Plutonierul Alampie își făcu cruce și merse mai departe. Șoseaua, tare, grunjoasă, plină de pietre și gropi, semăna cu spinarea unui animal preistoric
Își netezi cu palma buzunarul din dos, biletul era acolo, locul ardea parcă îl mușcase o viespe.
Răsărise o jumătate de soare, cealaltă clipocea sub deal.
Din dreapta, o voce îi îngreună golul urechii:
- Să trăiți, domn șef ! Iar au săltat țiganii cazanul, mîine dădeam drumu la țuică…cu tot cu capac…
Văicărelile omului îl aprinseră pe polițist.
- De unde știi tu, mă, că țiganii? Ce voi, românii, nu aveți mîini să furați? Cum e ceva, țiganii și iar țiganii, m-am săturat! Mîine o să veniți la mine să vă plîngeți că v-au îmbrobodit muierile. Așa vă trebuie, că în loc să le încingeți cum trebuie în pat, voi păziți prunii prin grădini. Auzi …cu tot cu capac! Ce mă-sa să facă cu el descompletat? Ozeneu?
- Dar, șefule, anul trecut…acum doi ani… trei….tot ei au…
Omul rămase crăcit în mijlocul uliței. Alampie știa că bătrînul căzănar avea dreptate. Întotdeauna cazanul ajungea la țiganii din margine. Îl furau în fiecare an, îl îngropau undeva cu gîndul de a-l vinde la tîrg, duminica. Oricum, o făceau mai mult din ambiție, să-și bată joc, pentru că niciodată nu reușeau să îl scoată din sat fără a fi prinși. Oamenii pîndeau cu schimbul, ascunși prin șanțuri, pînă ce neprețuitul bun colectiv era recuperat. Hoții nu suflau, ar fi fost omorîți în bătaie de săteni. Anul următor, la fel. Devenise un obicei al locului, ca mersul la tămîiat de sărbători ori ruga de Sfîntul Ilie! Se găsise mai ales unul, țigan holtei, trufaș, frumos ca un cocoș de prăsilă, Benone, să jure că nu o să aibă astîmpăr pînă ce n-o transforma vasul din alamă într-un pumn de bani pentru lăutarii de la oraș. Alampie oftă. Cît ținea căzănitul, noaptea, bețivii satului se tăiau între ei din te miri ce fleacuri, și el, obosit, trebuia să-i împace.Zău că ar fi dus cu propria-i mînă, la tîrg, afurisitul de cazan.
O să treacă mai tîrziu prin țigănime, e abia opt dimineața.
Degetele atinseră instinctiv clapeta buzunarului, acolo unde, în petecul de hîrtie îndelung împăturit, se găsea nădejdea lui.
Oamenii îi aruncau peste garduri priviri repezite, salutîndu-l fără tragere de inimă. Răspundea, la rîndu-i, de mîntuială.
Între timp, soarele se întregise și de la mijloc în jos.
Ajuns la postul de poliție, examină încuietoarea ușii, era neatinsă. Schimbase de la începutul anului trei yale, derbedeii le tot înfundau cu bețe de chibrituri Se răzbunau pe furiș! Cînd i-o prinde, îi va obliga să înghită o duzină înteragă. Scăpărate. Paștele mamii lor!
Alampie își făcu cruce.
Mergea pe drum. Aerul dobîndise transparența hipnotică a dimineților de toamnă.
Cînd călcă în curtea casei, avea ceafa rece.
- Bună dimineața, Marie! Ion e plecat? Mă gîndeam să mă tundă și pe mine… mîine sunt chemat la centru… m-au reclamat din nou ….cine știe...
Femeia stărui o clipă asupra lui cum cîntărești din ochi o orătanie vie înainte de a o cumpăra.
- E în casă. L-a durut rău piciorul, răspunse ea abătută. Mai adăugă ceva, însă vorbele i-au fost acoperite de huruitul roții de la fîntînă.
Ușa se deschise. În prag, Ion sorbea dintr-o cană smălțuită, fără toartă.
- Ei, Alampie, dacă ai fi spîn, nu ne-am vedea cu anii! Cafea?
- Neagră catran! Am bîntuit toată noaptea pe la pompele de apă, să nu le șterpelească iar garniturile, minți noul venit.
- Cînd n-ai noroc, n-ai, zise gazda întinzîndu-i ceașca fierbinte. Uite, tu păzești pompele și dispare cazanul.
Lui Alampie i se păru că a nimerit o boabă de cafea nemăcinată, i-a umplut gura, aproape să îl înece. De unde dracu’ a auzit șontorogul așa devreme de furt? Încă are oamenii lui!
- Da, mormăi polițistul, l-au ridicat iar țiganii…Le e necaz că ei nu au livezi. N-au sădit, de unde să stoarcă? Și, schimbînd vorba: mă tunzi?
- Te și bărbieresc!
Alampie se așeză pe scaunul întins de gazdă. Aceasta se strecură dinapoia unei perdele, revenind cu o trusă de foarfeci.
- Ieri le-am primit, sunt noi, le încerc pe tine. Plus briciul și mașina electrică. Un chilipir, se mîndri el.
Ion se învîrtea în jurul neașteptatului vizitator, îi cuprindea capul între palme, aplecîndu-i-l cînd într-o parte, cînd în cealaltă, cu migala unui sculptor ce studiază bucata de piatră înainte de a o lovi cu dalta.
Fuseseră colegi cincisprezece ani la post. Ion șef, Alampie ajutorul său. În dimineața zilei de…, după efectuarea serviciului de patrulare nocturnă, vrînd să-și curețe arma din dotare, plutonierul major Paraschiv Ion, șeful postului de poliție din comuna T., a dat dovadă de neglijență în mînuirea acesteia, provocîndu-și o plagă împușcată în picior. Cazul este cercetat de o comisie specială din cadrul…etc, etc…. Anunțul sec, tipărit în cotidianul județean, îl ține minte și acum. Ion se alesese cu o pensie de invaliditate, piciorul stîng amputat de la genunchi în jos, purta acum proteză din plastic. Toc, toc, se auzea pe podeaua camerei.
Suspină. Bîzîitul mașinii de tuns îl trezi, aducîndu-i aminte adevăratul rost al venirii sale.
- Mi-a spus Maria că te sîcîie ciotul, se pomeni Alampie spunînd, mai mult ca să aducă vorba de nevasta omului.
- Maria - oftă omul! Maria e femeie, își vrea bărbatul zdravăn, să o poată trece pragul casei și la cincizeci de ani ca în ziua nunții, ori eu…Cred că se vede cu careva. Da, sigur! Ce-mi rămîne mie decît resemnarea? Sînt motan experimentat, dar neputincios, miros șoarecii de la o poștă, însă nu pot alerga după ei. Să întind capcane? Toată viața am așezat curse pentru alții și uite cu ce m-am pricopsit, încheie lovindu-și șoldului cu piaptănul. Poc și gata, altul la rînd!
Alampie înghiți în sec. Ce să-i răspundă?. Îl salvă Maria, aducea ligheanul cu apă, săpunul, prosopul. I se păru că acesta din urmă fusese dat de pomană la înmormîntarea neveste-sii. Clătină capul, parcă o muscă enormă ii ouase pe creștet. Amintirea moartei îi provoca o suspectă vinovăție.
- Puzderie de prune anul ăsta! Ce tot miști atîta, că te iau în scări?
- Ce ?! se trezi Alampie. Fusese al gîndurilor…
- Spuneam că o să ai de furcă cu bețivii ăștia cînd o începe să curgă zeama pe țeavă, iar se taie ca descreierații, reluă celălalt.
- Să se taie, are cine să-i peticească.
Maria ieșise repede, neutră. Ar fi vrut să-i apuce mîna de încheietura uscată și să i-o îndese sub cămașă, să-i oprească bufniturile inimii. Însă femeia nici nu-l privea. Nu-l mai privea! Hotărîse de una singură năucitoarea schimbare.
Ion continua să-i reteze din păr cu încetineală, parcă i-ar fi numărat firele.
- Am bănuielile mele, satul e mic, oamenii află, șoptea fostul șef de post lîngă urechea lui Alampie. Aproape mi-a recunoscut și ea înșelătoria. Am pus-o să jure pe mormîntul soacră-mii că nu mă necinstește. M-a făcut scrîntit și a fugit afară. Ce dovadă mai vrei?
Dintr-odată Alampie simți cum i se usucă limba în gură. Dacă șontorogul știe și, înainte de a-i lua beregata cu briciul, se joacă? Doar îi sugerase că e cotoi bătrîn, cu simțuri treze, își pierduse doar agilitatea trupească de altădată. Îl încolțise? Poate. Oricum, momentul nu fusese dinainte ales, se crease de la sine, din împrejurări prielnice. Sau îl avertiza? Nesiguranța îl revoltă pe omul legii. Avea senzația că o forță nepămînteană îl trage sub talpa casei. Își auzea respirația, semn de frică. Nu știa cum să scape, altădată ar fi improvizat, acum încremenise, victimă a întîmplării.
Clănțănitul foarfecilor făcea un zgomot ce nu se lăsa lesne descifrat. Ion tăcea. Proteza piciorului lovea podeaua din lemn și fiecare pas marca zgomotos cîte o secundă a ceasului care parcă măsura, fără cruțare, timpul cuiva care nu mai are mult de trăit.
Tîmpenii! conchise Alampie. Oboseala. Nu dormise, îi ținuse de urît nopții!
Maria intră iarăși cu o mătură, o rezemă de perete și aștepta. Pentru o clipă, privirile celor trei oameni se întîlniră în oglindă, într-un punct incandescent ce amenința, inevitabil, să explodeze. Mîța mieună împăciuitor. Mai departe, fiecare și-a văzut de treaba sa. Alampie adulmeca, Ion tundea, Maria înlemnise lîngă ușă.
Musafirul hotărî: va lăsa biletul să-i cadă, cu fereală, imediat ce femeia se va apuca de măturat. Maria îl va ridica înainte ca Ion să bage de seamă. În conținut, îi cerea lămuriri despre ei și, în final, implora o ultimă întîlnire la locul știut.
Pe podea, printre firele negre de păr, bucata de hîrtie semăna cu o insulă a speranței, dar și a pirzaniei. Totul depindea de Maria.
Femeia luă biletul, îl citi, apoi îl puse pe măsuță, alături de sculele frizerului::
- Alampie, ți-a căzut o hîrtie! Uite-o pe masă!
Alampie văzu cu coada ochiului V-ul foarfecii deschise. Parcă îl pîndea. Hotărî să rămînă calm.
- Nu cred să fie ceva important, plusă. Numere de telefon din oraș, nu?
- Da! spuse femeia. Numere galante, Alampie.
Soții rîseră fiecare cu înțelesul său ascuns. Femeia îi restitui biletul. Alampie îl strînse în pumn pînă simții cum i se scurge o picătură de apă printre degete.
Descurcăreață femeie!




* * *

Soarele se rumenise. Alampie verifică pompele de apă aflate în drum spre mahalaua țiganilor, erau neatinse.
Intră în țigănime fluierînd. Domesticise locuitorii cotonogindu-i ani la rînd, nu îndrăzneau să-i treacă pe dinainte. Își mîngîia coada de iepure, agățată de brelocul cheilor.
Polițistul hotărîse ca acum să dibuie el cazanul furat, nemaiașteptînd să-l intercepteze sătenii, după tradiționala pîndă anuală. Dindărătul gardurilor putrede, printre lătrături, îl însoțeau ochii urduroși ai puradeilor, mirosul fierturii de lobodă îi strîngea nările. Tot ce îl înconjura semăna cu o hazna unde Dumnezeu își deșertase lăturile rămase după facerea lumii. Doar caii bine legați la trup îl priveau cu ochi umezi ca bălțile. Bărbații erau geambași, de aici și grija lor desăvîrșită, pentru sănătatea bidiviilor. Nu-și îngrijau nicidecum nevestele, copii, casele, însă caii ajunseseră să fie răsfățați. Pe cei rămași nevînduți îi foloseau la cărăușie, fiind tocmiți de ceilalți săteni, românii.
- Unde-i Benone? o întrebă pe mama acestuia, o țigancă arătoasă, proțăpită în fața porții unei cocioabe. Multe cuțite se spălaseră în sînge de dragul ei!
- Să adape caii, răspunse femeia simplu, fără ocolișuri. O singură fîntînă cu jgheab scobit în lemn dădea apă pentru oamenii și animalele locului. Ce a greșit copilul?
- Minți, stărui bărbatul neîncrezător. E aici!
- Dumneata crezi cum vrei, doar ești stăpînul satului!.răspunse ea țeapănă din poartă.
Auzi, stăpînul satului! Îl lua peste picior, afurisita. Îl știa neputincios în preajma ei și nu greșea defel.
Cînd a venit aici, tînăr, necopt, uitătura Fanei, așa o strigau pe femeie, i-a încins sufletul. Degeaba se ferise, la sfatul lui Ion, să fie prins în vîltoarea ochilor ei. N-a avut de ales. Un an încheiat s-au iubit neștiuți de nimeni, pe cîmpuri, printre flori și balegi uscate de vită. Alampie revăzu aievea chipul îngrijorat al fetei de odinioară, îngălbenit de lumina lunii. Apoi au fost dovediți. Amenințați. I-a fost mai dragă viața decît fata. Imediat Fana fu măritată, peste voia sa, cu cel ce-i fusese ales. Timpul, hain și neîndurător, le-a cojit rănile. Tresări înfiorat la gîndul că, poate, și ea rememorase odată cu el acele nopți ….
Se scutură. Își aminti de cazan.
- Nu e ascuns, undeva, între acareturi? tună polițistul rușinat de momentul de slăbiciune din care tocmai se smulsese.
- Băiatul e la ciutură, altceva nu știu ! ripostă femeia, fără a se da la o parte din cale, să-l lase să intre.
Atunci Alampie înțelese șiretlicul. O întrebă direct:
- Ce ții sub fustă?
- Nu-ți amintești?…
Lui Alampie i se luă vederea, îi propti o mînă în piept și o răsturnă pe spate. Femeia țipă, se rostogoli, iar de sub fustele crețe și lungi se ivi întîi un petec arămiu, apoi vasul cazanului. Ei drăcie, stătuse așezată pe el!
Auzind strigătul maică-sii, Benone țîșni de după casă și, din fugă, îl păli pe polițist cu un retevei. Victima icni, scoase pistolul și vru să tragă în fugar. Disperată, femeia i se agăță de braț, implorîndu-l:
- Nu, Alampie, e copil, n-are minte!
Omul legii privi o clipă printre umerii cătării, ținta părea închisă între aceștia fără putință de scăpare. Îl înduioșară vaietele femeii și puse pistolul înapoi, în toc.
-Trebuia să ți-l împușc, așa o să facă pușcărie. Găsește-mi o căruță să duc nenorocirea asta, ordonă împingînd cazanul cu vîrful piciorului. Scoate și capacul!.
Þiganca îl fixă crunt, printre lacrimi. Alampie nu descoperi nici o urmă din lucirea de altădată a ochilor ei.
Părăsi țigănimea la amiază, cînd pe apa din fîntîni săltau focuri reci, bălțate.
O să vină Maria la locul știut?
Ar fi fost bine să schimbe locul?
Deh, temeri de om îndrăgostit…!






* * *


Sări din somn buimac, visase urît. Se făcea că îl aleargă un cîine mătăhălos, vroia să scape de arătare însă, în ciuda strădaniei, picioarele i se împleticeau și urmăritorul se apropia… se apropia…avea o gură asimetrică, uriașă…gata să-l apuce.
Bău un pahar cu apă să se liniștească. Prostii, visele astea!
Soarele scăpătase demult. După culesul viilor, ziua se micșorează treptat, să nu simtă nimeni; dar oamenii au ochi potriviți pentru orice, nu se lasă înșelați.
Privi ceasul din perete și tresări. Maria!
Mergea încordat pe mijlocul șoselei. Mărul lui Adam i se însuflețise peste măsură, zvîcnea, gata să-i sară din gît. N-avea să-l bănuiască nimeni, se încurajă, făcea rondul în fiecare noapte. Pornise azi mai devreme? Cine-i număra lui orele?
Alampie își legăna umerii înspre păduricea de la marginea satului. Mirosea a cîmp tăvălit de vite, liniștea era aproape rotundă, doar țipătul scurt și înțepător al boului bălții se auzea, la răstimpuri, din depărtare. Răsărise luna. Cînd era copil, credea că luna e un drob de sare, îl lingeau caprele toată noaptea pînă se topea, de aceea el n-o mai găsea pe cer, dimineața, cînd se trezea. Mare păcat! A urît o vreme caprele, a încercat să stea treaz, adormea către ziuă și blestematele de capre iar o lingeau…
Apoi, o pasăre din metal sclipitor se retrase în tufișuri, Alampie simți că se desprinsese dintre coastele lui. Duse mîna la șold după pistol, însă era prea tîrziu, celălalt îl înjunghiase a doua oară, mai aprig, mai cu poftă, de astă dată prin față. Se prăbuși tăcut în genunchi, urletul i se ghemuise în gît, nu voia să iasă asemenea unui animal ce știe că îl aștepți la gura vizuinii. Împrejur, frunzele se învîrteau într-o horă de fete nebune.
- Unde-i Maria? icni muribundul săltînd fruntea. Atacatorul tăcu. Alampie îl privi în lumina ochilor, îl recunoscu și vru să-l strige pentru ultima oară pe nume. Nu apucă, ucigașul îl înțepă a treia oară.
O umbră se desprinse din întuneric și se îndepărta greoi. Alampie nu mai avu timp decît să ridice palmele spre cer, încercînd, așa, fără vlagă, să alunge puzderia de capre și iezii lor neastîmpărați care se năpustiseră asupra lunii, întunecînd-o.



* * *

Noaptea a plouat. Din senin. Apa s-a împreunat cu sîngele, sîngele cu apa și tot astfel pînă s-a crăpat de ziuă. Atunci ploaia a contenit și soarele n-a mai întîrziat sub deal. Sau doar li s-a părut oamenilor.
La prînz, sătenii s-au strîns în curtea primăriei. Primarul le-a dat vestea. S-au minunat. Le va alunga orice îndoială notița de mîine din ziarul județean:
În timp ce se afla în serviciul de patrulare pe timp de noapte, plutonierul adjutant Haralambie Popescu, șef de post în comuna T., a fost atacat și înjunghiat de numitul Benone Murgu, cetățean de etnie rromă din localitate. În urma rănilor provocate, polițistul a decedat. Vom reveni cu amănunte în ediția de mîine a cotidianului nostru.
Au venit mașini cu necunoscuți de la oraș. Au pus întrebări, au notat.
Seara l-au ridicat pe Benone. Nu s-a zbătut. Lumina asfințitului juca pe obrazul său de țigan mîndru.
Lumea l-a privit descumpănită. Nu credea în vinovăția lui.
În urma șirului de mașini, mama băiatului își frîngea mîinile, plîngînd tot ce nu plînsese pînă atunci:
- Nu el, nuuuu…e din osul lui…