„De la primărie-n sus, măi...” Sau în jos? Nu contează. Oricum, la orientarea mea turistică, e greu de spus cu siguranță care-i susul și care-i josul. Că despre punctele cardinale, nu mai vorbim. Am reușit performanța să mă rătăcesc în propira casă. Neee, doar nu vă imaginați că am vreo ditamai viloaia în care am nevoie de hartă și de busolă ca să pot nimeri baia când mă presează... când mă presează. Am și eu, acolo, un amărât de apartament ca tot omul, sau ca tot boul care se trezește de dimineață să se-nhame la jug. Care plătește rate până la venerabila vârstă de 70 de ani (dacă-l ține Dumnezeu!), și așa mai departe. Cunoașteți, nu e cazul să aprofundăm problema. Dar când m-am rătăcit prin casă, n-aveam decât o biată garsonieră - și aia cu chirie – care n-avea decât un hol și vreo două uși. Făceam ce făceam și încurcam până și ușile alea. Nu o dată mi s-a-ntâmplat să-mi caut sutienul în bucătărie, mătura în cameră și capul pe la vecina. Dar să știți că nu-i vina mea, ci a profesorului de geografie din școala generală. Cum adică ce vină are bietul om? Păi are! Că-mi dădea numai note de 10, fără să știu o boabă. Aveam noi alte socoteli. Sărmanul de el, făcea naveta zilnic de la București la Munteni-Buzău, mai mergea și 3 Km pe jos din gara vecină și evident că întârzia la ore. Eu eram omul de nădejde care se ducea să fure condica din cancelarie, să i-o ducă să o semneze pe ascuns de doamna directoare. Acum înțelegeți, da? de unde mi se trage aiureala. Așa că... să nu-mi aud vorbe! Norocul meu că nu toți profesorii erau navetiști. Altfel, presupun c-aș fi ajuns o strălucită vânzătoare de zarzavaturi în piață. În piața mică, desigur, că aia mare nu-i pentru toți analfabeții. Ãia doar încasează taxele de protecție. Să mă oprească cinevaaa!

Cum ziceam, de la primărie... într-o parte. Oricum, undeva pe lângă Primăria orașului Fetești, la fosta Casă de Cultură, s-a petrecut evenimentul unei lansări de carte, la care am fost invitați și noi, o parte dintre membrii Helis-ului. Adică aceeași parte despre care povesteam în cronica anterioară: Codrin, Costel, Dobre, Florin, Teoharie și jossemnata. Despre care parte-i vorba, a bună sau a rea, vă lăsăm pe dumneavostră să decideți, că nu-i frumos să ne lăudăm. Dacă mai spun și când s-a petrecut evenimentul, cred că am șanse să devin o tânără (ei! mă alint și eu) speranță a jurnalismului internațional. Într-o joi. Ce, nu v-ajunge? Bine, fie, dar să știți că informația se plătește. A fost joi, 3 martie, a.c. N-oți fi vrând să vă spun și anul în care ne aflăm!
Bineînțeles că nu se putea să ajungem din prima. Dintre cele trei variante de parcurs drumul Slobozia-Fetești – via Þăndărei, via Drajna și via autostrada soarelui – am căzut toți de acord că cea mai rezonabilă e cea care trece prin Drajna. Numai că, la momentul „la stânga”, ne-a deturnat Adrian Păunescu. Să nu mă faceți mincinoasă, că vă-ncondeiez! Știu ce spun. Era chiar umbra lui A.P. bântuind printre noi (precum umbra lui Mircea la Cozia), despre ale cărui „Cele mai bune poezii de dragoste” vorbeau companionii mei. Codrin care, în afară de faptul că scrie minunat și că e o enciclopedie ambulantă de tot ce vrei, nu face altceva decât să bage bățu’ prin gard, cărase cartea după el și-i incita pe ceilalți la discuție. Și cum șoferul e și el om și, deci, dotat corespunzător cu aparat auditiv complet, asta în cazul în care nu e într-o ureche (ceea ce n-am băga mâna-n foc că nu-i așa), asculta cu luare aminte și, în loc să-și vadă de drumul lui, a luat-o razna, tot înainte, ca pe vremea pionierilor. Băieții s-au simțit vinovați că mă perturbaseră. I-am lăsat să se simtă, chiar dacă nu aveau nicio vină. Ei nu știu (dar vă rog să nu le spuneți!) că, atâta timp cât ești la „timonă”, poate să trăznească lângă tine, să bată grindina direct prin plafonul mașinii, n-ai treabă cu ce se întâmplă în jurul tău, îți vezi de drum și atât. Dar ți-ai găsit! Știam demult că sunt cel mai bun șofer dintre poeți (și reciproca e valabilă). Ce-ar mai fi dacă și pilotul unui avion s-ar lăsa distras de tot felul de chestii mărunte cum ar fi faptul că tembelul de croitor a greșit decolteul însoțitoarei de bord c-o palmă mai jos și fusta cu două palme mai sus? Ar pica avioanele mai ceva ca MIG-urile. Sau dacă un căpitan de vas (nu-i nicio aluzie) s-ar tulbura la apariția unor blonde plete ale vreunei sirene ce-și face toaleta în mare. S-ar duce flota de râpă, mai rapid decât a reușit s-o ducă… am uitat cum îl cheamă. Nu, domnule, șoferul, pilotul, timonierul sau cum s-o mai numi el trebuie să fie imperturbabil precum soldații din garda regală de la Palatul Buckingham.

În fine... La Fetești, ne-a întâmpinat Florin. Autorul care lansa este unul dintre prietenii lui, domnul Radu Munteanu. Un alt prieten al său, lângă care am stat ulterior la masă, mi-a mărturisit că autorul avusese, încă de cu o zi înainte, niște emoții teribile. Că ce s-o face el, că vin cei de la Slobozia? Îmi spusese mie demult oglinda că am față de sperietoare, dar n-am crezut-o! Cred c-am s-o sparg. Oglinda, nu fața, că aia-mi mai trebuie, măcar așa, din când în când, să sperii copiii cu ea.
Până la începerea evenimentului, s-a citit cartea, s-a mai discutat. Pe locuri, fiți gata, motor! Spre uimirea și încântarea noastră și spre lauda Domniei Sale, la această lansare a participat și Primarul orașului Fetești, domnul ing. Gheorghe Catrinoiu. A participat înseamnă că a stat de la început până la sfârșit, nu cum am văzut că se poartă pe la alte autorități, vii să îți arăți ambalajul plin de zâmbete și strângeri de mâni, după care dispari precum cometa Halley și te mai arăți, ce-i drept mai curând ca ea, că alegerile nu se țin din 75 în 76 de ani. Doamne ferește! Domnul Primar a și spus, cu modestie, câteva cuvinte. Zic modestie, întrucât nu voia să recunoască faptul că are și dumnealui un merit la apariția cărții - sponsorizarea. Da, da, ați citit bine, nu-i nevoie să vă mai puneți o pereche de ochelari. Iată că se mai întâmplă și astfel de parascovenii, un primar/ o primărie să sonsorizeze apariția unei cărți, nu doar a unui CD cu manele sau o echipă de fotbal de liga a 7-a (nu știu dacă există așa ceva, dar vă rog să mă credeți că și la fotbal mă pricep la fel de bine ca la orientare turistică). Poate vă-ntrebați de ce mă minunez la un lucru ce poate părea firesc. Numai cine nu s-a aflat în situația de a cere o sponsorizare nu știe cât de greu se obține. Deunăzi, făcând același lucru pentru viitoarea mea carte și adresându-mă, evident, cui nu trebuie, m-am trezit cu replica: „Ce spui dragă? Lumea moare de foame, și tu vrei să publici o carte?”. No comment. Dac-am fi așteptat să nu mai moară lumea de foame pentru a edita cărți, am fi și acum în copaci, negociind, prin semne, banane la schimb cu nuci de cocos. Care le-am avea. Care nu, nu. Nici măcar nu m-am putut supăra, ar fi însemnat să mă supăr degeaba. Este numai vina mea că m-am adresat cuiva care n-a citit decât cărți de joc și de credit.
Despre tristețea lansărilor de carte voi scrie altădată. Mai ales prima carte, prima lansare e cumva... ca și prima dragoste. De neuitat, ce-i drept, dar nu te prea alegi cu nimic din ea. Cei mai norocoși se aleg cu o lecție. Pe care cei mai înțelepți o și folosesc. Autorul, vizibil emoționat, a povestit despre „nașterea” cărții sale purtând titlul „Perfuzii”. Ideea titlului i-a venit de la perfuziile de care avusese parte cândva. Poeziile le-a scris într-o perioadă a vieții în care zice ”Aș fi putut să o iau razna. Și atunci m-am hotărât să îi dau minții ceva de lucru. Așa a apărut această carte.” Foarte frumos. Despre poezie n-am să mă pronunț (vă amintiți cum ziceam de mine: sunt cel mai bun poet dintre șoferi), alții au căderea să o facă. Ar mai fi de menționat faptul că domnul Munteanu scrie și epigramă și este, totodată, artist plastic. Felicitări!
La final, înainte de plecare, „echipa” noastră a „tăbărât” pe niște domnișoare, eleve de liceu, care fuseseră publicate în Helis. Cu toții ne-am bucurat, așa cum o facem de fiecare dată când aflăm astfel de preocupări la tânăra generație. Dobre mi-a spus, vădit emoționat, și am fost întrutotul de acord cu el: „N-o să pierim, domnule! Nu ni se stinge numele câtă vreme sunt acești copii care duc literatura și tradițiile mai departe, indiferent ce-o vrea Uniunea Europeană și alții ca ei.” Eu am avut acest sentiment și cu alte ocazii, de exemplu atunci când văd copii și tineri în Biserici și Mănăstiri sau atunci când îi văd jucând, cu neprefăcută bucurie, în horă. Hei, UE, se-aude și la voi?
Teoharie le-a spus fetelor, pornind de la titlul cărții lansate: „Pentru voi, perfuziile trebuie să poarte numele Eminescu, Blaga, Arghezi, etc.” Codrin le-a ținut lecții de istorie, amestecate cu geografie și literatură. Îmi ținuse și mie una mai devreme, despre Weber și Eutin (a se citi oitin, vă rog!) pe care-l căra după el pe o sacoșă. Și, evident, despre baronul Johannes von Buday (cu y neapărat), alias Ion Budai Deleanu. Înainte de momentul plecării spre stână, am făcut fotografii cu elevele. Va să zică tinerele speranțe, versus dinozaurii. Când am auzit că-i vorba de o așa încadrare, m-am oferit cu generozitate să fac eu pozele. Păi ce? Cum era evident că la tinere nu mă puteam încadra (nici măcar la speranțe), ce-ați fi vrut? Să intru la dinozauri? Eu încă mă mai cred o „tânără” dinozauriță în devenire.

Buuun! Plecăm la stână. Culmea e că și ajungem! E drept că pe înserat, dar tot am zărit în lumina farurilor mele care bat în crengi un domn care se agita de mama focului. Cum se numește mama focului? Foca? Eu, mai întâi, când l-am văzut atât de aproape de mașină, am crezut că vrea – Doamne ferește! – să se arunce sub roți. Mi se mai întâmplase cu unul; cum mergeam eu liniștită pe strada Episcopiei, numai ce-mi răsare din parc un ins bine afumat și zdup! Eu hârrrșșșș! Adică frână. Îi fac semn să treacă, el îmi face mie și, după ce-l aștept vreo 5 minute, timp în care am reușit să-mi stăpânesc tremurul membrelor din dotare, mă hotărăsc să pornesc, ce-i drept cu precauție. Ãla iar zdup! Grămadă pe mașina mea. Deschid geamul hotărâtă să-i țin teorii, dar n-am mai apucat, că s-a rățoit el la mine: „Ce-ai, fă, cu mine, ce ți-am făcut, de nu vrei să mă calci?” Piei, satană!
Ei, însă de data aceasta, domnul nostru își transformase mâinile în elice pentru a ne împiedica să rămânem împotmoliți în noroi. Am priceput până la urmă ce vrea, cam pe ultima sută, fiind la un pas de a rămâne suspendată. Mi-i și imaginam pe prietenii mei puși la patru ace (Costel avea chiar și cravată la purtător), împingând de mașină. Am ratat să-i umplu de noroi, poate cu altă ocazie am mai mult noroc.
La Florin, vorbe, discuții, nelipsita butelie. Doar că de data asta, a fost unul mai speriat decât mine. Ce m-am bucurat! Chiar dacă se făcuse târziu, Florin a insistat să ne pună la scris. Adică ce, să mâncăm pe degeaba? A venit cu foaia și pixul și ne-a scos la tablă. Mai bine zis, ne-a dat lucrare de control. Tema: „tractorist/ buldozerist”. Doamnelor, domnilor, ar fi meritat să merg până acolo, chiar și să rămân cu mașina în noroi, fie și numai pentru a vedea fața lui Teoharie când s-a anunțat tema. Cum v-am spus, el este un intelectual. Și „nebun de Eminescu”, așa cum el însuși se declară. La insistențele lui Costel de a-l determina să scrie, l-am auzit șuierându-i cu iritare: „Cum, domnule, să scriu despre tractor? Eminescu a scris despre tractor?” Asta înseamnă, printre altele, „nebunie de Eminescu”. Dacă Eminescu a săvârșit ceva, ne străduim și noi să facem. Dacă nu, nu. A scris vreodată Eminescu despre tractor? Feri-te-ar Sfântu’! Atunci noi cum să scriem? A fost vreodată Eminescu văzut căscând? N-avem dovezi. Atunci ne înghițim și noi căscatul, de-ar fi rămânem cu el în gât. A sughițat vreodată Eminescu? Cuuum? Un geniu să comită o asemenea faptă abominabilă? Nici vorbă! Atunci, faceți ce-oți face și nu care cumva să sughițați! Puteți, de exemplu, să recitați „Luceafărul” și, până ajungeți la strofa nouăzeci și..., vă trece sughițul. Garantat! Eu, ca să nu tac (doar am avut de unde lua lecții de întărâtat spiritele), îmi exprim opinia că cine-i cu adevărat poet, scoate poezie și dintr-o – iertați! – balegă (la dumneavoastră cum îi zice, că eu n-am găsit un sinonim mai puțin zgâriecios la urechi și pe la alte simțuri olfactive). Și numai ce-l văd pe Teoharie că ia foaia și pixul și începe să scrie. Și scrie, și scrie, de m-am înverzit de invidie. Când ne-a mai și citit ce a scris, gata să dau în icter. Am avut dreptate, poetul face poezie din orice, fie și dintr-un tractor(ist). A scris Teoharie o poezie la temă, de l-ar face invidios până și pe Eminescu. Cum de nu i-o fi venit și lui ideea să scrie despre tractoriști? Și-a plimbat capul numai în nori și pe la steaua (Vai de steaua lui!) și dorurile pe la marginea mării, pe lângă plopii fără soț și seara, pe deal, în loc să umble pe brazdă și să scrie despre clasa muncitoare și asudândă (Iată o temă grasă pentru detractorii lui Eminescu). Dar eu n-am treabă acum cu Eminescu, ci cu nebunul lui, Teoharie. Să nu vă imaginați că-l laud degeaba. Am o datorie la el. Că „mi-a făcut” o mea culpa de mi-au crăpat nu doar obrajii de rușine, ci și călcâiele. În cronica anterioară, uitasem să spun că el a fost cel care a făcut cafeaua. Așa că rectific și îmi cer scuze în mod public, dar vă rog să nu dați cu pietre. Cred că în momentul când el a venit cu ibricul, eu eram deja preocupată (prea ocupată) de butelie. Dar să știți că face o cafea bunăăă! Cu condiția să îți pui tu zahărul. Și cafeaua. El fierbe apa și o toarnă peste. Ãsta-i tot dichisul în făcutul cafelei, nu știați? Felul în care ții ibricul de coadă, la două treimi de punctul de sudură și o treime de capătul liber, ceea ce, în momentul turnării, imprimă lichidului o mișcare semi-browniană, având energia cinetică Ec și un regim de curgere caracterizat de gradientul hidraulic grad H și de numărul Reynolds Re. Ce, e ceva ce n-ați înțeles? Păi ce spuneam, nu oricine-i specialist în făcut cafele. Eu trebuie să-l laud acum cât mai mult, ca să fiu sigură că data viitoare nu beau năut. Sau gaz.

Fraților, n-ați obosit să citiți? Că eu am obosit să scriu. Până mă duc eu și-mi fac o cafea după metoda, nebrevetată încă, Teoharie, vă rog să-mi aflați sinusul, cosinusul și tangenta de α, unde α este unghiul sub care se întâlnesc apa și cafeaua în ceașca mea, atunci când eu pun zahărul și cafeaua, iar Teoharie toarnă apa fiartă. Și, dacă sunteți prea buni la matematică și vă plictisiți între timp, puteți să aflați și cotangenta. Vă dau un pont: cotangenta este inversul tangentei. Iar dacă sunteți cuminți, data viitoare vă ascult la chimie.
A presto!


Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 06 martie 2011

(Publicat în Revista "Helis", martie 2011)