L-ar fi strivit cu cuvinte grele pe Petru acolo, pe aleea acelor plopi despletiți de frunze, așa cum despletită de vise era și viața ei. Dar nu putuse. Nu putuse să-l condamne deloc pe acel bărbat, al cărui nume devenise inomabil pentru ea, fiindcă tăiase firul vieții fiului ei. Pe bărbatul ce rupsese brutal relația fiduciară dintre ei, acuzând-o apoi, grosolan, de o felonie de care ea n-ar fi fost niciodată în stare. Lăsând-o, mai târziu, fără să știe, fără de niciun sprijin la bătrânețe. Trimițându-i în neființă copilul nevinovat. Dar amintirea iubirii pentru el fusese mai puternică decât ura ce creștea în ea ca un bob de muștar, amenințând să cuprindă cu ramurile lui foșnitoare crugul cerului. Hotărâse împreună cu Mihnea să-l ierte. Să încerce să-i lumineze pe cât putea ultimele clipe ale vieții. Să fie alături de acel bărbat care acum agoniza, nu mai trăia. Să-și împartă singurătatea și tăcerea serilor cu el. Să-l scoată din acel azil. În fond, în căsoiul rămas moștenire de la Tiberian, aveau loc amândoi. Așa că stabiliseră ca duminica viitoare să meargă împreună la azil și să-i anunțe vestea cea mare. La toate astea se gândea în seara aceea de toamnă. O ploaie plumburie cotropea din văzduh împrejurimile. Doar torsul domol al lemnelor în șemineu întrecea uneori diapazonul vântului de afară. O moleșeală o cuprinse deodată și își aminti că uitase să-și ia insulina cea de toate zilele. Își târî picioarele grele ca de plumb spre bucătăria unde ținea un adevărat depozit de medicamente, depozit peste care bătrânețea o pusese gestionar neretribuit. Căută medicamentul printre cutiile aranjate ordonat și simți că mîinile i-au înghețat, deși în salon era o căldură plăcută. Auzi zgomote înfundate dinspre holul principal. Crezu că a uitat să încuie ușa și vântul jucăuș face deja tumbe peste gresia de la intrare. Se îndreptă spre canaturile sculptate în lemn, pe care ploaia desenase vitralii sălbatice. Deodată, încremeni. Ușa fu dată la perete cu brutalitate. Doi bărbați purtând măști negre la față năvăliră înăuntru. Nu păreau surprinși de prezența ei, ca și cum ar fi știut că în încercarea lor de furi ai nopții vor da și peste un ciot bătrân ca ea. Cei doi schimbară o privire fulgerătoare și unul dintre ei, mai masiv, o imobiliză, înainte ca Luc să fi apucat să strige după ajutor. Îi astupă gura cu o batistă ce exala mireasma unui lucru cu care fusese familiarizată între pereții de cort ai spitalelor de campanie: cloroformul. Simți cum plutește într-o realitate păstoasă, nesigură, târâtă de huiduma ce o înșfăcase zdravăn, strivindu-i aproape oasele brațelor. Se simți legată fedeleș și o senzație plăcută de abandonare îi cuprinse atomii măcinați ai trupului. Se mai gândi doar atât înainte să plonjeze în infinit: ” Nu mi-am luat insulina...! Mihnea vine abia duminică dimineață...Sunt legată ca un prunc. De ce mă simt ca și cum mama m-ar fi înfășat să mă pregătească pentru somnul dulce al nopții? Voi adormi pentru...totdeauna...?” Când își reveni, Luc întrezări printre pleoape străfulgerările zorilor ce se strecurau ca un șarpe de lumină printre perdelele de catifea. Încercă să se târască spre bucătărie. Acolo unde erau medicamentele salvatoare, dar era prinsă în menghina corzilor tari, cu care fusese legată. Vru să strige după ajutor, dar un horcăit slab, ca un scâncet de copil se pierdu prin salonul uriaș. De ce auzea acum, după atâția ani, cum alături de ea parcă strigă după ajutor zecile de răniți părăsiți pe câmpurile de luptă, acolo pe unde o purtase războiul ca infirmieră? Nici pe ei nu-i auzea nimeni pe atunci. Așa cum nici pe ea nu avea cine să o audă în această dimineață văduvită de speranță. Obnubilarea ce o trăgea parcă pe un fund de mare părăsită, valurile de sudoare rece, primele convulsii, toate erau semne că hipoglicemia, provocată de lipsa insulinei și a hranei, o va lovi cât de curând. Simți întâi cum îi flutură inima. Ca și cum un pescăruș uriaș, ca cei ce poposeau pe țărmul Balcicului, și-ar fi luat zborul din peștera trupului său. Fâșii de întuneric îi despicau retina, neantizând puțin câte puțin acuitatea acestui simț ce oferă omului dintotdeauna sentimentul de libertate. De viață. Își pierdu cunoștința și întunericului în care se zbătea îi luă locul, deodată, o lumină violacee. Se afla pe o potecă strâmtă, la capătul căreia bolborosea un izvor de pucioasă. Luc știa că nu fusese o virtuoasă în viață. Se gândea că păcatele ei, mici, dar repetate, omenești, puteau fi explicația ostracizării ei pe acea potecă ce nu putea duce în raiul râvnit de orice suflet ce pleacă din lume. Privea disperată la unduirea acelei ape, când, deodată, în fața ei apăru silueta unui tânăr. Era Ilarie Botiș. Nu mai avea rana aceea devastatoare pe trup. Era îmbrăcat în cămașă de in, albă, cu cioareci din dimie, împodobiți cu găitane. În picioare avea opinci. Ilarie o privi blând și îi întinse mâna. Luc i-o prinse cu deznădăjdea unui naufragiat și, după ce trecu râul de pucioasă, păși pe un câmp plin cu violete și toporași ca bănuții de aur. Îl mai auzi pe Ilarie șoptindu-i doar atât: „ Atât de mult v-am așteptat!”