Nu aș da pe nimic frumusețea acestor zile triste. Pe nici un trecut, pe nici un viitor. Ambele sunt iluzii.


Atacurile de panică sunt fenomene induse de stări subiective, se pot diminua dacă le va da impresia de spațiu, transpirația care o invadează și zvîrcolirea interioară care o sufocă se vor anula, răcorite de briza încă rece.
Pe lângă ea trec, fără deosebire, femei și bărbați, dar Carla realizează că nu-i poate privi în ochi fără să se teamă că acel sentiment de dezgust, de rătăcire, va trece asemeni unui flux de energie spre ei, deși plutește un aer de calm, de plictis. De zile la fel. Simte ca pe o prioritate inevitabilă, impulsul de a se izola cît mai repede de toți, acum când încă mai putea deschide gura să răspundă, ceva fierbe gata să explodeze uneori în ea, și nu e furie, e ca și cum neputința, în forma ei pasivă, devine alergică, e mereu același bilanț pe care nu-l poate duce la capăt, pentru că nu are ce consemna, mintea ei a ascuns faptele, a ascuns sentimente, furii, deziluzii și totul se rezumă doar la salturi confuze de la o perioadă la alta. Senzația de cădere permanentă.

Cât va dura? E o cădere sau așa e ea, așa crede că a devenit și nu e cu putință să se mai poată privi altfel? E legat de eșec sau totul e de undeva din spate, poate de cînd a devenit conștientă că nu-și poate justifica imboldul de a se izola, de a muți pentru veșnicie, dar a fost o perioadă care i-a dat o senzație falsă de revenire? E vinovată de tot ce i se întâmplă sau cauzele survin indiferent de voința ei, amplificate de o predispoziție bolnavă de a se sacrifica pentru cauze străine, crezând astfel că se va mulțumi pe sine? E o pierdere sau un lung șir de pierderi
sau poate doar fapte care se întâmplă și-atât?

Odată credea că viața ei trebuie să fie acel lung șir de fapte imprevizibile care o pot purta către cunoaștere, care o pot ține trează, care pot genera dorințe, credea odată că numai uzînd de schimbare, fără deosebire, va rămâne vie. Viața trebuia să însemne o aruncare oarbă în acel abis al tuturor stărilor, a tuturor faptelor posibile sau imaginate. Fără întrebări, fără explicații, rațiunea e un vierme care roade dorința de viață.
Acum realizează că s-a risipit inutil, asemeni unui râu care evadează din matcă învolburat primăvara, secând în timpul verii.
Și deși firea ei refuză starea de haos, o trăiește totuși ca pe o singură rațiune. A făcut tot posibilul să fie așa, a perseverat, a strâns din dinți, s-a modelat după cerințe, a tăiat în carnea celor care încă le mai păsa, pentru haos. Pentru felia ei de viață independentă. Pentru identitatea ei. Zadarnic.
Poate trebuie să fie stabilitate. Fără a încerca să-și explice de ce. Așa cum spune cineva că unele lucruri sunt frumoase pentru că așa trebuie să fie. Frumoase.
Întinzându-se pe ultima piatră, înaintea mării, a închis ochii dorindu-și, asemeni unui copil, ca toate să dispară și împreună cu ele, ea, cu visele ei idealiste, cu transpirația care persistă, chinuind-o de cîteva săptămâni, cu toropeala amețitoare a trupului obosit de succesiunea insomniilor. Un sentiment de milă față de cea care se descoperă a fi în acel moment, o potopește. Unde e acel bărbat căruia i-a promis sufletul, îi vine să strige, trece timpul, îi ticăie ceasul.
Poate de fapt fiecare ne aparținem doar nouă, tot ce vine din afară nu va face decît să modifice ceva, își aduce aminte cum demult avea un coleg deosebit de arătos, căruia i se aduna saliva în colțul gurii cînd vorbea. Urmărea cu scârbă acel fenomen, apoi ani întregi a suferit de o teamă similară. Se pare însă că tocmai grija ei obsesivă i-a devenit adversar, pentru că noaptea se trezea îngrozită, cu colțul gurii răsfrânt, saliva se prelingea pe pernă, o baltă de lichid cleios, ce ar spune iubitul ei, care va fi să fie, despre acest lucru, cu siguranță va simți aceași scârbă.
Se ridica, arunca perna și înghițea până o durea gâtul.
Asta se întâmpla odată, atunci toate erau clare, va face carieră, se va căsători cu Acel Bărbat și vor avea doi copii. Cât de curată era naivitatea ei!
Unde s-au încurcat planuri atît de firești, când a constatat că nu-și ajunge, că trebuie să devină două, trei femei, cînd planurile celorlalți au devenit prioritare vieții ei, când a învins indiferența, entuziasmul ?
Întrebări inutile...
Atâta nevoie de dualitate în viața unui om, atâtea contrarii admise drept necesare.
Dimineață cînd se pieptăna a văzut că, undeva, în creștetul capului, strălucea sfidător un fir de păr alb. De ce s-a gîndit la acest cuvînt, ce înseamnă sfidător cînd e vorba de natură, de schimbare, singura care se va impune mereu?
L-a smuls și l-a privit cîteva clipe de parcă nu-i aparținea, apoi a crezut că simte cum prin ea, toate femeile trăiesc aceeași uimire mută, descoperindu-și tinerețea trădată de scurgerea imuabilă a timpului, însăși mama ei cu chipul melancolic privea prin ea și probabil seara, stând alături de tatăl ei, cu glas scăzut, i-a împărtășit ca pe un secret trista descoperire, iar el, aproape adormit, căci ce dramă universală se poate ascunde în firescul acestui fenomen, a liniștit-o, luând-o în brațe și sărutându-i fruntea. Ea cui să spună?
S-a ghemuit cuminte deasupra wc-ului și a început să plângă. Însă nu femeia care simțea ticăitul ceasului plângea, ci femeia înspăimîntată că timpul va adînci uitarea, iar Acel Bărbat o va găsi albită, scursă de pofta de viață, de toată energia care vibrează atât de acut în ea.

Cu palma răsfrântă își acoperă ochii de parcă așa ar fi posibilă o dispariție a întregii ființe. Soarele o înfierbântă în exces, dîndu-i senzația că ar putea arde în interior până la desființare.
Atâtea stări coexistând cu dorința de pace interioară.
Din port se-aude sirena unui vapor, iar Carla își dă seama că și-a cultivat obiceiul de a păstra imagini captive pe care, ori de cîte ori încearcă să se refugieze, le retrăiește ca pe un tic. Sau ca pe un mijloc de disociere, de evadare, irelevante atâtea explicații...
De această dată intrusă e imaginea unor cearșafuri albe, fluturând. Încearcă să-și dea seama cărui moment din trecut o poate agăța și ce amănunt se impune, dar a conchis, eliberându-și palma obosită de povara cefii, că era probabil o scenă ditr-un film sau o fărâmă dintr-un cadru de care ar fi vrut să se folosească în scris, se aude strigată și întorcându-se spre oraș își dă seama câtă solitudine simte de fiecare dată când vine aici, pe pietre. Irina se apropie agitată, iar Carla e convinsă că s-a săturat să trebuiască să-și revină doar pentru ceilalți.
- Nu e nimeni prenotat azi, diseară suntem liberi din nou, toată lumea e la festival. Vii la mine? Fiu-tu când se întoarce?
Vorbește și merge, salută și schimbă zâmbete cu localnicii, dar se simte așa cum te-ai simți cînd cineva te târâie la o întâlnire, doar pentru că mai este cineva care nu are companie. Faleza e goală, așa că de la distanță vede grupul de nebuni ieșiți la plimbare, scriu haotic, e un spital psihiatric și uneori pacienții ies la plimbare, doi cîte doi, conduși de trei însoțitori.
Apropiindu-se, imaginea se clarifică și ea admite că dinții lui Marco sunt într-adevăr frumoși, așa cum observase de când l-a văzut prima dată.
Marco e un asistent încă tânăr, cu un chip marcat mai mereu de o melancolie luminoasă. Irina e deja lângă el și-l pune la curent cu evenimentul, ea se simte atît de placidă încît își spune că ar putea să se alăture foarte bine acestor oameni pierduți care s-au oprit cuminți și privesc spre ele.
Și totuși ceva fierbe necontenit în ea, ceva asemănător unei revolte, ce-ar spune bărbatul ăsta cu ochii verzi și dinții lui albi dacă femeia care este ea și a cărei singurătate intrigă, s-ar apropia și i-ar șopti ceva vulgar la ureche. Cum ar reacționa? În gînd a formulat deja un set de cuvinte, invocarea lor o intimidează și brusc, se teme că așa cum se știe, o fi reușit să aibă acea mimică de oaie sau oaia pământului cum își spunea uneori.
La Irina e liniște. Are câteva camere mari, cu tavanul arcuit, mobila e grea, veche, uneori pocnește și- abia în acel moment, tresărind, poți realiza cât de liniște e. În dormitorul unde se refugiază, nu e decât un pat, un șifonier și o oglindă imensă cu rame dintr-un metal răsucit deprimant, imitând forma unor crengi suprapuse. Se lasă să cadă de-a curmezișul patului, așa întinsă pulsul îi zvâcnește în ceafă, dându-i senzația de amețeală, se ghemuiește pe o parte și ochii i se umplu cu lumina zilei. Dincolo de geam e o grădină.
Cui ar putea cere dreptul la uitare?
Nu există proces de conștiință care să o scape de regrete.

Prin ușa înredeschisă se-aud acorduri de muzică,
”...I got a woman, way over town
She's good to me, oh yeah
she's my baby, don't you understand Yeah,
I'm her lovin' man, now
I got a woman, way over town
She's good to me, oh yeah...”
...de câteva zile Irina ascultă Ray Charles, cearșafurile albe apar din nou în cadru, un copil aleargă printre ele, acum știe , într-una din nopțile ei de insomnii a văzut filmul autobiografic al lui Ray, a trăit alături de el acceași frenezie sau poate doar iluzia cinematografică i-a indus acea stare extatică, cel mai greu e atunci cînd propria conștiință îți dă impresia de claritate, pentru ca în următoarea clipă să-ți arunce ironică motivații, oricum a doua zi a descărcat tot ce a găsit de pe net, pentru că a simțit. Doar pentru că a simțit.
Imaginea ei și-a găsit locul în puzzle .
Irina mormăie afonă, în timp ce Carla se întreabă cine e ea și ce caută acolo? Când nu te mai consideri tu, cînd ceva se întâmplă și te disociezi de identitatea ta, când suferi sau te bucuri pentru acea ființă care stă în tine, atunci poți înțelege durerea sau fericirea tuturor, pentru că nu există trăire individuală.
De-ar putea adormi. Să doarmă și să uite.

*

În acel oraș străin, toate străzile sfârșeau, la fel ca în alte orașe de pe coastă, la marginea mării. Era festivalul florilor și încă ceva legat de tradițiile lor, o aglomerație care în alte condiții ar fi entuziasmat-o, dându-i o stare de agitație, de la o vreme însă, agitația nu mai avea nici o legătură cu mediul. Nici măcar cu entuziasmul.
A intrat în jocul grupului, neavând altă alternativă. Se temea să se gândească măcar la resemnare, citise despre acest sentiment ucigător, pe care l-a asemănat sinuciderii. Aceeași lașitate. Ea nu va renunța. Pentru că știe, existența nu e decât o alternanță de stări, iar capătul destinului ei nu poate fi curmat decît de ceva fulgerător, o moarte care s-o surprindă, nicidecum agonia resemnării.
Au oprit la o cafenea, era ziua cuiva, o necunoscută, deși ei îi pare că în acel loc toți sunt străini unii de alții, și-n același timp pot deveni cumplit de apropiați. S-a așezat într-un colț și un timp a privit cum dansau. Nu a refuzat un pahar cu o băutură necunoscută pe care l-a băut cu înghițituri mici.
Irina se îndepărta însoțită de Jimmy, noul ei iubit. O urmărea cum se lăsa mângâiată, îmbrățișată, o admira pentru dezinvoltură și-și spuneam că și ea poate fi așa. Pe sub masă ținea ritmul cu picioarele, simțind cum crește în ea un fel de euforie spontană. Momentul a fost surprins de ochiul vorace a unui petrecăreț și s-a trezit dansând.
Cine știa că în interiorul acelui trup pe care el îl atingea fără deosebire, haosul împrăștia senzațiile așa cum pe o barcă, un val mai puternic amestecă lucrurile, partenerul ei de dans avea în față o femeie și atît…
S-a dansat pe toate ritmurile posibile, iar ea nu și-a mai dorit scaunul, bărbați străini o atingeau, se frecau de ea, îi mîngîiau părul, alții amețiți o sărutau chiar pe gât și îi pipăiau fundul, de ce s-aș fi opus, totul era firesc. Și totuși de ce nu simțea nimic altceva decît magia dansului și o bucurie redescoperită de a fi printre ceilalți? Și de ce, cu toate astea, însingurarea ei plutea deasupra, asemeni unui nor, picurîndu-i o melancolie paralelă cu acea beatitudine a trăirii?

Nu se puneau întrebări. Nu se fixau întîlniri doar se dansa, se dansa cu o patimă pe care nu a mai simțit-o niciodată.

A colindat apoi străduțele alături de ceilalți, le-a făcut poze, a vorbit fără să o intereseze ce, a privit în tot acest timp dinafară ca și cum deja se întâmplaseră toate, iar ea suferind de ceva cumplit, încerca să se analizeze, surprinzându-și reacțiile care toate erau normale, prea normale. În rumoarea iscată de carul cu flori și de cei care însoțeau parada, s-a pierdut de grup.
Era, în mulțimea de oameni, un mag cu un glob de cristal. Făcea niște chestii deloc complicate cu acel glob, printre altele îl purta de pe o palma pe alta.
Acea mișcare lentă a țintuit-o acolo un timp nedeterminat, era ceva în lentoarea aceea, ceva hipnotic, căuta să înțeleagă ce vrea să le arate, pentru că nu era nimic ascuns în gesturile lui și totuși simțea că ceva îi scapă.
S-a trezit surprinsă de glasul unui copil care râdea lângă ea. Străzile se umpluseră, o diversitate de chipuri si de haine, erau câini mulți si frumoși, un aer burghez voalat, a avut pentru o clipă senzația că nu exista timp, că se află in altă perioadă, că ar vrea ca acea mulțime să continue să se îmbulzească unii după alții, într-o liniște desăvârșită, iar ea să nu mai iese niciodată dintre ei, să continue să meargă până se pierde definitiv. Dar cum ar fi putut fi posibil așa ceva?
Timpul e doar un cerc, simțea cum alunecă ca-ntr-o pâlnie, cum toate rămân simple imagini, în timp ce ticăitul unui ceas se izbea de pereții tâmplelor ei transpirate, un sunet sec, un ritm care, amplificându-se, vibra atît de intens, încît avea impresia că-i iese prin priviri și se împrăștie zgomotos, asemeni unei unde. A căutat din ochi grupul, s-a gândit la abstinența ei față de alcool, probabil se amețise, ar fi fost pentru prima dată când s-ar fi întâmplat din cauza alcoolului și totuși nimic nou. În învălmășeală l-a văzut pe Marko. Avea acea privire care poate înlocui orice formă de comunicare verbală.
Și-a amintit ce rumoare stârnise în timpul dansului pentru că se găsea mereu cineva care să o ia de lângă el. Și-a dat seama că în mulțimea de bărbați care erau, imaginea lui apărea destul de des și inima a început să-i bată repede- repede. Erau două alternative. Sau poate una singură...

*

...camera în care Marko o trage grăbit, miroase a ceva aromat, iar Carla se gîndește la acele bețișoare care îi provoacă un strănut interminabil. Începuseră să se sărute de afară, acum se simte confuză și-n același timp își dorește să nu mai uzeze de rațiune, prin minte-i trece ca o fantomă, imaginea unei palme mari, întinse, cu un comprimat de rivotril și simte dureros cum ceva îi gâtuie stomacul. O să uite, a făcut tot ce a putut, nu-i rămîne decît să uite.
Sticluța cu lichid aromat în care sunt așezate trei bețe e pusă pe geam, gura lui Marko e flămîndă, trupul îi tremură, ea își amintește, în timp ce se lasă dezbrăcată, de prima întâlnire din vară. Era cu grupul lui, ea cu fiul ei ieșiseră la alergat, s-au remarcat reciproc și s-au privit până au dispărut fiecare pe strada lui. Ea s-a oprit să cumpere țigări într-o piață mică, unde peste câteva zeci de minute a ajuns și el. Atunci și-au zâmbit, era un flirt, acel om căruia îi răspunsese doar din acel impuls specific feminității, acum stă dezbrăcat alături de ea.
Și asta nu înseamnă totuși nimic
Venea însoțit de diverși prieteni și mânca la ei, seara când trecea la muncă îl vedea aplecat peste calculator, într-o cameră mică la intrarea în spital, și-i admira profilul concentrat, în altă zi i-a rupt un buchet de mimoze din curtea spitalui și au schimbat cîteva cuvinte, e un străin, un străin care își amestecă saliva cu a ei, care îi simte căldura, îi va cunoaște slăbiciunile.
Întinzându-se în acel întuneric incert, Carla disprețuiește acea femeie concepută atunci, cea care acceptă cu atîta indiferență o situație împotriva căreia ar fi luptat altădată, strângând din dinți, mâna lui are degete subțiri, o simte alunecându-i între coapse, în timp ce o întreabă în șoaptă dacă vrea să-și pună prezervativ. Nu-i răspunde, până și această întrebare îi pare absurdă, încărcată de frivolitate, iar el se ridică. Acel timp în care a lipsit părea că se dilată, imboldul de a fugi se repeta obsesiv în mintea ei, dar corpul nu o mai asculta, când a pătruns-o a scâncit de durere, trecuse un amar de timp de cînd nu mai făcuse dragoste, apoi toate își au ritmul lor, iar ea nu ar fi avut ce să-i reproșeze, la urma urmei trebuie să-i dea dreptate,poate totul se reduce la sexualitate. Simțindu-l în interiorul ei se gîndea la toți acei bărbați care au curtat-o vreodată pentru același scop, toate își au timpul lor și totuși ce diferență e între acest bărbat și ceilalți?
Există momente când ai senzația că rațiune se diluează, se topește, atunci ființa eliberată de această povară atinge o ușurință a trăirilor, halucinantă.
simți că acel foc pe care-l declanșează senzațiile, în interior tău, e de fapt totul,
că aceea e esența existenței,
că pentru acele momente am creat inclusiv judecățile,
că nimic nu se poate compara cu acea iluzie de infinit pe care o simt doi oameni contopindu-se, aceea e iubire,
acel cumul care se adună și crește, definește existența sufletului,
trăim pentru a iubi...
Și totuși nu putea fi vorba despre asta în acel moment. Era în zbaterea sufletului o dezamăgire apăsătoare. Trupul ei o trăda, trăind individual, atunci veșnicia prin iubire nu există, iubirea e doar o stare...
Lacrimile care i-au umezit colțurile ochilor își aveau izvorul în acea mare de dezolare pe care o crease credința ei, și totuși simțea în vecinătatea inimii o senzație de blândețe, de toleranță dusă spre absurd. Cineva prin ea atingea poate infinitul. Ce rost are să-ți aparții?
Un foșnet stârnit undeva într-un colț i-a atras atenția.
Nu putea fi adevărat, și totuși acolo, pe un fotoliu, stătea un om.
Cineva care îi privea cine știe de cît timp.
O groază fără margini a cutremurat-o, Observat, necunoscutul s-a ridicat și se apropia, Carla voia să-l îndepărteze pe bărbatul aflat deasupra ei, dar o stare grea îi apăsa umerii și mâinile răstignite peste laturile patului. A căutat disperată privirile lui Marko, și-acolo, în acel verde întunecat, a descoperit o ironie diabolică, ar fi vrut să-l întrebe ce se întâmplă, dar gura-i era încleștată și doar un scâncet cleios și ridicol îi ieșea din gît. Ușa camerei s-a deschis și-n interior intrau pe rând bolnavii lui, aveau mîinile încrucișate ca la intrarea într-o biserică, și cuminți ocupau cîte un loc în apropierea patului unde trupul ei gemea, încrucișându-se cu al unui demon.
Unul din ei o țintuia cu privirea, în timp ce, din colțurile gurii, saliva i se prelingea în șuvițe.
” vei rămîne cu noi, așa e? ceasul tău nu va mai ticăi, eliberează-te...”


S-a trezit urlând și-a vomitat de cîteva ori, cu senzația că în stomacul ei se adunase un ghem de foc, a stat apoi ghemuită un timp și-a plâns cu ușurința unui copil.
Eu nu sunt vinovată cu nimic, a spus, apoi s-a ridicat și și-a pregătit un ceai din frunze de dafin.

Adormise îmbrăcată, totul fusese doar un coșmar, ceasul arăta trei fără un sfert. Afară vîntul împrăștia buline de confetti, purtându-le spre colțuri. Alarma unei ambulanțe i-a părut un strigăt disperat care sfâșie liniștea. Carla împăcată din nou cu ea, gândea. Se putea ca cineva în acel moment să sufere de ceva cumplit, material, de o durere atroce a vreunui organ, poate de arsuri până în vecinătatea oaselor, care e gradul de clasificare a suferinței atunci? Nu ar părea ridicolă ea cu visurile ei, cu întrebările ei obsesive și inutile în fața unei asemenea tragedii? Nu ar părea un moft, un alint dus spre absurd, frămîntarea aceea mută, imaterială? În fața realei suferințe a ființei, toate celelalte devin nule.
Și totuși câtă tristețe și cîtă confuzie în acest adevăr imperfect!
Mișu, motanul care-și trăiește zilele la o casă alăturată, indiferent față de ideea de rațiune, auzind geamul, a apărut miorlăind. Ea a coborât și l-a adus în casă.
A adormit cu el ghemuit în brațe, repetându-și că într-o zi va răsări soarele și pe strada ei.