agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-23 | |
1.
Nevastă-mea adoră văduvele. În fiecare joi face o listă de cumpărături. Inventariază frigiderul. Împarte o foaie în cinci coloane, numerotate cu cifre romane. Mai întâi caligrafiază cuvântul “congelator”. Desenează un dreptunghi pe care ea îl numește “cistă”. Laturile dreptunghiului seamănă cu reprezentările ritmului cardiac. În dreptul fiecărei laturi, nevastă-mea notează: “frig, îngrozitor de frig, cancer”. Ordinea este mereu aceeași. Continuă cu raftul de sus: “gol”, scrie,”tot gol”, coboară ea la următorul etaj. Deschide compartimentul de la bază, cel în care păstrăm legume și fructe. Vinerea, pe seară, ne înțelegem cel mai bine. Ea se învoiește de la serviciu, se trezește cu noaptea în cap, se duce la piață. Apoi gătește. Eu ajung pe la 8 și în bucătărie miroase a vanilie. Ca de fiecare dată, o sărut pe umăr și ea surâde. -Te iubesc! îmi șoptește. -Te iubesc uite-atâta! îi răspund ca să mă creadă. Deschidem o sticlă de vin roșu. Când nu e atentă, îi dizolv un somnifer în pahar. Mergem în dormitor, ținându-ne de mână, ca doi bătrânei simpatici. Niciodată nu aștept prea mult. Îmi place să o las dezvelită și să închid caloriferul. Iau cu mine singura noastră pătură. În cealaltă cameră, unde numai eu am voie să intru. Îmi pun ceasul și dimineața devreme, înainte ca ea să se trezească, încui și mă întorc în patul conjugal. O învelesc. Sâmbăta eu lucrez pe teren. Acasă e un adevărat ospăț pantagruelic. Nu-ți poți imagina cât pot devora niște proaspete văduve, ce pentru câteva zile au scăpat de obsesia look-ului. 2. La început, nevastă-mea stătea cu ușa frigiderului larg deschisă. Se dezbrăca, își făcea un duș fierbinte, nu se ștergea, se înfășura doar într-un cearșaf ud, pe cap își punea o pălărie șic și se admira în oglindă, apoi își trăgea un scaun. Din pielea ei ieșeau aburi. Niciodată nu ajungea la capăt cu lista de cumpărături, întotdeauna auzeam un pocnet sec și știam că e momentul să vin și să o iau. Mai mereu se lovea cu fruntea de gresie. Într-o zi mi-a făcut pneumonie și am decis că e momentul să îi explic unele lucruri. Am exagerat un pic, prea am învinețit-o, se dezumflase lângă pat și plângea până și carnea de pe ea. Îți jur că am vrut să mă opresc. Dar știi tu oare ce plăcere simți să înjosești un om în așa hal, să-l frângi pur și simplu între mâinile tale, să-i pârâie oasele, să-l toci mărunt mărunt, să-l transformi într-o supă de muci și lacrimi și bale, nu, nu să bocească și să-și smulgă părul și să se dea cu capul de pereți, ci să verse pe covor o suferință inimaginabilă, ascuțită ca satârul unui măcelar, nesfârșită ca zgomotul pe care satârul ăla îl produce când intră și iese, intră și iese, intră și iese, din corpul ce, feliat, se pregătește să defileze pe masa unui gurmand? Știi tu oare ce plăcere generează starea asta? Nici măcar nu trebuie să ți-o injectezi în venă. Îmi folosisem forța pentru a doborî, îmi folosisem colții doar ca să scurm în jugulară și să beau. Absintul era de un verde vâscos. Parcă aș fi cultivat în ceașcă o specie de mușchi. Poate Fierea pământului. Stăteam comod în fotoliu, picior peste picior, trăgeam din țigară și din când în când urlam la ea. Doar ca să nu pierd din tempo. O combinație de pumni și picioare la început, cât să se prăbușească. Apoi doar vorbe. Usturau ca vergile alese de un călău de pe o masă ticsită de instrumente de tortură. Ea se zvârcolea, își apăra fața și gemea și mă implora să mă opresc. Vorbele mele pătrundeau printre degete. Îi lăsau tăieturi adânci, oblice. Era târziu, doar noi doi, un punct de lumină între blocurile care dispăruseră în întuneric. Eu în fotoliu, jucându-mă cu bricheta, ea pe jos, în agonie, cu brațele depărtate, simulând cu tot corpul o cruce nu tocmai înaltă, ea cea răstignită, pironită de propriul corp și deja moartă pe dinăuntru, ca o pivniță în care, demult, a fost ascuns un cadavru. Nu mai riposta. Renunțase de vreo oră să zgârie să muște să scuipe. Ajunsese la acel ultim stadiu al dezumanizării, când e de ajuns să te gândești la tine ca să-ți fie greață și să vomiți, îți vâri degetul pe gât, încerci cu disperare să te elimini iar gura ți-e invadată de un gust rău, de o materie gelatinoasă. În jur miroase a hoit. Și a parfum ieftin. Nu mai riposta. Dar cel mai important: nu mă mai ura. Obosise. Atunci, în acel moment în care se dizolvase, rămânând în locul ei, pe covor, o zeamă fierbinte, din care ieșeau bășici de aer otrăvit, în acel moment în care, dacă aș fi poftit-o să-și taie venele, s-ar fi oferit să-mi aducă un cuțit cu zimți, în acel moment în care, dacă i-aș fi poruncit să umble în patru labe și să-mi lingă tălpile, m-ar fi privit jenată, mi-ar fi zis că e pângărită și că nu se cade ca un jeg de sclav să își cunoască stăpânul cu ajutorul simțului tactil, abia atunci am simțit o plăcere supremă, mult prea aproape de divinitate ca să o suport, un fior electric, o revelație. M-am ridicat din fotoliu, m-am așezat lângă ea și am îmbrățișat-o. S-a speriat, s-a ferit. A spus: -Nu merit să te ating! Am forțat-o să-și lipească fruntea de pieptul meu. Tremura. A spus: -Te rog, nu fața! De pe trup i s-au desprins lacrimi limpezi, răcoroase, dulci precum mierea. Pielea ei se primenea. A spus: -Nu știu de ce stai cu mine! Ador să trec oamenii în neființă doar ca, într-un final, să pășesc înaintea lor ca un Mesia, să îi aureolez cu mila mea, cu bunătatea mea, cu iertarea mea. Să le cer: -Lazăre, vino afară! 3. Am mințit-o că știu să pictez, dar sunt timorat din fire, așa că niciodată, iubito, niciodată, dragă, niciodată, tâmpito, n-o să te las să îmi vezi operele! Nu am încredere în tine și fereca-voi această ușă, îndărătul căreia zac minunile mâinilor mele. Clar. Adjudecat din prima zi în care ne-am mutat aici. Este laboratorul meu, camera de relaxare, subconștientul, bârlogul, cuibul, turnul de fildeș, Olimpul și atelierul meu și orice altceva străin de îndeletnicirile ei. Restul perimetrului se împarte la doi, ca în orice căsnicie funcțională. În dimineața asta pe care o disec în oglindă, eram cât pe ce să mă trezesc prea târziu, după nevastă-mea. Apropo, faceți cunoștință. Ea e Adala. Nu s-a auzit până la tine, dar te asigur că a răspuns că e încântată și i-ar plăcea s-o invite pe soția ta la un ceai, după ce vei da colțul. Sau, după caz, e sigură că negrul te prinde de minune. Dacă nu m-aș fi întors la timp în patul conjugal, Adala n-ar fi îndrăznit să mă certe. În niciun caz nu mi s-ar fi plâns că i-am oprit caloriferul sau că am lăsat-o dezvelită. Adala e îndeajuns de bine dresată ca să nu comenteze decât atunci când îi dau eu voie. Și nici atunci. Cel mult mestecă și scuipă aceleași cuvinte pe care eu, în prealabil, i le dictez. Îmi place senzația de ecou. Dacă nu m-aș fi întors la timp în patul conjugal, aș fi spulberat aparențele de soț iubitor. Nu vreau să par lăudăros, dar consider că mă achit satisfăcător de rolul de stăpân. 4. În această dimineață se putea evapora tot universul din care mi-am încropit hamac. În primul rând, m-am uitat prea multă vreme la posterul de 3 pe 3 cu văzduh clocotind, stoluri de corbi și lanuri prin care se foiește fără astâmpăr furtuna. E lipit pe tavan și prima dată când deschid ochii, asta văd. Eram curios spre ce duce poteca din centru. Mi-am imaginat că dincolo e un oraș unde toți oamenii sunt nebuni și din te miri ce se încaieră și ajung la cuțite. Mi l-am imaginat printre ei pe Van Gogh, întorcându-se în odaia galbenă, după ce curva aia proastă îi sugerase că mai ieftină e o labă. Am căutat sub pat sticla cu absint și am încercat să proiectez imaginea curvei direct în lanul de grâu, în calea furtunii. Abia atunci am realizat că trecuse de cinci. Am descuiat și am azvârlit pătura pe umeri, de parcă aș fi probat o trenă. Am luat din frigider un morcov și am mușcat cu poftă. M-am gândit că la următoarea aniversare ar merge să-i iau cadou neveste-mii un pui de laiol. Într-o cutie prevăzută cu aerisire, legată cu fundă turcoaz. Sunt sigur că m-aș bucura. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate