Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezență, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Șoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conștiința sa și biciuindu-l cu senzația neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată și, totuși, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăși, stabilindu-și etape, trasee complexe și accentuându-i frumusețea.
Uneori, se mira că femeia, păstrată în memorie, era total diferită de cea din unica ei fotografie pe care o păstrase. Îi adăugase trăsăturile idealului său feminin, metamorfozând-o într-o icoană diferită de model. Îi inventa preziceri sibilinice de care, acum, căuta să țină seama. Se complăcea într-o stare de extaz care-i devora simțul realității. Totul pornea, începând încă din timpul vieții Imdiolei, de la amalgamarea trăsăturilor ei cu cele ale Iriziei. Asta îi dovedea că nici acel chip imaginar, fixat în portretul din propria versiune a basmului, nu era perfect, dar nu-i adăuga acestui idol elementele care s-o apropie de realitate. Până la acest ideal, fixat în memorie, trebuia să străbată toate pragurile în care erau încifrate senzațiile cu sensuri mistice, pe care și le amintea pornind de la prima vedenie care-l marcase, cea a bunicului muribund.
De fapt, Druțu Alini sărea repede de la o frumusețe fetișizată la alta și, nu întâmplător, le găsea la fiecare pas, în reprezentările sepulcrale care-i bântuiau cele mai negre coșmaruri. „Abia acum sunt la prima treaptă a sinuciderii”.
Nu-și făcea un scop dintr-un astfel de act încărcat de teatralitate dar, îl schimbase, dintr-o posibilitate extremă, într-o anticipare vie a unei morți obsedante. Păcat. Singurătatea rece, în care-și plasa risipa de viață, excludea toate duhurile trecutului, fără de care n-ar fi acceptat giulgiul amurgului.
Urmărea ploaia printre șiroaiele de pe geam; era una din rarele averse ale sezonului, când avu viziunea unei întâlniri pe un vârf de munte. Sub impulsul știrii plecării lui Amnăraș și a mirmidonilor în căutarea Iriziei și a Șarpelui de aramă, se pregăti de călătorie.
Când cerul se limpezi, auzi talanga mare și gravă a Mutului, legată la gâtul bătrânei lui iepe. Cocoțat pe bancheta recuperată de la o mașină distrusă, în urma unui accident, Ghigea părea că moțăie cu capătul de țigară lipit de buze. Își lăsase barba să crească. Mârțoaga lui părea să știe singură drumul de sute de Kilometri, trăgea fără a fi strunită, supusă doar unui instinct călător. Era drumul lor anual; Mutul trăia din cerșit. De obicei, nu pleca așa târziu. Își programa expediția în preajma sărbătorilor primăverii, iar traseul era mereu același. Oamenii îl cunoșteau și-i aduceau prinosul obiceiului împământenit.
Părăsi casa în miez de noapte, cu mii de precauții pentru a nu trezi pe nimeni. Se pregătise în secret pentru această călătorie, încărcând în rucsac, în afara lucrurilor absolut necesare, toate mărunțișurile care îi aminteau, fie și indirect, de Imdiola. Avea senzația că, la capătul anevoios al drumului, o va regăsi. Îi auzea plânsul ajungând din ecou în ecou, prin pustietățile ce-i despărțeau, până la el. Chiar și-n vis, lamentațiile îl chinuiau însoțind apăsarea vinovăției asumate a morții ei.
Primii pași îi erau șovăielnici; nu știa încotro să apuce, deși își închipuia că, oricare ar fi direcția, tot acolo va ajunge. Prefera Apusul muntos, de peste lacul Þilimuni, întunecat de legendele despre sălbăticia acelor ținuturi. Se mira de lipsa aștrilor nopții și căuta zadarnic orice pâlpâire de lumină care să-i călăuzească pașii. În acea noapte ocoli lacul și însoți râul spre amonte în căutarea unui vad. Era hotărât să evite orice întâlnire cu oamenii, fie ei chiar necunoscuți. La adăpostul întunericului, avea senzația unei singurătăți absolute. Orientându-se după vuietul agitat al apei, izbindu-se de stânci și închipuindu-și scăpărarea scânteilor de stropi, găsi vadul și-l traversă fără să se ude.
În cealaltă parte, rătăci prin smârcuri, fără țintă, pierzând și regăsind cântecul râului. Plânsul monoton și sinistru, însoțit de vedenii năucitoare, se auzea intermitent. Îi era singura călăuză. Zbuciumul delirant, având glasul plin al Imdiolei, părea însoțirea instinctuală a unui nagâț. Auzindu-se, îi însuflețea căutarea când, ud la picioare, înota prin mlaștini, înghițind stropi de noroi. Sufla în pumnii crestați de trestii și împănați cu spini; tremura de frig și suporta înțepăturile vlăguitoare ale lipitorilor.
Nu găsea geana de lumină salvatoare, ascunsă în spatele unei minciuni, nici măcar o limbă de pământ uscat unde să pună capul greu de trudă. Stârnea roiuri melodioase de țânțari, hrănindu-i cu picături de viață.
Noaptea era nesfârșită; simțea cum întârzie asupra lui cu faldurile unor frânturi de vise, căzând într-un sfârâit năucitor, precum foile de paltin sau aripile frânte ale scarabeilor confundați cu întunericul. Stelele nu puteau să cadă dincolo râul fantastic, iar soarele nu putea însângera genele ivorii ale norilor de la Răsărit.
Plutea ca o umbră prelungă peste forfota stoarsă de viață a râului, plutea în splendoarea singurătății sale. Părea închis într-o raclă de cremene. Lipsa de perspective îl înăbușea. Nu putea decât să-și sfâșie măruntaiele, fără a le simți căldura durerii.
Cobora tot mai mult în caverna de gheață a unei automulțumiri egocentriste. Acolo, tânguirile călăuzitoare ale Imdiolei erau tot mai slabe, pereții de întuneric tot mai duri, iar mlaștina uitării tot mai clisoasă.
Se pierdea și renunța la luptă, la zvârcolire, la speranța duioasă cu glas umed și îndepărtat; se rupea treptat de trecut; copilăria îi era cangrenată de o furie sălcie; mustea de rușine, supura invidie; bolborosea ură; umilința îl crucifica în ideea de carne tremurândă, sub fiorul sfârșitului. „Până când ?” urla în vadurile chinurilor.
Simțea cum se scurge ca nisipul clepsidrei, cum luptă să urce, să rupă cătușele neputinței, să soarbă și să-și îndoape plămânii din văzduhul sângeriu al dimineților vieții.
„Până când”?
Erau broboane de sudoare sau roua somnului odihnitor după o noapte de coșmar? Nu, nu se sfârșise.
Alerga în aceiași noapte vâscoasă, înțepat în tălpi de cranii sparte, împiedicându-se de cruci înțepenite în iluzia sfârșitului. Se aburca pe faleza neștirii, dorind să urce, să simtă cum avansează, că dincolo de nenumăratele uși prin care trecea, erau tot mai puține uși. Dorea un sfârșit invariabil, se mulțumea și cu o cumpănă care să-i suprime monotonia infinitului, numai să nu fie singur, lâncezind fără a ști dincotro vine glasul sublim, ca o chemare a misterului, ca un bulb de lumină în oceanul nopții.