Iubitele vin pentru a pleca, m-am gândit eu. Aceasta e singura certitudine deprinsă din jocul ăsta, ce-l fac eu, uneori plicticos, alteori incitant, cu viața. Doar ele, singure, știu să te faulteze într-atât încât și cerul ar geme de rușine cumva. Atât de subtil, alteori atât de evident încât și soarele s-ar înneca în apus, pentru totdeauna. Găsesc părăsirea ca pe-o greșeala. Ca pe-un rateu. Arbitrul m-a faultat și mi-a dat penalizare, port cu mine durere, durerea nu ratează niciodată. Fii fericită, m-ai marcat, draga mea ...

Îți amintești, câmpul și cei patru plopi? Mi te ascundeai, iară eu te chemam prin versuri. Obosită, îmi cădeai pe braț. Apropierea pielii tale purtătoare de parfumuri, îmi era fior purtător de viață. Și nu-nțelegeam cum. Acum însă, înțeleg. Ai și tu secretele tale în care eu nu am loc decât pentru a mă mira și atât. Doreai să mă gâdili, eu îmi doream să-ți arăt cerul, să-mi stai întinsă-mi brațe și să-ți arăt cerul.

Acum, e liniște și e pustietate, dar parcă îți aud râsul în surdină. Un mănunchi de flori, zac uscate lângă-o rădăcină. E o poză tristă, e doar alb și negru, ba e chiar mult gri, e o poză proastă, fără de lumină.

Amintirea ta, surâsul tău ce descântă luna, ochii tăi umezi ca florile plouate, mi-au inspirat cântecul. Și totuși, poetul spune că un cântec are un parfum ce durează foarte mult, doar versurile sunt puține. Eu, aș spune, că ești binele precum ești răul meu și nu știu de ce-mi ești sortită așa puțin, așa precum un cântec.