- Nu-mi spune că te gândești la...
Urmează un chicot subțire. Ei bine, chicotul acesta aveam să-l port într-un colț de suflet pentru totdeauna.
- De aici, de la etajul 9, lumea e mereu altfel. Nici luminile nu sunt la fel. La fel e doar omul și calea lui lungă înspre cine știe care capăt. Da, proverbială e firea lui schimbătoare, dar tocmai în asta rămâne neschimbat. Eu sunt om. Îmi pun rar întrebări complicate. Și de unde să răsară întrebări complicate, dacă cel care le ridică sunt chiar eu, iar solul din care răsar e lumea MEA?! Ei bine, nu socotesc că e normal să iei întrebările altuia și astfel să devii ținta vreunui atac existențial! Suntem sortiți să trăim laolaltă, dar acest laolaltă nu înseamnă neapărat împreună. Istoria își are rostul ei, dar nu întotdeauna istoria lumii e istoria ta. Revoluții în toate dimensiunile, geneze și dispariții, părinții chiar, da, chiar și părinții, te pot însoți în experiența ta o vreme. În mare parte, ceea ce trăiești ți se poate întâmpla doar ție! Înțelegi?
- Mașa, tu fără să aștepți vreun răspuns, termini de cele mai multe ori cu un semn de întrebare.
Tăcerea e tovarășa credincioasă a nopții. Pentru a înțelege asta, trebuie să perseverezi în desprinderea trupului de orice alt fel de materie. Îți poți imagina cum te-ai simți dacă pentru câteva secunde ai pluti la câțiva centimetri de pământ?! Exact! Când ai învățat bine să faci asta, vei simți hainele arzându-ți trupul... Apoi, prin eforturi nebunești vei încerca să îndepărtezi de tine aerul... Pentru început strângi degetele până când alipirea lor e perfectă... Atunci și acolo se va întâmpla! Dacă reușești asta posibil să înțelegi ceva mai mult.
- Cât timp mai ai?
- Sutimi de secundă?
- Poți lega ceea ce se întâmplă de vreun eveniment omenesc clar...?
- Faci aceeași greșeală de fiecare dată! E o prostie să crezi că luând orice individ din mulțime îl poți încadra rapid într-una din cele câteva traiectorii generale.
- Însemnă că ești nebun.
- Da, poftim, dacă ți-e mai simplu așa, sunt nebun. De fapt, sunt ne bun, adăugare necesară. Ne bun la ceea ce folosesc de obicei oamenii.
- Un ne bun răzvrătit. Chiar și în cazul nostru se poate vorbi de ordine.
- Dar ce frumoasă e ordinea voastră! Eu sunt unul dintre ăia cărora simetria nu le mai vorbește despre ordine. Alinierea nu e ordine. Sau poate că e un fel de ordine, dar îi lipsește ceva-ul care o face acceptabilă. Ar fi de ajuns, zic eu, să nu ne lovim unii de alții, să ne privim doar atunci când rezultatul întâlnirii privirilor ar fi binele, să mergem toți în ritmul fiecăruia!
- Știi că nu se poate asta.
- Nu știu nimic. Știu doar că nu îmi place ce se întâmplă. De asta sunt sigur.
- Aha, deci vorbim despre experimente. Și alea imposibil de realizat...
- Ba uite că ăsta mi-a ieșit!
- Dar eu încă sunt pe umărul tău... Și port (ori sunt purtată?!) în mine un firicel de praf... Și tu ești la fel! Un firicel de idee...
- Făcea parte din plan. „Firicelul” de idee inversează sensul căderii. E ca și când tu ai ploua cerul!
- Atunci..., mulțam pentru umăr!
Același chicot. Sau poate că așa mi-a fost dat, într-o altfel de ordine.