„ nu e bine să te îndrăgostești în timp ce ninge
și ninge. și gigi dobre vine și bate la ușă
și ninge. deschid
hai mă teo să bem ceva am ceva vid
în mine hai să astupăm această întristare
această groapă de mirare. Dă-mi o țigară și haidem.
recomandabil ar fi să fi fost și îngerul de față
și îngerul să poarte numele de bianca
mai tacă-ți fleanca, zise helistul.
eu o fac pe tristul și bem și vorbim și vorbim
până aproape de țintirim
și întorcându-mă acasă și vâjâindu-mi capul îmi zic
trebe că am ceva nimic
trebe că am făcut-o lată
prin viscol trecu o părere de fată
și ninge și ninge până la cantina săracilor
și lupul singuratic are în ochi un ultim fior
pleacă, sunt prea bătrân și prea departe de dor”

Aceasta a fost poezia lui Nicolae Teoharie la prima temă dată de mine: „Îndrăgostire”. Mi-a dat voie s-o includ în articol. Astfel, nădăjduiesc că mi-a crescut și mie cota. Ei, nu vorbesc de cotele celea care mi-au cam crescut în ultimul timp și care, zice-se, în mod normal trebuie să fie 60. Văleu!
Teoharie ne-a dat și el o temă. De gândire. Zice că a observat, trâgând cu urechea ba ici, ba colo, ba, mai cu seamă la televizor, câte vorbe deșarte folosesc oamenii în conversații. Câte banalității și inutilități spun doar de dragul de a se auzi vorbind. E-adevărat, atât de des uităm avertismentul Mântuitorului: „Vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deșartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății.” (Matei: 12, 36). Dacă am crede aceasta (păi de ce s-o credem? E mai demn de crezare un neica-nimeni care înșiră tâmpenii la televizor!), ne-am cutremura. Și am fi mai atenți cu fiecare vorbă rostită. Teoharie are și o soluție (brr!): încearcă să-și imagineze o lume în care oamenii ar avea „de cheltuit” un anumit număr de cuvinte pe zi („Femeile mai puține”, zice, uitându-se către mine. Păi da! Și vă mai mirați când femeile devin extremiste. Am vrut să zic feministe). Crede că, dacă li s-ar aloca numai un anumit număr de cuvinte pe zi, oamenii ar fi mult mai atenți cu ceea ce spun. Și – zic eu – și-ar perfecționa arta mimatului. Mi-a sugerat c-aș putea folosi ideea în proză. Mă voi strădui să n-o ratez și să fiu la înălțime… atunci când o astfel de idee mă va inspira.

Întâlnirea noastră a avut loc, ca de obicei, sâmbăta. Pe 06 august. Au semnat condica: C. Bunoaica, Ghe. Dobre, N. Teoharie, F. Ciocea, subsemnata și… Căprioara. Nu știți cine-i Căprioara? Se cuvine să vă spun: Căprioara e soția lui Florin (ciobănița, cum ar veni). Ei, o cheamă Teodora, dar nu asta-i important. Porecla de Căprioara și-a câștigat-o pe merit. Ca să fiu sinceră, eu aș fi preferat s-o „cheme” Melcușoara. Sau Þestosișoara. Veți vedea de ce. Într-un sfârșit de săptămână din iulie, am fost la munte împreună cu Florin, Căprioara și alți câțiva prieteni. Această exasperantă Căprioară, împreună cu al său consort (Căpriorul, va să zică) au scos sufletul din mine. Într-una din zile, am urcat către vârful Iezeru-Păpușa. Și-am urcat, și-am urcat… Și cine credeți că era mereu în fruntea plutonului? Căprioara! Mă enerva la culme. Pândeam momentul când rămânea în urmă, să mai culeagă niște fragi, niște plante medicinale. O luam și eu mai repede la picior și-mi ziceam, victorioasă: „Adio, Căprioară!”. Dar ți-ai găsit! Când mă bucuram mai tare, numai ce-o vedeam trecând pe lângă mine ca un Inter-City pe lângă o haltă părăsită. Nici măcar n-aveam timp să-i pun piedică. Și mai și zâmbea! Și mă mai și încuraja: „Hai că mai e puțin!”. Să vă mai spun că are și niște ani în plus față de mine? Florin, și el, pe de altă parte, cu încurajările: „Hai că acum urmează o pantă lină!”. Atât de lină, încât respiram ca peștele pe uscat. Vorba lui Bogdan, unul dintre tinerii veniți cu noi (rețineți, tineri!): „Dacă asta e pantă lină, nu-mi doresc să aflu cum arată o pantă abruptă la nenea Florin!”. Nici eu, se-nțelege.

Mi se pare mie, sau așteptați ceva? Dacă așteptați să vă spun ce s-a petrecut la stână, așteptați mult și bine! S-au petrecut niște lucruri atât de înalte, încât eu, care nu stau prea bine cu înaltele, ci mai degrabă cu sunetele joase, am preferat să ies afară, la câini. Ãia nu umblă cu farafastâcuri. Ori te mănâncă, ori te iubesc. Mi-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat nemâncată. Dar te pui cu ființa superioară numită om! Omul a inventat acea noțiune zisă și „dragoste cu năbădăi”. I-am lăsat pe prietenii mei să-și „declare dragostea” reciproc, pe tonuri care mai de care mai înalte, apoi, când m-am întors, sătulă de dragostea canină exprimată cu salivă din abundență, spiritele deja se mai calmaseră, iar „combatanții” trecuseră la declarații adevărate și demne de luat în seamă. Cândva, Dobre ne spusese: „Voi, orice-ați face, rămâneți prietenii mei și, orice mi-ați face, eu tot vă iubesc. De iubirea mea nu scăpați. Iar pe tine – zice către mine – eu așa te percep, dar sunt convins că și ceilalți, ca pe sora noastră. Fie că-ți place, fie că nu”. Îmi place, cum să nu? Cu atât mai mult cu cât – recunosc – eu n-am ajuns atât de sus pe scara iubirii, încât să continui să iubesc pe cineva orice mi-ar face. Dar tind către asta. Ceea ce înseamnă că am șanse să și reușesc. Sau cum ne-a spus Teoharie acum: „Voi nu-nțelegeți? Eu chiar vreau să călcați pe inima mea!” Ce declarație de dragoste mai frumoasă ți-ai dori? Ei, dragi prieteni, scumpii mei frați, și eu vreau să călcați pe inima mea. Însă vă rog, scoateți-vă bocancii-nainte! Promit că și eu voi face la fel. O inimă nu-i nici tren de aterizare, nici drum de călcat cu șenilele. În schimb, poate să-ți fie palat, câtă vreme te găzduiește într-însa.

Închei rotund, tot cu una dintre poeziile poetului Nicolae Teoharie, scrisă la cea de-a doua temă: „Iubire și credință”:

„ eram eu, eu și bunul Dumnezeu
pe o stradă însorită și înverzită în munteni-buzău
o grămadă de nisip
o mină ușoară fără chip, aproape săracă
și patru copii la joacă.
și zice un copil: eu nu am frică
mama are mașină mică și mulți bani și-i frumoasă
și mama, zise altul,
îmi aduce dulciuri și înaltul când vine acasă.
eu, zice adi, o ajut pe mama și o ascult
ea muncește până la mult. și o dor șalele
și o ajut să-și pună sandalele, să se ridice sus
c-o vrea și ea să fie mângâiată de Iisus…”


Slobozia, 27 august 2011

Publicat în „Helis”, septembrie 2011