Nu mi-au plăcut niciodată polițiștii. Mama avea obiceiul să mă sperie, cînd făceam cîte o trăznaie, că vine miliția și mă duce la școala de corecție. Așa că acceptam corecția pe care mi-o aplica ea. O bătaie zdravănă. Plîngeam cîteva minute, apoi fugeam afară și o luam de la capăt. Eram un copil firav, scund și slăbuț, o dovadă vie a ineficienței familiei decăzute. Prin mine se oglindea un tată bețiv, un trîntor ce stătea zilnic la taclale prin birturi, acceptînd pomana celor mai avuți dar apropiați decadenței spirituale. El nu mă speria cu milițienii, mă bătea rar, dar cînd o făcea lăsa urme adînci. În clasa a patra am stat aproape un trimestru în spital. Am scornit o minciună, cum că am căzut de la etajul al doilea pe casa scării, cum am stat cîteva ore inconștient pînă ce m-a găsit o vecină și a chemat salvarea. Profesorii bănuiau, prietenii bănuiau, bunicii știau, dar conspirația era singura realitate a vieții mele.

Nu mi-au plăcut niciodată polițiștii și nu am avut de-a face cu ei. Cu atît mai mare surprinderea cînd au bătut la ușă. Știam că nu sînt un infractor, că nu au motive serioase să mă caute. Această incertitudine îmi crea frisoane, temerea că undeva, cîndva, o altă parte a personalității mele a săvîrșit infracțiunea. Timp de o clipă mi-am creat un scenariu în care eram încătușat și aruncat în cea mai întunecată încăpere, pus la zid, biciuit, apoi împușcat. Și, pentru ca nimeni să nu-mi cunoască soarta, eram azvîrlit în groapa cu acid.

Pe la sfîrșitul lui 1999, cred că era decembrie, o toamnă întîrziată, mă aflam în trenul ce ducea de la Dej la Bistrița. În compartiment un grăsan adormit sforăia lungit pe bancheta vecină. Cu siguranță venea de departe. Alesesem vagonul acela pentru că era singurul de clasa a doua în care funcționa instalația de încălzit. În compartimentele alăturate un grup gălăgios de neoprotestanți țineau cuvîntări călătorilor. Uneori cîntau. L-am recunoscut ca fiind liderul lor pe un băiat cam la douăzeci de ani. Cînta la chitară și părea pătruns de siguranța mîntuirii. I-am cerut o carte de cîntece și m-am prefăcut interesat. Unii oameni au ochiul format, relaționează cu multe persoane așa că tînărul a înțeles imediat încercarea mea. Mi-a întins zece lei și m-a rugat să îi las în pace. Iată-mă alături de grăsanul adormit. Sforăiturile acestuia mă exasperau. Nu-mi puteam aduna gîdurile. Îmi venea să-l ucid, să iau perdeaua de la geam și să-l axfiez, apoi să mă liniștesc. Atunci am văzut sticla de apă minerală, pe jumătate goală, am agitat-o bine și l-am stropit cu ciudă pe piept. Grăsanul a sărit ca ars. Era cu un cap mai înalt decît mine, un monstru gata să sfîșie. Mai bine îl omoram, m-am gîndit.

- Ce faci, domnule, chiar așa de neatent poți fi? Nu poate omul să doarmă liniștit pe banii lui. Pe unde sîntem?
- Mai avem vreo cincisprezece minute pînă la Bistrița i-am răspuns, și am răsuflat ușurat. Cred că a sesizat teama ce mă cuprinse. Zîmbi în timp ce își scutura hainele.
- Hai, bine că m-ai trezit. Poți să bei toată apa dacă ți-e sete. Mulțam că mi-ai păzit bagajele, în ziua de azi nu știi cu cine te afli alături. Și am marfă valoroasă aici. Vrei și tu?
Scoase o sticlă de doi litri de țuică și-mi dădu să gust. După mărgele avea peste 50 de grade. Las-o naibii de apă, mi-am zis și am luat o gură. Îmi curgeau lacrimile, dar nu am scuipat-o, nu atît din orgoliu cît pentru a nu pierde bunătatea primită în dar. Am coborît împreună și m-am oferit să-l ajut la bagaje.