Dragă domnule S.




Nu mă pricep să încep o scrisoare și mai ales nu mă pot încadra total în acel tip de formulare specifică. Poate a scrie pentru mine e de fapt o confesiune înainte de toate și mai ales un mod prin care eu însămi reușesc să mă eliberez de un complex mai vechi.


O anume dispoziție către izolare, m-a determinat să renunț pentru o vreme, dar în nici un caz ignoranța mea nu a însemnat uitare, să spunem că mi-am rezervat abia acum plăcerea de a ne reciti unul pe celălalt.


Cineva îmi spunea de curând și mi-a rămas în minte, că există în scrisul meu ceva ce atrage, iar eu i-am răspuns destul de placid, cu un clișeu tinzînd spre cochetărie, deși absolut dezinteresat, simțind cuvintele ca pe un gust amar. I-am spus: Da, mulți se simt atrași, însă puțini rezistă.


De aceea simt un fel de emoție scriind, se poate să mă fi uitat...



Soarele apune din ce în ce mai aproape de la o vreme. Sau poate așa-mi pare mie. Toată săptămâna l-am urmărit, razele lui s-au revărsat pe rînd printre toți pinii care mărginesc drumul spre oraș.


Și m-am gândit la toate.

Dar tu nu mai știi mare lucru din ce s-a întâmplat. Și nici nu are prea multă importanță, odată ce faptele sunt deja petrecute, este evident că realitatea s-a reconfigurat în tot acest timp. Și dacă mă vei întreba cum sunt, voi spune bine, sunt bine. Ba mai mult, aș simți nevoia să explic, așa cum știi bine că nu făceam.


Să spunem că m-am schimbat, deși e destul de precar termenul, gândindu-mă că ai putea să îmi ceri să-ți explic în ce ar consta schimbarea mea. A mea nu neapărat ca rațiune, pentru că acolo sunt toate la fel, aceeași teamă nejustificată, aceeași nevoie de căutare a ceva față de care uneori mă simt emoționant de aproape, pentru ca apoi să mă îndepărtez și nu pot să cuprind în cuvinte dând o denumire precisă acestui scop. Să spun că e sentiment sau e rațiune e cu atât mai greu.


Am un loc stabil unde locuiesc. O casă așezată idilic la marginea unei plantații de pini și tei. Și când spun idilic, sper să nu exagerez, nu cred că aș avea cum să echilibrez acest termen aducînd în contradictoriu vreun neajuns. O casă destul de mare și de ascunsă în desișul copacilor, cu o gradină pe care pot în sfârșit să o fac așa cum visam.


Mă simt tentată să-ți descriu mai întîi curtea și grădina, pentru că majoritatea timpului o petrec afară, într-o solitudine despre care ceilalți, câțiva cu care mai socializez, spun că e ca o mlaștină în care simt că se afundă atunci cînd binevoiesc să vină. Eu nu le pot împărtăși părerea pentru că totul e plin de viață în curte. Undeva, într-un copac își are cuibul o pasăre mică, gri, cu ciocul portocaliu, care cântă seara, după ce apune soarele și dimineața pînă să răsară. Triluri atît de vii, de clare, încît îți dau senzația de prospețime auzindu-le dimineața și o melancolie plăcută seara.


Tot seara se aud și broaștele, exact ca înainte, iar ziua înfloresc flori care adună în preajma lor o diversitate de gâze, șopârle mici și verzi se aud foșnind prin iarba uscată sau apar și dispar de-a lungul zidurilor și se simte miros de iarbă cosită, pentru că la câțiva pași de casă, peste o stradă uzată în mare parte doar de turiști, există o pajiște amenajată pentru picnick-uri. Nu vine mai nimeni însă.


Acolo lumina soarelui pătrunde printre copaci caldă, leneșă, eu sunt sensibilă la lentoarea imaginilor, iarba e bine tăiată, cu margarete. Firesc. Într-o zi, plimbându-mă, am găsit oameni pe pături. Am mers printre ei și-am surprins o nepăsare adorabilă. Erau printre alții, un grup de arabi care s-a ridicat brusc și au plecat către pădure, iar eu curioasă i-am urmărit cu privirea printre crengile copacilor. Își îndeplineau rugăciunile către Dumnezeul lor. Acele mătănii și tonul scurt milităresc dat de unul dintre ei, murmurul sfios al celorlalți, atâta spațiu și eu strecurîndu-mă ca o fantomă fără vreun sens, erau clipe care peste puțin aveau să dispară pentru totdeauna. Clipe frumoase, fără patimi.


M-am așezat pe un capăt de zid și i-am privit cu un sentiment de liniște pe care nu pot spune că-l încerc prea des. Sunt scene care par regizate sau pe care le percepi rupte parcă de ritmul timpului, de pildă ploaia pornită dintr-un nor insignifiant, o ploaie repezită, a însuflețit acea comunitate zdrențuită, provocînd o panică pe care eu, cu gândul la idilicul momentului, am asemănat-o cu alungarea din rai. Am zâmbit în sinea mea așa murată de apă și ridicol de entuziasmată de parcă eu o provocasem.


Fug de oameni mai mereu, deși sufăr uneori și-atunci acea voce care mă sîcîie intervine și se amestecă parcă toate. Devin confuză și-mi simt privirile goale, căutînd să prindă acea undă de prietenie, de împăcare, într-un spațiu văduvit de suflete. Îmi spun, ca și cum aș fi nevoită să liniștesc un copil, că fiecare suntem unici, că scîrba care mă invadează, gestinonîndu-mi inutil trecutul e inconsistentă în probe care s-o susțină, și mă enervez și-mi aduc dovezi și mă sfîșii pe dinăuntru de multe ori și mereu sfârșesc plecând privirea și spunînd… mi-e indiferent.



Am reușit să-mi cumpăr cîteva vase cu flori pe care le-am așezat pe trepte, am șapte trepte abrupte la ieșirea din casă și m-am gîndit că astfel, oprindu-mă pentru a privi evoluția plantelor, voi simți mai difuz supliciul de a le urca sau coborî. E multă umezeală aici, într-un colț de curte cei care au locuit înainte, au lăsat cîțiva butuci aruncați de parcă ar urma să vină cineva să-i ia. Dar nu vine nimeni, iar eu nu-i duc, las așa, ca și cum aș aștepta acea zi. Iar ei sunt invadați de mușchi verzi și priviți cu o anumită dispoziție au farmecul lor. Decor boem.



E mai mereu umbră deci, doar la apus soarele se strecoară luminînd două dintre camerele casei, dar e suficient pentru a încălzi aerul din interior, așa încît, în nopțile de vară, dacă vei dormi aici, vei constata că nu ai nevoie decît de o pilotă superficială din in, deși eu mă lipsesc și de ea pentru că înțeapă.


Nu ți-am spus nimic despre casă și ești probabil curios în ce împrejurări am ajuns într-un asemenea loc, unde pentru mine, timpul înseamnă cel mai des secunda de legănat piciorul dintre tic-ul și tac-ul ceasului cu inscripția unui hotel din Paris, de pe peretele salonului.


După două luni de la tristul eveniment am primit o ofertă de muncă pentru o familie de curînd mutată din Elveția, aici, la cinci kilometri de Diano Marina. Satul se numește Diano San-Pietro. Un sătuc contruit în piatră, cu toate străzile ganguri, cu case aparținând unor familii cu renume în regiune. El, genovez, ea milaneză, Graziano și Marisa au suplinit pentru mine temutele comprimate contra unei depresii ce se anunța covârșitoare. Simțeam că tot ce a însemnat scop se disocia de mine, aveam cel mai des acea impresie că fugi pe un cîmp pradă vîntului, ținînd în mînă un puf de păpădie, pretinzînd să nu-ți scape. Ulcerul de care sufeream se agravase, mi se întâmpla ca în cele mai neașteptate momente să mă trezesc vomitând un lichid limpede amestecat cu fire subțiti de sânge și cu toate că acceptasem medicația, realizam că ea nu poate fi suficientă atâta timp cât voința mi-era înfrântă.



Îmi doream, nu să uit, ci să grăbesc făcînd pe neștiutoarea, sfîrșitul unei vieți în care nu am făcut decât să am încredere în oameni și să fiu înainte de toate, așa cum ceilalți se așteptau să fiu. Dorință excesiv de patetică, de depășită să spunem, ținând cont de ritmul în care se trăiește azi, dar de ce aș fi ipocrită să nu recunosc cât de căzută m-am simțit?


Cu cei doi m-am întâlnit la o expoziție în Genova. Împrejurarea a făcut să ne aflăm la un moment dat în fața aceluiași tablou. Era vorba de Crizanteme de Monet, era o expoziție despre arta impresionista și neoimpresionistă, eram copleșită deja de multitudinea de tablouri reprezentând peisaje și nu doar, inspiram entuziasmată mirosul vechi al vopselelor și eram în sfârșit singură. Plecată aiurea cu un tren, într-o dimineață liberă, plecată după orice care să-mi distragă atenția de la tendința devenită aproape o obsesie potrivit căreia, eu eram doar o victimă învinsă de pragmatismul realității.


Rămăsesem mai mult în fața acelui tablou nu pentru că era mai special, dimpotrivă, aș putea spune că am văzut multe aranjamente florale pictate cu mai multă culoare, cu o infinitate de detalii care apropie de obicei un tablou de realitate, însă crizantemele erau preferatele mamei. Le așeza mereu singure în vază, mereu un buchet imens în care culorile alternau vii, o masă din lemn de cireș rotundă, un croșet din șnur de diferite forme, alb, apretat și crizantemele. Mirosul lor se combina cu mirosul mobilei lustruite nici nu mai știu cu ce produs dintr-o sticluță mică și transparentă, iar eu mă așezam pe canapeaua din fața masei și improvizam posibile scene de viitor. A fost un timp când puteai trece neobservat, cînd trăirile aveau dimensiuni diferite față de realitate, cînd viitorul era incomprensibil.


Și celelalte tablouri mi-au trezit nostalgii, e pentru mine un fel de plăcere ascunsă atunci cînd surprind stagnarea vizuală și nu doar, a timpului, într-un tablou, e, ca să spun așa, o victorie asupra uitării, deși se poate ca afirmația mea să fie la fel de subiectivă și fragilă ca și pânzele cărora se pretează.


Marisa, a cărei casă avea să aibă mai tîrziu între pereții ei cîteva piese destul de valoroase, căuta însă în acele imagini, decoruri, mobile, noptiere sau vaze, rame vechi sau comode, orice ar fi putut s-o inspire. M-a întrebat dacă nu știu vreun anticariat sau unde și cînd vin acele tîrguri ambulante de obiecte antice și mi-am exprimat scurt regretul că nu sunt nici măcar o concetățeană a Italiei, darămite una genoveză. I-am spus că în orășelul nostru este cu siguranță un tîrg de obiecte vechi abia la începutul lunii iulie cînd pe faleză abia te poți strecura de tarabele micilor negustori ambulanți care vând, mai puțin obiecte într-adevăr de calitate și atestate cu o vechime acceptabilă și mai mult reziduuri ale propriei lor vieți sau a cine știe cărei rude moarte, vreun buda din bronz, oglinzi cu ramele știrbite, casete pentru bijuterii, ceasuri, cărți, ba chiar brichete și mașinuțe de jucărie, ea a fost însă destul de încîntată spunînd că fiecare lucru are povestea lui. Am vorbit apoi despre cauze mărunte și i-am descris o oglindă deosebită pe care o văzusem într-unul din tîrguri. Înainte să ne despărțim, eu dezorientată spre care stradă să apuc pentru a nu lăsa impresia că sunt ignorantă, ea grăbită de telefoanele soțului ei, am primit oferta de a o ajuta pentru cîteva săptămîni la curățenia noii case precum și la mobilarea ulterioară.


Primul drum l-am făcut cu mașina, un parcurs obositor datorită traficului și necunoașterii regiunii, dar cînd am intrat în sat, trecând printr-un tunel unde am ezitat minute întregi de teamă că nu e destul de larg și înalt, am avut impresia că trec în altă dimensiune. Închipuie-ți, era dimineața, traseul, o șosea aglomerată, plină de serpentine amețitoare, urcuș și coborâș, soarele roșu răsărind din mare, răul apăsător și senzația de urechi înfundate datorat altitudinii bruște, apoi orașele cu claxoane, cu afișe, cu tineri gălăgioși și teribiliști, cu mirosul de cafea invadîndu-mi nările, cu străzile înguste unde dacă întinzi mîna din mașină poți mângîia piatra zidurilor sau poți bate palma cu vreun pieton cunoscut, acel haos al vieții citadine și paradoxal aproape perfecțiunea în care conviețuiau mașini și oameni în același cadru, apoi treci câteva secunde printr-un tunel și toate dispar.


O șosea albastră, aparent fără capăt, cîmpuri cu maci, muștar, grîu, pini, plopi, grădini deja cultivate, sere părăsite și iar cîmp deschis mărginit de iarba crescută ordonat, case aruncate pe coline abrupte, în depărtare Diano Castello asemeni unei cetăți din care evident se impune o biserică veche, fără turn, în depărtare munți lângă alți munți, precedați de piscuri încă înzăpezite, toate acestea și altele pe care le-am descoperit, mergînd mai apoi pe jos, m-au copleșit.


Am prins astfel acele ploi apăsătoare, grele, cu picături care te invadează sufocându-te, am prins zile cu soare și mai ales zile cu vînt când puful plopilor mă făcea pur și simplu să chiui de încîntare, am simțit eliberarea uneori și însingurarea alteori, am cîntat de cele mai multe ori, potrivindu-mi pașii cu ritmul muzicii, am pozat bătrâni răsăriți de nicăieri cu câinii la plimbare, grădinari cosind iarba, flori din faza de muguri până la completa inflorescență, am visat și am plâns, am înjurat, înnecîndu-mă cu sucul vreunui măr sau portocale, am trăit și am uitat, datorită poate, primordial, acelui traseu de cinci kilometri și jumătate pe care l-am parcurs fără epuizare timp de trei luni.



Într-una din zile, puțin înaintea sărbătorilor pascale, stând la masa din curte, Marisa mi-a propus să mă mut la ei. Vorbeam despre diferențe sau similitudini ale religiei noastre, un subiect care pe mine mă însuflețește mereu, astfel mă străduiam să-i explic, căutîndu-mi cuvintele într-o limbă pentru care aveam un vocabular destul de limitat, despre mahomed, apoi diferitele tendințe rupte din bisericile dominante, eram cum spuneam efervescentă, poate mai ales pentru că voiam să transmit felul cum simțeam eu acel moment, apoi am divagat amintindu-mi de anul care trecuse. I-am descris dealurile și felul rudimentar al țăranilor din țara mea, iar ea mă asculta cu barba sprijinită în palmă, uitând să mai tragă din țigară, cu părul blond răsfrânt pe o parte și cred că în acel moment patima mea pentru amintiri a lăsat din nou urme, pentru că propunerea ei a venit brusc.


Bineînțeles am refuzat întâi așa cum cer regulile de politețe, și nu doar de asta, ci pentru că perpectiva ca eu să locuiesc alături de ei mă deruta oarecum, aveam încă de la început certitudinea că suntem diferiți ca mod de existență, ei cu tabieturile lor fixe, eu cu oscilațiile mele haotice.


Și dacă e posibil totuși, în același timp cât rosteam cuvintele, încercând să prevăd perspectiva unei asemenea întâmplări, simțeam undeva într-un colț de minte sau de suflet un fel de agitație veselă aceeași voce care repeta ca-ntr-un refren,


Acceptă.

Mi s-au adus ca argumente corectitudinea, spiritul blînd, dar prezent, lipsa vreunui copil care să le alunge urâtul și să le dea o cană cu apă (expresie citată din discursul Marisei, care m-a făcut să surâd) apoi situația mea financiară deficitară și chiar melancolia pe care o afișam, despre a cărei cauză nu puteam nicicum să vorbesc cu cineva.



Și iată-mă aici și mai ales scăpată de senzația de inutilitate, iată-mă recunoscând că, de fapt, deși fug de oameni, singura condiție în care mă simt împlinită e atunci când mă pot împărți lor, atunci timpul nu mai are consistență, vocea mă deranjează rar, poate doar în unele nopți când mă trezesc din visele mele aiurite.


Iată-mă împăcată cu ideea că așa sunt eu. Aparent fragilă, dar capabilă încă să ard.



Între timp, am descoperit în Marisa o femeie înainte de toate, excepțională, o femeie care a avut momente cînd s-a recunoscut învinsă deși a avut tot ce a dorit. Îndrăznesc să o numesc un exemplu de existență mai ales pentru lumina care încă mai iradiază din ochii ei, lumină care își găsea atît de bine reflecția în propriul meu suflet, îndrăznesc să o numesc excepțională pentru bunul gust, pentru înțelepciune, pentru vitalitate, pentru cafeaua bună pe care o face sau pentru simplu fapt că m-a învățat cum se calcă în cel mai practic mod o cămașă pentru a arăta impecabil sau cum se aranjează perfect un pat matrimonial.


Eu care am dormit mai mult singură toată viața mea.



Îmi vine să zâmbesc, privesc dincolo de geam, acolo unde o lună rotundă portocalie se luptă cu norii. Ai impresia că trec cu teamă prin fața ei, apoi se bulucesc de parcă ar prinde curaj.


Lumini și umbre, mereu un conflict, mereu un compromis, mereu o transformare. Nimic fără sens.


Eu ocup datorită bunăvoinței acestei familii, aripa dreaptă a casei, am un salon jos, unde Marisa a adus un dulap mic din lemn neceruit, în care îmi țin vesela și tot ce trebuie pentru bucătărie. Apoi o masă, două tablouri mici reprezentând străzi vechi, o comodă pentru TV și o canapea. Ferestrele sunt largi fără perdele, dar prevăzute cu draperii căptușite care opresc în textura lor căldura soarelui de amiază. Urcînd treptele din lemn, răsucite pentru a urma forma peretelui, ajung la nivelul superior unde am un dormitor simplu larg și răcoros, un șifonier, o masă retractabilă cu scaune și o veioză veche așezată pe un scaun mic la fel de vechi, o comodă pentru lenjerie deasupra căreia un înger palid mă privește cu barba în palme, iar pe peretele dinspre scări un tablou cu Marylin Monroe zâmbind suav.


Pe jos e parchet și miroase puternic a lemn, eu însămi mă ocup de întreținerea lui și găsesc adorabil efortul. Dincolo de dormitor e camera unde-ți scriu, aici sunt doar dulapuri, un fotoliu și rafturile unde țin cărțile. Vezi dar cînd am spus idilic, nu am greșit cu nimic …scriu la o măsuță mică pe care Gratiano o luase inițial pentru a-și ține laptopul, am tras fotoliu în fața mesei și sorb din cînd în cînd dintr-o cană cu lapte care s-a răcit între timp. În cameră miroase a haine proaspăt călcate, iar sus dinspre tavan se aud cariile cum rod lemnul.

E deja patru dimineață, bat clopotele. Deși biserica e departe, rezonanța sunetului stârnește cîinii care apoi urlă speriați de zgomot și-mi amintesc din nou de casa de la țară. Acolo unde nu mă mai pot întoarce.



Va trebui să închei aici din păcate, oricum m-am întins cu descrierile destul de mult, ignorând esențialul poate mai ales datorită faptului că scriu noaptea. Iar tu știi cum e noaptea. E vicleană. Fură din tine mereu.



Așadar dragă domnule S sper că vei binevoi să-mi răspunzi cât mai curînd, deși mă tem ca nu cumva trecînd atît de mult timp de cînd nu ne-am mai scris, să nu fi uitat de mine.


Cu prietenie,



Ps
Mă întreb, dragă domnule S dacă noi doi ne vom revedea vreodată…