agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4040 .



Alergarea
proză [ ]
proză umoristică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pieijdi ]

2011-02-28  |     | 



Există o întrebare care m-a iritat în ultimii douăzeci de ani la mare concurență cu porumbeii de pe balcon. Ce trebuie să fac în viața asta ca să fiu voios ca un câine prost? Ei bine, deunăzi am avut revelația. De ce nu mi-a venit mai devreme? Simplu. Pentru că nu am meditat niciodată cu degetul în nas, suficient de adânc.
Mi-am amintit de câte ori am simțit fiorul fericirii și care a fost motivul. Există două situații: sau jubilezi cu gândul la ceva romantic, glorios, epopeic, sau ai câștigat o luptă/ai scăpat dintr-o belea. Jubilatul de obicei precede beleaua așa că nu ține mult. Vezi de pildă cazul adolescentelor: e deajuns o noaptea de amor și salut vise cu ochii deschiși, chicoteli în pernă, roșeață în obraji. E și normal săracele, l-au așteptat pe DiCaprio și au dat de Mitică Popescu.
Bucuria victoriei merită însă orice efort. Problema este că provocările pe care ți le aduce viața sunt în general lipsite de glorie. Nenorocitul care aleargă o jumătate de stație după autobus și-l mai și prinde ar trebui recompensat măcar cu urale. De regulă i se cere biletul la control și e dat jos la următoarea.
Concluzia? Trebuie să-mi produc propriile confruntări. Mă voi provoca la un duel deschis. Iar eu n-am tupeul să refuz o provocare. O primesc, derbedeule! M-am surprins, ai? Ce mai zic acum? Tac, ai? Ha! Haha!
Prima aventură este jogging-ul. Am nevoie de o condiție fizică impecabilă ca să fac față viitoarelor aventuri. Va trebui zilnic să mă smulg dintr-o o ciudată stare interioară care mă cuprinde în fiecare dimineață și nu mă eliberează până seara la culcare: Lenea. Voi învinge acest dușman etern al speciei umane și voi alerga prin parcul cartierului ca un lup scăpat de la Zoo, driblând copacii, respingând potecile bătute, sărind peste pâraie (de fapt e un singur pârâu, probabil o canalizare defectă care șerpuiește ca un bețiv așa că îl poți lua drept “pâraie” (îmi place cuvântul, o să-l mai scriu o dată: “pâraie”) mulțumesc), escaladând pantele ca un veritabil tren cu cremalieră, iar inima de bucurie, îmi va pulsa mereu sânge proaspăt, plămânii vor lucra ca pistoanele unui motor Ferrari, din când în când mă voi agăța de o ramură mai groasă și voi pendula o secundă ca apoi să sar ca un lemurian peste întreaga panoramă, depășind orizontul închipuirii!... În acest fel voi ajunge la esența făpturii mele!
Zis și făcut. Ceasul sună stăruitor la șapte dimineața. Sună până la șapte și un sfert când reușesc să scot o mână de sub pătură și să-l opresc. Mi-e frig la mână așa că o bag înapoi, la căldurică. Bag și jogging-ul undeva. Ațipesc din nou și încep să visez. Mă văd la o petrecere grandioasă cu sute de oameni, toți țopăind și bând bere ca-n reclama aia, nu știu care și nu știu nici de ce e berea albastră dar sunt încredințat că e bere și între timp eu dorm în mijlocul lor cu capul sprijinit de o boxă care e de fapt o pernă dar eu sunt încredințat că e o boxă... Mă trezesc brusc și transpirat, și un bici nevăzut îmi lovește (e)ul interior (despre celelalte vocale interioare nu am informații). Trebuie să alerg, trebuie să mă salvez. Sar ca un dement din pat și revin la loc instantaneu. Se pare că am greșit sensul căci altă explicație nu pot da acestui perete. Așa că mă ridic mai domol și mă târăsc la baie. Văd în oglindă un om pe care viața nu l-a cruțat. Urmând disciplina pe care părinții mi-au impus-o de la o vârstă fragedă, fac pișu. Apoi mă spăl pe dinți iar la urmă, gândindu-mă la ce voi face, mă strâmb în oglindă ca un toreador în fața bovinei, ca să văd cum arată curajul întipărit pe fața mea. Nu e rău. Dacă îmi ratez cariera actuală, aș face o figură frumoasă ca actor în filme de groază.
Mă îmbrac la repezeală și țâșnesc pe ușă strigând: “Mă duc să-mi provoc destinul!” Soția scapă o vânătă din mână și începe să plângă. Un vecin se precipită cu cheia și se întoarce în propriul apartament.
Îmi iau avânt pe casa scărilor și ies din bloc ca un evadat sub focul gardienilor. Doar după ce dau colțul (la propriu, bineînțeles) îmi dau seama că, din grabă, mi-am luat o șosetă verde și una galbenă. Acum, nu mă pot întoarce că mi-ar merge prost toată ziua, e chestie verificată. Așa că îmi continui martiriul, cu șosetele colorate semnalizând ca felinarele unui elicopter pe timp de noapte.
Aerul e rece și sănătos. Atât că gâtul meu nu cunoaște calitățile lui și se umflă. Apoi mai e o mică problemă. Am străbătut 200 de metri și nu-l mai pot trage în plămâni. Pesemne nu e deloc sănătos, e chiar poluat. Realizez de-abia acum distrugerile pe care le-am creat mamei natură, eu, omul, copilul ei. Îmi pare tare rău. Sincer. Iau hotărârea să nu mai fac, și pe dată mă simt mai bun, înălțat, superior. Păcat doar că mi s-a adunat atâta salivă în gât și n-am unde s-o scuip. Simt că mă înec și dau besmetic din mâini. Partea bună este că se eliberează trotuarul.
Mă opresc la un stop. Niciodată n-am iubit stopurile. Acum însă le înțeleg și le prețuiesc existența. Așa că rămân în contemplare până se schimbă a treia oară în verde și aș mai fi stat chiar numai un picuț dacă o bătrânică nu mă trecea strada.
Puțin mai odihnit îmi reiau fuga. Mă simt mai puternic. Corpul s-a încălzit, așa că sprintez ca un muflon și gâfâi de plăcere. În față văd un șanț și un om săpând în el. Pe dată mă izbește un gând fără nici o legătură. Dacă un om sapă groapa altuia cum dracu’ mai poate să cadă în ea că doar el este în groapă atunci când sapă? Ei? Cu siguranță mămica n-a crescut un tont.
Totuși, șanțul e clar un obstacol al destinului pe care trebuie să-l surmontez. Așa că îmi iau avânt și săgetez atmosfera terestră. Omul încremenește cu hârlețul semiridicat, fascinat. Aterizez pe partea cealaltă, într-un morman de pământ pe care calculasem să-l depășesc. Niciodată n-am fost tare la săritura în lungime. De fapt în afară de derivate parțiale n-am fost tare la nimic. Mă afund în pământ până la genunchi. Aud din groapă: “Ce faci mă acolo?”
“Ies imediat.”
”Bravo! Te-ai gândit mult până să te bagi? Îți place?”
Nu, nu-mi place, dar la urma urmei intenția contează! (Da, spune-i asta soției când vii de ziua ei cu o rochie care i se potrivește lui maică-sa). Îmi scot pământul din șosete și pornesc mai departe. Partea bună e că acum ambele șosete sunt maro-închis. Trec pe la geamul unui dentist și țiuitul mașinăriei îmi dă nou avânt, apoi văd un stol de porumbei hrăniți din belșug cu firimituri de o babă inconștientă care la vederea mea se panichează. Porumbeii își iau zborul și ca de obicei unul dintre ei mă critică aspru pe mâneci și pe guler.
Ajung în sfârșit în parc. Aerul de aici e tare bun așa că parcă îmi vin în fire suficient cât să-mi amintesc de toate promisiunile și idealurile dragi inimii mele. Fiecare mușchi se trezește la viață și deși mă doare tot trupul, am puterea să alerg mai repede, și mai repede, și mai repede, IiiiHAaaaa!…
Pe lângă mine trece un grup de copii râzând din fugă unul către celălalt. Imaginea mă unge la suflet. Ce frumos să vezi copii care aleargă ca și mine și se joacă și râd. Bine, dar ăștia râd de mine! De șosetele mele sau poate, și mai grav, de fața mea plină de suferință. Ticăloși netrebnici, vedea-v-aș pe toți însurați!
Nu mă las, încerc să-i ajung ca să le arăt eu lor, dar din urmă mă depășesc două fete (femeia va rămâne mereu o pedeapsă pentru întreaga umanitate), apoi trei octogenare echipate sport până în dinți iar la urmă un puști de vreo patru-cinci ani, cu trei fire de iarbă în mână care se pare că fugea după mine căci se oprește la 10 metri în fața mea și mă ceartă : “Hi nenea, hi!” Din spate se aude vocea bunicii: “Hai Sorinel înapoi, lasă-l în pace, nu vezi că e bolnav?”
Asta mă prăbușește total. Dacă așa arăt unui om normal, e dezastru. La ce bun să mă chinui atâta? Nu pot și basta. Doar n-o să mă spânzur. Nu sunt făcut pentru așa ceva. Ptin urmare mă opresc din fugă și o iau la pas. Nu că s-ar simți vreo diferență în viteză.
Atunci imprevizibilul s-a produs. Din crepusculul înșelător al unui tufiș, o fiară s-a repezit la mine hăulind. Era un câine-lup, o bestie înfiorătoare. Când a fost la o mușcătură de glezna mea, am țâșnit. Câinele, după mine, în salturi silențioase. O iau razna printre copaci, cu inima în gât. Sar peste pârâu, driblez copacii, cobor panta dintr-o săritură. Dumnezeule, nu mă lăsa! Jur că nu mai sperii porumbeii! Câinele, după mine. Ajung grupurile ce m-au depășit și trec pe lângă ele de parcă ar sta pe loc. În treacăt fie spus, dobor o bătrână și doi copii. Întorc capul și văd acum patru câini, doi de rasă și doi vagabonzi, dracu’ știe cum am putut să disting așa ceva. Simt că mă lasă puterile și fac stop cardiac. Dar un gând salvator îmi pușcă în creier. Dacă eroul din “300” s-a putut lupta cu un pluton de vrăjmași și i-a omorât pe toți, eu de ce să nu pot înfrânge hoarda canină? Îmi amintesc privirea eroului și disprețul lui față de moarte și simt deodată că sunt un bărbat cu dinți care mușcă și pumni care lovesc, cu inimă de foc și agilitate de felină, sunt omul care a îmblânzit câinele și pisica și calul și boul și hamsterul, sfidând armele fiarelor și astfel, capturându-le destinele.
Mă întorc la ei horcăind „i șparta!” (nu ”This is Sparta!” cum intenționam). Câinii se opresc la doi pași, se pun în fund și dau din coadă. Acum scot limba la mine. De pe aleile parcului, oamenii mă arată cu degetul râzând cu hohote, vreo câțiva mă aplaudă. Măcar o potaie de-ar sări la mine! Dar nu, se pare că au vrut doar să se joace cu mine și tare bine le-a priit alergarea.
Ar trebui să fac spume la gură dar de fapt sunt încântat. Păi cine ar fi crezut că pot alerga așa? Uite că pot, s-a hotărât, am stofă de campion. Stau și mângăi potăile. Ele dau din coadă fericite și în semn de recunoștință, mă umplu de purici. Trece o jumătate de oră până să mă pot ridica de pe jos și să mă clatin spre casă.
Vreo trei zile am zăcut de febră musculară, alte patru am alergat cu înțepături groaznice în picioare. Ficatul mă supără de fiecare dată, se umflă ca un pepene și mă doare de-mi ies ochii din cap. Trebuie să alerg cu mâna la abdomen de parcă aș căuta disperat o budă. Curge apa pe mine ca din burete, se întâmplă să calc în rahați de cățel sau în noroi și apoi frec acasă la papuci blestemându-mi zilele. În timpul caznei mă dor pe rând și în următoarea ordine: splina, plămânii, picioarele, tălpile, capul, încheieturile, nasul, ficatul. Dar ce bine e când mă întorc acasă și fac duș! Pentru senzația asta, merită să mă înscriu și la maraton. Păcat că la cinci minute după, mă scarpin ca o maimuță păduchioasă. E de la apă că ne-o clorează prea tare, porcii!
A trecut de atunci o lună jumătate. Acum pot alerga printre copaci, prețuiesc mult potecile bătute, cobor cu atenție pantele și le urc la pas, oprindu-mă când mă chinuie ficatul, ocolesc generoșii porumbei dar aerul e rece și revigorant, verdele naturii îmi serenizează sufletul și toate problemele cotidianului dispar când sar peste pârâu.
Cu condiția să-l sar...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!