-un gest de o familiaritate stranie îmi cobor din nou obrazul pe pieptul lui. Ȋși ține respirația așteptȃnd, dar eu nu mai am nimic de spus. Așa ne găsi mama lui o jumătate de oră mai tȃrziu.
Teo adormise și am răspuns eu bătăii discrete în ușă. Femeia zȃmbește cu bucurie și nu ne privește. După ce înțelege că suntem decenți –mai mult sau mai puțin- ochii ei iau în primire camera. Pare mulțumită de ce vede și înaintează spre noptieră pe care așează platoul cu cafetiera aburindă în mijloc.
- Stați liniștiți, ne sfătuiește cu dragoste în glas. Doar n-aveți nimica de lucru. Tata s-a dus la cineva după lapte, facem prăjiturile mai încolo. Voi nu vă deranjați , n-are nimeni treabă cu voi, bine dragă?
Dau din cap cu ochii la cafetieră. Parfumul lichidului fierbinte mă cheamă și abia mă abțin să nu sar din pat. Teo reacționează și el, îl simt încordȃndu-se în clipa în care o vede pe maică-sa lȃngă pat. Mă privește întrebător și încerc să-i spun din priviri că totul era în regulă. Se relaxează și nu-mi pot opri zȃmbetul văzȃndu-l reacționȃnd identic la mirosul cafelei.
- ‘Neața, mamă.
- ‘Neața, dragu’ mamii! Mult ai mai dormit, măi băiete, tare obosit ești. Nu-i bai. Azi n-aveți nimic de făcut, am eu grijă de asta.
Dă să plece, dar de la ușă se întoarce înapoi cu o expresie plină de speranță.
- Era să uit, da’ ieri atȃta am fost de aiurită că am uitat să vă-ntreb. Stați și de Crăciun și de Revelion? Eu sper că da…
- Numai de Crăciun, mamă. O întrerupse Teo ștergȃndu-și ochii cu degetele. Ți-am spus că lucrez între sărbători.
Vestea, fără să fie un șoc, o întristează mult pe sărmana femeie.
- Ce păcat, spune și se îmbărbătează singură. Măcar bine că v-ați făcut timp să fiți aici de Crăciun, asta contează…
Iese din cameră bombănind și îmi pare rău pentru ea.
- Chiar lucrezi săptămȃna viitoare?
- Șșșșș!
Mă oprește coborȃnd din pat și pășind direct spre noptieră. Ȋmi toarnă mie o cană plină apoi se servește și el. Beau cu grijă și trebuie să recunosc că-i delicioasă.
- Nu, nu lucrez. Dar m-am gȃndit că poate vrei șansa de a mi-i prezenta pe ai tăi.
- Ȋn seara de Revelion?
- Cȃnd vrei. Asta nu înseamnă că trebuie să rămȃnem împreună și atunci.
Ridică din umeri și încearcă să pară nepăsător, dar simt speranța din glasul lui. Poate mă înșel și nu-i decȃt dorința de a nu-și petrece ultima zi din an cu ai lui. Deși, de ce n-ar vrea asta nu înțeleg. Mama și bunicul lui par niște oameni minunați.
- Deci, schimb eu subiectul -vreau să mă mai gȃndesc la idee- ce facem azi?
O umbră trece fulgerător peste chipul lui.
- Ai auzit-o pe mama, rȃnjește. Nimic!
- Serios?
- Ȋhȃȃm. Nu-i ceva obișnuit, probabil ai impresionat-o mult.
- Zicea că bunicul tău a plecat undeva după lapte și că face prăjituri azi…
- Hahaha!
- Ce?
- Hahaha!
- Hai, spune, te rog!
Mai beau o gură de cafea încercȃnd să înțeleg motivele bucuriei de pe chipul lui.
- Te-a chemat la prăjituri? Asta-i extraordinar, înseamnă că chiar îi place de tine.
- Nu m-a chemat.
Devine brusc serios.
- Nu?
- A zis doar că face, nu m-a chemat…
- E suficient. De aici încolo depinde de tine.
Privesc în jur încercȃnd să-mi localizez bagajele. Ȋmi amintesc că Teo le-a adus la noi în cameră de cu seară. Le localizez la capul patului și încerc să aleg mental cu ce haine să mă îmbrac. Dacă știam unde o să ajung m-aș fi pregătit altfel. De unde să prevăd că drumul care trebuia să-mi fie ultimul avea să mă aducă aici.
Ȋmi ridic ochii și-l surprind cercetȃndu-mă cu aceeași expresie de azi dimineață. Ascunde imediat seriozitatea cu un zȃmbet și își mȃngȃie ceafa.
- Ᾰăă, eu ies ca să te las să te îmbraci. Baia e prima ușă pe stȃnga cum ieși din cameră.
Se apleacă și buzele lui îmi ating fruntea preț de o secundă. Apoi, simulȃnd o grabă veselă, iese din cameră așa cum era pe jumătate dezbrăcat. Telefonul mobil îmi vibrează în poșetă și mă întind după el. La vederea numelui de pe ecran inima mea se oprește.

*****

Ne atacăm cu sălbăticie de cum închidem ușa după noi.
Ziua a trecut în liniște. Veronica și mama au făcut prăjituri, bunicul a tot trebăluit pe afară, iar colindătorii au intrat și ieșit din casa noastră toată ziua. Pe măsură ce se obișnuiește cu noi văd norul de pe inima ei dispărȃnd. E atȃt de frumoasă încȃt nu-mi dau seama c-o privesc minute-n șir pȃnă cȃnd nu mă înghiontește mama, apoi bunicul. De mai multe ori.
Privirile lor sunt aceleași, binevoitoare, zȃmbindu-mi cu subînțeles, lăsȃndu-mă să înțeleg că ei știu cum e.
Știu pe naiba.
Cinăm cu toții și atmosfera e mai frumoasă decȃt în cele mai frumoase zile ale copilăriei mele. Uimitor cum un singur factor poate schimba atȃt de multe.
Veronica rȃde, glumește cu toată lumea, mă strȃnge de mȃnă cȃnd crede că n-o vede nimeni. Ȋncep să mă simt ca un cȃștigător la șase din patruzeci și nouă. O dată cu lăsarea serii primim vizitele vecinilor care mă felicită și la intrare și cȃnd pleacă. Toți o măsoară pe Veronica cu ochii mari, apoi se uită la mine oarecum nedumeriți. Nici ei nu știu ce caută o femeie ca ea cu unul ca mine.
Colindăm și în toată casa veselia e reală, imagini de reclame nu pot sintetiza cȃt de bine ne simțim. Privirile Veronicăi mi se par sublime și caut orice pretext să stau în preajma ei. Devin dependent de migdale și i-o spun doar ca s-o văd roșind.
Cȃnd fiecare se retrage urcăm spre camera noastră mȃnă în mȃnă. Inima vrea să-mi spargă pieptul și degeaba îi spun să se liniștească…
- Stai, stai.
Mă împinge puțin oprindu-mă. Nu vreau să știu nimic în afara buzelor ei. O privesc și nu văd decȃt o femeie uluitor de frumoasă. Părul deranjat, rozul promițător al obrajilor, migdalele incandescente…
Și totuși îmi spune să stau.
Ne controlăm respirațiile haotice și reușesc să murmur.
- Ce e…, am făcut… am făcut eu ceva?
- Ce? Nu, nu! Ce prostuț ești, nu-i deloc asta, dimpotrivă…
Ȋși trece degetele prin păr ezitȃnd. Nu vreau, dar ochii îmi coboară pe trupul ei și o durere plăcută zboară prin mine.
Se chinuie după cuvinte și face un pas înapoi. Ȋi imit gestul doar pentru că nu știu ce s-a întȃmplat.
- Vreau să-ți mulțumesc, îmi spune în timp ce o conduc ușor spre pat. Ȋi ating ceafa cu buzele și inspir parfumul ispititor al pielii fierbinți.
Geamătul din gȃtul ei îmi spune că-i place, că nu vrea să mă opresc. Din acest moment e necesară o mică armată să mă despartă de Veronica, psiholog, oaspete neașteptat și doamnă a inimii mele.
Plȃnge din nou, dar acum știu că nu-i vina mea. Ȋmi spune că mă iubește și buzele-i sărate de lacrimi își cer iertare. Nu știu pentru ce. Nici nu-mi pasă. Tot ce contează este că-i a mea și dacă o să am un cuvȃnt de spus așa o să și rămȃnă.
Adorm spre dimineață cu obrazul pe pieptul ei alb.

*****

Scrisoare.

“Scumpul meu Teo,
O să plȃng pȃnă nu mai am lacrimi. Te rog să mă ierți pentru tot, pentru noaptea asta, pentru ce urmează să fac…”
O bănuială teribilă își face loc printre rȃndurile tremurate. Doamne, degetele mi se încleștează și umerii încep să-mi tremure. Citesc mai departe.
“E doar vina mea, am știut de la bun început că ești prea bun să fii adevărat, prea bun cu mine. Minciunile au venit prea ușor. Cȃnd ți-am zis că nu mă cunoști am vorbit serios, sunt lucruri pe care nu le știi despre mine și cred că-i mai bine să nu le afli niciodată. Vreau să te gȃndești la mine așa cum mai știut tu.”
Mȃinile îi tremurau atȃt de tare încȃt următorul rȃnd e ilizibil. Pentru numele lui Dumnezeu, Vero, ce ai făcut?
“…spune-le la ai tăi că-mi pare rău. Mai zi-le că nu eram bună, că n-am meritat să stau la aceeași masă cu ei. Spune-le că bunătatea lor nu va rămȃne nerăsplătită. O să cunoști pe cineva care o să merite toate astea și dacă n-o să-ți fie frică vei fi fericit. Ȋți promit.
Să nu plȃngi după mine și să știi că te-am iubit cu toată ființa mea. Așa zdrobită cum eram te-am iubit… gȃndul de a fi departe de tine mă rupe în alte bucăți. dacă ar fi fost o cale pentru noi să știi că n-am văzut-o. Viața mea de pȃnă acum a luat tot și trebuie să plătesc. Trebuie să dau seamă și n-aș rezista să știu că ești lȃngă mine, că suferi.
Nu mă vei găsi, chiar dacă o să vii după mine, n-o să mă găsești. Dacă aș putea să te țin acolo, să te ajut să mă uiți, aș face-o. Nu mai e timp pentru mine. Ȋntr-un fel așa trebuie să fie, pentru o păcătoasă ca mine nu poate exista atȃta fericire. N-ar fi drept pentru cei care… care sunt cu adevărat buni.”
“Te sărut din tot sufletul meu și vei fi cu mine și aici și dincolo… Să ai parte de iubirea pe care o meriți,
iubitul meu!”

Stau pe marginea patului cu foaia de hȃrtie mȃnjită pe ambele părți în mȃini și mă-ntreb unde o scrisese. Cȃnd avusese timp să fugă? Unde?

*****

Am găsit-o în timp ce brancardierii o puneau pe targă, trei ore după ce mă trezisem. Acolo, la Mărișel, am aflat totul. O femeie mă prinde de mȃnă rupȃndu-mi atenția de pe frȃnghia ce atȃrnă morbid în spatele trupului acoperit.
Femeia îmi spune ceva, dar toată curtea se învȃrte cu mine.
Ȋnțeleg, n-a fugit de mine, a fugit să moară. Ȋntr-acolo o luase în dimineața în care ne-am cunoscut. N-am fost decȃt o amȃnare, o piedică în drumul de pe care n-a mai putut fi scoasă.
Sora ei e albă la față, e cu vreo șase ani mai mare decȃt Veronica, dar asemănarea mă înțeapă adȃnc. Vrea să știe de unde o cunosc și trece mult timp pȃnă cȃnd îi explic, nu mai știu cum să fiu coerent. Soțul și cei doi copii înlăcrimați așteaptă mai deoparte în timp ce femeia își aruncă brațele după gȃtul meu. Plȃngem împreună, doi străini aduși împreună de durere.
De iubire.
Plec cu ei fiindcă insistă să văd unde stau. O fac pentru că ochi migdalați mă roagă să nu-i supăr.
“Hai, fii bun cu ei. Nu-i vina lor, fă-o pentru mine…”
Pentru tine? Vreau să strig, dar dinții mi s-au sudat pentru totdeauna. De ce să fac ceva pentru tine?...
Pășesc amorțit pragul casei și ochii mi se împiedică în suprafața lucitoare a unuia din tablourile din hol. De acolo Veronica zȃmbește netulburată, are brațele întinse ca și cum ar aștepta un copil, ca și cum ar vrea să fie fericită.
Ȋmi dau lacrimile și genunchii cedează alunecȃnd sub mine. Sora ei vine și plȃngem din nou. Ȋmi spune cum Veronica avusese o aventură cu unul din profesorii ei de la facultate. Acesta, om însurat, o amăgise de la un an la altul spunȃndu-i că-și va părăsi nevasta pentru ea. Nu numai că n-o făcuse, dar o împinsese spre șase avorturi, pȃnă cȃnd medicii îi spuseseră că nu va mai putea avea copii. Vestea o lovise adȃnc, își văzuse viața irosindu-se și după ce profesorul o părăsise definitiv își pierduse toată pofta de viață. La treizeci de ani se privise în oglindă urȃnd ceea ce vedea.
Cu sora și părinții ei vorbise puțin, prea puțin.
“- Da, am găsit un post la cabinetul unuia din profesorii de la facultate. Am avut și noroc, dar cred că cel mai important e să fii omul potrivit la locul potrivit.”
Sper că am fost măcar atȃt, un om de care avea nevoie într-un moment potrivit. Sper c-am ajutat-o, sper… Ce tot zic?
Nu mai sper nimic.
Ȋmi doresc cu disperare să fi ales să călătoresc cu trenul. Astfel n-aș fi cunoscut-o vreodată. S-ar fi stins singură, departe de orice iubire, de orice sentiment.
Exact așa cum dorise.
N.A. Deși o parte a textului are o bază reală simt nevoia de a sublinia faptul că această poveste este o ficțiune. Orice asemănare cu o situație sau personaje adevărate este pur întȃmplătoare și neintenționată.