Numele meu este Icsulescu. Lucrez de vreo 3 ani în cadrul secției de poliție CEMK, sub comanda generalului mână de fier, Lupu. La început privirea, vocea, și volumul de cunoștințe pe care le deținea, m-au cam speriat, dar am reușit cu timpul, să mă redresez și să mă ridic din necunoașterea mea, cu un nivel, poate două peste bezna perioadei de cadet. Azi mi-a înmânat un caz cu totul și cu totul aparte: „Băiete, vreau să scoți din arhive cazul celui mai mare delincvent liric din toată istoria României, Mihai Eminescu, și să-mi faci un raport detaliat despre viața acestuia, axează-te pe partea amoroasă. Înțeles? Aaa...și era să uit, roagă-l pe domnul Călinescu să te ajute.”
Să zicem că înțelesesem ce aveam de făcut, dar cine era Călinescu , de unde să îl iau?! Caut în cartea de telefoane, găsesc vreo două persoane care mă apostrofează destul de dur, cutreier prin secție, tot nimic, ce să fac? Cineva îmi zice să sun la bibliotecă. Sun. Și primesc o carte verde, cu o poză pe ea, ce-i drept nu știu cine era tipu’, dar scria- George Călinescu- așa că m-am mulțumit cu atât.
Încep să răsfoiesc paginile cărții, caut, citesc, ce să zic, nu înțeleg mai nimic. După un timp arunc cartea pe un colț de birou și-mi duc mâinile la tâmple, țipându-mi disperarea în mine. Gândurile îmi zburdau peste tot prin cameră. Deodată îmi cad ochii iar pe carte, din copertă ieșea fum de țigară, apoi se auzi o tuse seacă:
-E greu tare puștiule, vai de voi tinerii!
Iau cartea în mână și văd o altă poză pe copertă, probabil Călinescu se mutase între timp, căci acum stătea la o masă de scris, cu o țigară în mână și îmi zâmbea:
-Nu am la dispoziție decât trei pagini albe, ai de gând să asculți despre iscusitul Eminovici?
-Da ...da , cum să nu. Habar nu aveți cât v-am căutat, greu de găsit sunteți domnule, greu tare!
-Mda...uite tocmai discutam și cu domnul Caragiale, îmi indică un volum de pe birou lui în care marele dramaturg stătea cu o ceașcă de cafea aburind în mână și mă salută cu o mișcare de cap scurtă, și el e de părere că- mai bine îl asculți pe dumnealui. Dramaturgul își drese vocea și spuse:
-L-am studiat pe Eminescu cu atenție și văd cum, cu toată inegalitatea temperamentului său, avea două coarde, totdeauna egal de întinse, veșnic înamorat și veșnic având nevoie de bani. Se putea altfel? și poet și sărac.Veșnic visa niște mâini subțiri și reci, veșnic vâna un cămătar care să-i cumpere pe nimic leafa-nainte cu câteva luni.
-Prietene, i se adresă domnului Călinescu, m-aș mai întinde la vorbă, dar am de terminat ultima schiță și tare îmi e teamă că timpul nu ne iartă pe nici unul, așa că te salut.
Călinescu îl așeză pe marele dramaturg în raft și se întoarce spre mine, intrând direct în subiect:
-Să ne imaginăm o putere, imposibilă de altfel, a omului de a se teleporta, de a se întoarce în timp, până în adolescența delincventului liric, cum îl numiți voi. Vom găsi un Mihai G. Eminovici, de 15-16 ani, care pleacă de la Cernăuți cu Fanny Tardini, la Brașov/Sibiu și este cuprins de un dor nebun de vălcioara natală, codru tenebru, colibele din vale. Toamna, în 1865, regăsim pe Mihai întors la Ipotești cu gândul de a relua apoi școala la Cernăuți. În sat, e cuprins de melancolia amintirii iubitei moarte, a primei fete ce-i înveninase inima cu sentimentul afrodit și pe care, dacă ne luăm după primul nume al poeziei Mortua est, o chema Elena, lucru încă incert, dar ceea ce știu e că poetul amintește de această fată și în altă lucrare numită, Un Roman, iar mai târziu o pomenește în multe din poeziile sale: Sara pe deal, Floare albastră etc.
În 1866 se întoarce la Cernăuți și stă în gazdă la profesorul de limbă română, Aron Pumnul, unde are un mare avânt cultural, citind toată biblioteca gazdei. Începe să scrie poezie de la moartea maestrului său, prima fiind una de regret față de plecarea acestuia dintre cei vii, apoi continuă să publice în revista lui Iosif Vulcan, cel care, de altfel, îi schimbă numele în Eminescu. De la Cernăuți se duce la Blaj, apoi ajunge la București, acesta fiind în mare, traseul poetului până acum.
Călinescu se opri un moment, trase perdeaua, pentru că soarele de după-amiază invadase camera și începuse să îi sâcâie vederea. Mă folosesc de moment pentru a-l grăbi puțin:
-Maestre, dar mai povestiți-mi de iubirile lui Eminescu, dacă nu e cu supărare.
Din nou mă privi într-un fel ciudat, tipic lui, și intră adânc în subiect, sfidându-mi astfel neștiința:
-Dragostea eminesciană este cu totul inspirată din erotica populară. O scurtă călătorie prin viața artistului ne dezvăluie firea iubitoare a acestuia. La început se pare că apare în cadru Elena, după cum am spus mai devreme, întâlnirile sub salcâm, noaptea, apoi bătea drumurile sentimentalizând cu Paul și Virginia, plecarea la București îl regăsește urmărind în parcul Cișmigiu o tânără, are o slăbiciune erotică, față de o fată din loja de la teatru, pe care o sorbea pur și simplu din ochi, dar mai întâlnim nume precum Milly, o actriță, parcă Eufrosia Popescu o chema, nu sunt sigur și o burgheză, Cleopatra Poenaru .
-Dar Veronica? Micle sau cum ...?
Din nou criticul sări peste mine :
-În sfârșit, ajungem la marea dilemă și anume Veronica Micle, în opinia unora o femeie ușuratică, nestatornică, indiferentă de dragostea poetului, iar în opinia altora un crin de zăpezi albe, ofilit din cauza intrigii în paharul de cristal al virtuților casnice. Femeia asta creează discrepanțe între opiniile noastre, ale criticilor, despre Eminescu, despre dragostea ce a purtat-o acestuia, dacă a purtat-o. Unii spun că e doar o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, alții că poetul a fost doar sclavul unei iubiri imperfecte. Eu cred însă că el caută dragostea, nu femeia, nu e ca ceilalți romantici sau poeți medievali sperând, scrutând prin tot universul după iubirea platonică, el este stăpânit de o insatisfacție erotică obișnuită la oamenii comuni. Într-un interviu, îl citisem chiar acum câteva zile, mărturisește că a iubit o singură fată, pe care subtil o pomenește în Scrisoarea a-ΙV-a, dar cu siguranță aceasta nu s-a numit Veronica Micle.
-Eminescu era deci un idealist...intervin în mica pauză făcută de domnul meu cu fruntea lată, ce mă ajutase să fac un raport bunicel până acum.
-Așa e, dar idealitatea lui nu e un simbol cu aripi, nici senzibilizarea aspirațiilor spirituale, ci un minim de cerințe carnale, adică:½ Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită,/ Încât ai ce strânge-n brațe- numai bună de iubită- modelul popular, după cum ți-am spus½.
Călinescu amuți deodată și reveni la imaginea lui inițială din carte. Eu mă uitam încă lung la cearcănele adânci, dar gândul îmi era la delincventul, la viața acestuia, așa că mă m-am apucat de raport, pentru că generalul nu așteaptă, el vine și cere, iar eu trebuie să ofer, altfel cine știe ce penalizare mă așteaptă. Ordinele nu se discută, se execută...

*

M-am trezit pe la 5:30. Măgăoaia de ceas a inceput să turuie ca un nebun, dar de această dată nu i-am aruncat nici un Dumnezeu, nici măcar vreun alint pe spinarea metalică. Eram plin de viață, cu poftă de a rupe un fir de ață în patru, de a căuta un tact în mersul unui melc. Nimic nu mă putea opri sau indispune. Am aprins lampa de citit și mi-am făcut repede un plan pe baza raportului de ieri. Trebuia să mă apuc de investigații serioase. Recunosc că mă fascina din ce în ce mai tare cazul, așa că am plecat la Ipotești, cu gândul de a relua de acolo șirul vieții lui Eminescu. Altfel cum să reconstitui un delict, de o asemenea amploare, dacă nu de la origini, de la cauza ce a determinat tânărul inocent să treca de partea celor categorisiți ca delincvenți, fie ei și lirici, iar pe deasupra să se mai așeze și în fruntea tuturor, inspirând genererațiile următoare, motivându-le să facă cât mai multe crime artistice, care la rândul lor să ne dea bătăie de cap nouă, bieților polițiști?
Afară ploua. Am apucat umbrela și m-am aruncat cu pași repezi într-o călătorie până la bibliotecă, de unde voiam să iau câteva cărți, pentru a continua studiul, în timpul drumului parcus cu trenul până la Botoșani. Biblioteca mă înfricoșase mereu, mi se părea că există acolo, așa, o confluență de idei , principii, imaginații, exact ca o junglă veritabilă, unde fiecărei liane i se atribuie un curent literar, împleticit , mai gros , mai subțire, gata să te sufoce. Mă gândeam mereu că cine reușește să traverseze o asemene junglă, sigur rămâne cu niște urme serioase, cu niște vânâtăi culturale de toată frumusețea. Cred că acest lucru l-a pățit Eminescu la Aron Pumnul, îmi ziceam, și pe bună dreptate, ținând cont că profesorul și gazda tânărului, pe lângă bibliotecă, avea și un bagaj important de har scriitoricesc, încercând să surprindă într-o carte, pe atunci, toată istoria veche a României, toate legendele, cronicile, zicătorile, ghicitorile și multe altele, și vă puteți închipui că micul Eminovici de atunci a fost printre primii care a avut acces la acel manuscris.
Am trecut prin bibliotecă repede, am luat câteva cărți recomandate de o doamnă drăguță de acolo și fără să mă uit la titluri, am fugit spre gară și m-am aruncat în primul tren spre Botoșani. Iată-mă așadar, acum, în compartiment, singur, cu volumele pe brațe.Trăiam cu speranța, aprig aprinsă, că autorii din acele cărți vor discuta cu mine ca ieri. Ei, dar uite că nu a fost așa și a trebuit să buchisesc la cuvinte, până am ajuns la destinație.

*

- Și spuneți că Eminescu se ascunde pe aici, în sat?
- Băiete, nu se ascunde. E nebun. A luat-o razna, au preferat să îl trimită aici , ca pe mulți alții care au vorbit deocheat.
- Și cum ajung la el, pe unde o iau?
- Ascultă cartea...Ascultă-i poezia.
Mi-a zis asta și s-a întors la paharul lui murdar plin cu țuică, sau ce-o fi fost, oricum mirosea îngrozitor. Cum am ajuns în maghernița asta nici nu știu bine. Am ținut drumul spre sat și am dat peste un indicator care indica:½La scriitorii pierduți...½. Înăuntru mirosea , în ciuda mizeriei covârșitoare, a vanilie, sau mai bine zis plutea în aer acel iz de carte veche, confundabil cu vanilia. La fiecare masă , câte un bătrân, toți la fel de ridați și cu chelii perfect sferice, având în față câte un pahar cu ceva, și foi îngălbenite de timp, pline de cuvinte tăiate. Ciudat era faptul că pe fiecare scaun stătea scrijelit, adânc, pe speteze, nume de scriitori renumiți uitați de vreme, sau amintiți doar în manualele școlare, ori antologii de texte realizate doar în vederea* obtinerii unui profit. Am putut desluși nume ca: M. Sadoveanu, I. Creangă, I.Slavici, Camil Petrescu, Alecsandri și mulți alții. Mă întrebam ce este cu ei, de ce stau așa , ce e cu scaunele scrijelite? În zadar, nimeni nu răspundea, mormaiau câte ceva, apoi continuau să scrie și să taie, cu o dexteritate și răbdare de invidiat. Singurul dispus să spună ceva a fost cârciumarul, un om bătrân, cel mai bătrân, cu un brâu în care nu stăteau atârnate prosoape sau vre-un buzunar unde să pună bani,ca la cârciumarii sadea, ci cărți, manuscrise parcă puse la uscat, la copt, așteptând să se scurgă din ele , ca din rufele umede, picăturile murdare, de prisos, și să rămână doar punctul de interes, cartea gata să fie îmbrăcată de cititor. Acesta mi-a răspuns vag la întrebările stăruitoare, și chiar dacă m-am legitimat, și am amenințat cu complicitate, nu mi-a zis nimic, nu îi păsa parcă, de functia pe care o detineam și de locul de unde veneam. Am întrebat:
- Dar ei? Ce fac aici? Sunt drogați sau ce? De ce stau așa ? Si ce este cu scaunele?
- Ei caută un rost.
- Un rost!?...aha, nu înțelegeam, recunosc. Dar ce e cu numele de pe scaune?
- Și ei...
- Și ei ce?
- Au căutat la vremea lor un rost.
- Dar Eminescu? El a căutat un rost?
- A fost și el pe aici.
- Și ce fel de om era?
- ½Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului universului½. El era un om, era un geniu.
-Era un om spiritual?
-½ Om de spirit este acela care în fundul inimii lui râde de toți și de toate. Om de geniu este cel ce râde de el însuși. De aceea un geniu, nu poate fi rău, pe când un om de spirit este întotdeauna rău.½
L-am mai întrebat câte ceva iar răspunsurile au încetat a mai veni, în afară de faptul că mi-a indicat scaunul pe care era scrijelit numele lui Eminescu. Pe acesta nu stătea nimeni, era de fapt cel mai șubred dintre toate și mai mic, ca înălțime. Mă uitam întrebător la cârciumar.
-Cauți răspunsuri? ½Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.½
E important de știut, că deși nu înțelegeam nimic din vorbele lui, scriam pe carnetul meu de notițe absolut orice detaliu ce m-ar fi putut ajuta să dau de urma poetului.

*

Am ieșit grăbit, deschizând un dosar cu faptele lui. M-am oprit la o acțiune în legătură cu un izvor și o pădure, unul din delictele tinereții numit½Fiind băiet păduri cutreieram½, prin care tulburase liniștea primordială a naturii, așa scria acolo, dar mă întrebam cum poate fi cineva acuzat de o asemenea faptă, când tot ce scrisese evoca o bogăție imagistică nețărmurită.
Am continuat drumul prin pădure, până am dat , bănuiesc, de locul faptei, un izvoraș care își făcea imperios apariția, printre două pietre așezate parcă străjeri, la evadarea unui râu de puritate, ce spăla de păcate pământul rânced și urât mirositor de toamnă. M-am așezat, exact cum bănuiam că altă dată delincventul ar fi stat acolo și am ascultat. Se auzea într-adevăr cum ½apa sună-ncetișor½, și cântecul ei m-a adormit... un vis adânc m-a cuprins și Eminovici stătea lângă mine, cu frunze de tei peste tâmple , cu ochii ațintiți pe cer, căutând parcă în acel miez de zi luna sau stelele, locurile în care își pierdea timpul cu iubita lui de ½lut½. Acum era singur și tot ce îl înconjura, chiar dacă neînsuflețit, îi era suflare, iubire... Natura! Îi ținea loc de mamă, de tată, de prieteni, de acel strop de dragoste platonică, pe care în fond nu a căutat-o, dar a tânjit după ea. Eram stupefiat. Se afla chiar lângă mine, și nu eram cu mult mai tânăr ca el. Nici nu îmi puteam închipui pe Eminescu-adolescent, că acel om, ce a lăsat o asemnea amprentă în istoria literaturii , a fost copil, a fost ca mine, chiar dacă cu o altă cultură, cu alt grad de interpretare și bogăție emoțională .
Nu am putut purta un dialog cu el, în fond nu aveam ce să îl întreb, nu căutam copilul din el, ci omul desăvârșit de mai târziu. Acum era în etapa formării eului, etapa meditatiei emoționale, de complexe simbolice, iscate din întrepătrunderea celor două vibrații născute, din sentimentul uman și sentimentul natural, prezentate mai târziu ca o comuniune, de necontestat, între om și elementele ancenstralului,apărute în fiecare poezie eminesciană. Nu puteam să îmi imaginez ce trecea prin mintea acestui copil, acum, ce confluență de idei, de valori, emoții, există în acea ființă ce stătea pe spate, cu mâinile pe lângă corp, fixând, parcă după o anumită tactică, frunzele din teiul de lângă izvor. Probabil că aceste elemente des intalnite în scrierile lui de mai târziu: izvorul, teiul, lacul, creau un lanț bine definit în viața, în sufletul scriitorului, pornind de la izvor, ca factor principal de dezvoltare, cauza ce a dus la curgerea emoțională, cauză ce poate fi numită talent, har și totodată inteligență sau pricepere tehnică de așezare a cuvintelor. Acest izvor, văzut ca o idee, un concept de geniu, o reflecatre, necesita bineînțeles o haină care în prealabil să înfeșe și să ambiguizeze ideea, să o ascundă de primul sens al unei simple citiri, să nu ofere secretele lui, munca asiduă, întâmplările, ce îi frâmântau viața, ca pe niște emoții ieftine ale unui scriitor de rând, ce ofera direct, pe tavă, misterul liric, cititorului. Ei bine, aceste metafore care îmbrăcau emoțiile, le putem atribui frunzelor de tei, care toamna picau în apele izvorului, schimbându-i forma clară, senină, într-o înfățișare hidoasă, cu conotații ascunse, ce aveau rolul, cum am mai spus, de a tăinui. Odată parcurse, cele două etape de punere în funcțiune a principiului, sau a sentimentului, după caz, și îmbrăcarea acestora,metaforizarea lor, urmează cea din urmă etapă primită în funcție de mărinimia lacului. Șirul de apă, opacizat cu frunzele ruginii de toamnă, se scurge în apele lacului, care în fapt, este rezultatul acestei scurgeri continue, ca o adunare de idei și sentimente, ce totalizează opera eminesciană și maturitatea acesteia, sub forma lacului ½codrului albastru½, maturitate ce a clasat tipul acestui personaj printre ½cei periculoși½.

*

Scurta mea reverie lângă izvor, si halucinația vederii cu Eminescu, m-au făcut să devin mai reflexiv și spre uimirea mea, să îmi dezvolt capacitatea de a gândi logic , de a reconstrui faptele prin deducție, dar nu o deducție matematica, ci una literară, imaginativă. Începusem să mă obișnuiesc cu vedeniile și întâmplările stranii, întrebându-mă, chiar dacă tot ce fac nu e doar o vedenie, dacă nu sunt eu însumi o vedenie. Involuntar mi-am dat o palmă, și am simțit adânc usturimea ei, iar acest lucru m-a făcu să cred că sunt cu toată capacitatea mea fizică încă în limitele realului.
Reluasem drumul prin pădure, înconjurat de totul felul de peisaje care de care mai ciudate, dar interesante, până ce în față mi-au apărut niște porți de fier, nu aș spune uriașe, dar extrem de solide. În spatele lor se întindea un domeniu destul de vast, cu o curte foarte neîngrijită, buruienile până peste genunchi, printre ele dominând ciulinii și copacii, cu coroane diforme , foarte încâlciți. ½Simbolic unui spital de nebuni, ce poți găsi clar în gândirea unui alienat? Mintea lor e la fel de încrengănată precum copacii ăștia.½ Îmi spuneam, sigur fiind pe mine, că am ajuns la spitalul de nebuni de care mi se vorbise, unde așteptam în sfârșit să îl întâlnesc pe delincvent. Peretele principal era împodobit cu o pancardă identică cu cea de la cârciuma pe care scria ½...nebunia e un spirit liber!½
Am deschis ușa care scârțâia îngrozitor de tare dar nu insuportabil, chiar găseam o ușoară muzicalitate în ea, un ritm interior. Nu mă așteptam să îl găsesc pe Eminescu aici, mi se părea prea ușor să fie atât de aproape de mine, să pot aresta o minte ilustră, atât de repede. Exact în prima cameră pe stânga era un scaun, la fel ca cele de bătrâni, cu picioarele ca la căluții de lemn care au rol de leagăn pentru copii. În el distingeam o formă. Inima îmi bătea puternic. Simțeam tocul rece al armei, aici mă refer la caiet, pe picior, l-am scos ușor așteptându-mă la un lung interogatoriu. Nu avea cum să scape. Acum victoria mea avea să fie desăvârșită. Deodată m-a lovit o voce rece, direct în moalele capului, fără să întreb nimic, fără vreo introducere amicală, sau conform rigorilor legale, care a spus:
-“Suntem zăpăciți, nu mai știm ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înțelegem și nu ne mai auzim unii pe alții: ne trebuie o idee care să ne limpezească toate capetele și care să ne împreune pe toti la lucru. De aceea alungați turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiasca ca oamenii cei mai bogați; ei nu știu nimic și vor să vă învețe copiii și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și vor să vă economisească pe voi toți.”
- Poftim? am întrebat uimit, deși răspunsul lui nu mai necesita nici o întrebare.
- Dacă știi prea multe ești considerat nebun, dacă știi prea puține, prost, dacă știi cât să trăiești, ești o amenințare, deoarece poți izbucni oricând, distrugându-le astfel sistemul.
Nu îi puteam distinge trăsăturile feței de aici, dar știam că era el. Așa că nu am stat pe gânduri și am scos telefonul mobil pentru a suna la cea mai apropiată secție de poliție. Nu aveam semnal, așa că m-am îndreptat spre un telefon fix de pe o masă, am sunat de acolo. Mi-am dat seama că atunci când am venit, nu am văzut nici măcar stâlpi de electricitate, cum avea un telefon care și funcționa? Nu era nimic logic. La telefon mi-a răspuns totuși Costel...Costel!? Dar el era la compartimentul alăturat de biroul meu de la secție, cum se poate?
- Ce ai mă?
- Costele, tu ești aici la Ipotești? Ai venit aici la secție cumva?
- Poftim?
- Nu contează , l-am prins mă! E aici! La spitalul de nebuni din pădurea Ipoteștilor. Vino să îl luăm.
- Eu cred că la spital trebuie să te duci tu! Ai luat-o razna de când citești tâmpeniile alea de cărți. Tu ești la 3 metri de mine, la birou, te văd de aici ,de la geam, nu mai visa băiete! Trezește-te! Eminescu e mort de mult.
- Nu! nu e mort, n-are cum.
Am închis. Ce știa el despre literatură, despre gândire, despre imaginar, despre sentiment, despre emoție? Turuiam singur ca un nebun. Nebun. Câte ascunde cuvântul ăsta în el? Mă dezmeticesc.
Aveam în mână un volum de poezii. Nu mai e necesar să precizez autorul, dar totuși nu înțeleg, aveam în mână caietul și tot ce am vorbit era scris acolo. De ce nu mă credea Costel? E prost, cu siguranță... Avea dreptate delincventul. Dacă știi prea multe, în ochii lor devii un veritabil nebun, ale cărui cuvinte sunt simple plăsmuiri anoste, fără sens, dar ei nu știu că fiecare spirit profund are nevoie de o mască și mai mult decât atât în jurul fiecărui spirit profund se formeză o mască, iar incriminatului meu, ca multor altora, i-au denumit masca: nebunie.