Mă numesc Andrei dar cei care mă cunosc îmi spun „Bondocu”. Nu pentru că aș fi eu foarte îndesat. De fapt sînt lung, slab și ciolănos. Plin de praf pe față și nu foarte atrăgător. Îmi place să beau o cafea, neagră, în fiecare dimineață.

La paișpe ani m-au trimis în mină și de atunci au trecut încă vreo treizeci. Tot pe atunci, am văzut o fată scăldîndu-se-n rîul care trece prin mijlocul văilor. Rîul era frumos dar fata avea cei mai frumoși sîni din lume. Așa m-am gîndit atunci că trebuie să fie. Cei mai frumoși. Am uitat-o multă vreme și nici acum nu știu ce-mi veni cu ea. Cred că am vrut să scriu despre ceva frumos și asta-i tot ce mi-a trecut prin cap. Puteam să scriu despre rîu dar nu știu dacă-i la fel și acum. Apoi, i-am uitat linia, malurile și pietrele. Fata-i tot la fel, trebuie doar să-nchid ochii.

Mi-au spus că tot ce trebuie să fac este să încarc vagoneții. Exact patru’șapte de lopeți. Cărbune și praf. Îmi ia o juma’ de ceas treaba asta. Alt vagonet apoi, și încă unul, pînă seara am încărcat vreo douăzeci. Hărmălaia și glumele pe care nu le înțeleg, cînd ieșim din șut. Casa. Blidul de mîncare și liniștea. Prea grea, prea neagră.

I-am povestit amintirea mea. Era la fel de frumoasă, rîul la fel de strălucitor, strecurîndu-se viclean printre vagoneți și imaginea lopeții, recompusă ca o rană în ziua vocii ei. Mai vorbim, mi-a spus, și nu am mai văzut-o niciodată.
Alte sute de lopeți pline de cărbune. Cafeaua neagră în fiecare dimineață. Uneori, printre brațele frînte, apusul. Niciodată un răsărit. Noaptea, pătrată, uscată. Prea grea, prea neagră.

Mă numesc „Bondocu”. Ceilalți îmi spun Andrei. Nu știu de ce, sînt slab, lung, ciolănos. De șaizeci de ani încarc vagoneți în mina neagră. Îmi place să beau, dimineața, o cafea. Îmi place rîul pe care l-am văzut, odată, șerpuind auriu.