Ce este această mișcare a lucrurilor din jurul nostru și a noastră însăși printre lumini și umbre dacă nu tocmai proiecția tridimensională a unui film numit viață. Nu-i putem scrie scenariul, nu-l putem cinematografia și nici măcar nu îl putem proiecta noi înșine. Suntem doar actori și spectatori; fii ai unei imaginații fără limite ce ne poate urca și ne poate zdrobi fără milă… Ce fragment din el ai alege dacă ai mai avea la dispoziție doar o fărâmă de timp?; ce fragment ai așeza în proiector? ce fragment ai alege să revezi pentru a-i închipui un alt final? Dragostea pierdută, chinta spartă, moartea fără adio? Întotdeauna exista speranța că, revăzută pentru a mia oară, scena de dragoste se poate încheia cu o împăcare, ca până urmă partida – după multe încercări! – poate fi câștigată și că poți alerga mai repede decât moartea și poți ajunge la timp, dacă exersezi îndeajuns de mult.
Iată fragmentul din propriul meu film pe care îl așez zilnic – în ultima vreme – în proiectorul conștiinței:
Cu ceva vreme în urmă norocul – sau o forma ironică a fatalității – m-a aruncat ca pe o momeală în mijlocul unei petreceri fastuoase date în cinstea unei binecunoscute personalități a momentului. Nu îmi mai amintesc – și nici nu are importanță – de ce constrângeri au fost nevoie pentru a hibridiza două pături sociale și politice atât de antagonice. (Poate trebuia să iasă un articol subțire pe teme mondene sau poate însoțeam vreo noua cucerire.) Pe atunci sămânța ideilor socialiste prinsese în solul încă moale al primului meu roman – întâmpinat cu bunăvoință de critica și de public, iar acolo – în cartierul situat la nord de brâul de smog al orașului – puteai întâlni cele mai feroce conștiințe liberale adunate laolaltă. Eu – povestașul ce își ducea viata într-o cameră subînchiriată redactând buletinele de știri ale un radio local înfruntăm marii coloși ai economiei – pe vremea când aceasta mai avea ceva sevă.
Îmi asumasem la început – din timiditate – un rol de satelit, însă curiozitatea sau plictisul morbid ce îi rodea precum un cancer pe toți cei prezenți m-au adus fără voia mea în centrul atenției. În marea de siluete bine legate purtând costume sau toalete fără cusur constituiam o pată de culoare. Închipuiți-vă o pasăre flamingo – nu roz ci albastră – în mijlocul unui festin al leilor. Mă trezeam încercuit de grupuri de persoane ahtiate după amănunte din viata mea liberă, singuratică și boemă. S-a dovedit că romanul meu se bucură de mare trecere în rândul lor. Părea că această viața pe care o duceam eu – descrisă cu oarecare talent în acel roman, dar pe care o detestam profund – era de fapt tot ceea ce își mai puteau dori, după ce își doriseră totul și obținuseră totul. Ei nu puteau să zboare ca mine. Scuturau cuburile de gheață în paharele de whisky sau amestecau în cocktail-uri fanteziste cu o măslină înfiptă într-o scobitoare și oftau. Am încercat zadarnic să-i fac să înțeleagă agonia foamei, povara singurătății sau tristețea cronică a neîmplinirii. Lipsa de somn, frigul, trădările și mizeria. Umilința. Ar fi renunțat cu toții la confortul caselor lor, la siguranța zilei de mâine – din câteva decenii viitoare –, la trupurile tinere, calde și iubitoare cu care își împărțeau existența, la tabieturile lor, la întrunirile lor – cum era și cea de față, la exercițiile sportive ce le întăreau sănătatea și le readuceau roșeața în obraji, la respectul ce venea odată cu banii și cu poziția ocupată; ar fi renunțat la tot pentru o clipă din viața mea, iar eu – orbit de strălucirile obiectelor, aș fi acceptat schimbul fără să clipesc. Eu nu puteam să vânez ca ei.
Dintre toți, cel mai aprig și mai sincer admirator al poveștilor romanțate despre mine însumi era Y. Da! acel Y! – pe atunci un tânăr diplomat ce urma să fie trimis într-o ambasadă de peste ocean. Era un tânăr rotofei, cu obrazul plin și mai alb decât gulerul cămășii, cu buze subțiri și cu pungi vineții sub ochi. Purta un costum negru de lână și catifea, elegant însă comun printre atâtea alte costume la fel de negre și de elegante. Oare ce atracție putea exercita vocea mea copleșită de emoție asupra lui Y? Mă urmărea peste tot smulgându-mi detaliile cele mai personale și alimentându-și cu ele o invidie fățișă, însă onestă. Într-un moment în care am rămas numai noi doi în fața unei mese încărcate cu dulciuri supraetajate mi-a mărturisit:
- Și eu mi-am dorit să ajung scriitor. Asta se întâmpla în jurul vârstei de cincisprezece ani. Scriam pe atunci povestiri macabre și poezii în genul lui Allan Poe. Am încercat și un roman de aventuri intitulat „Misterele orașului”. Ghicești probabil de unde mă inspirasem... A râs... Din fericire tata mi-a reprimat acest vis punându-mi pe foc toate manuscrisele. Sunt sigur că a făcut cel mai bun lucru pentru mine și îi sunt profund recunoscător pentru asta; dacă nu ar fi făcut-o el, aș fi făcut-o eu acum după ce am vorbit cu tine.
Deși strângea cu râvnă prăjituri în farfurioara pe care o ținea în mână, era preocupat de altceva. Mâncatul era pentru el mai degrabă un soi de automatism. S-a întors spre mine, hotărându-se brusc:
- Dacă aș veni la tine cu un text, mi-ai putea spune o părere onestă despre el?
M-a salvat gazda – o bătrână cu o vârstă incertă – care m-a prins de cot și m-a azvârlit în alte grupuri înfometate de nou. Y a continuat să mă urmărească fără să uite că îi datoram un răspuns.
Către miezul nopții, obosit și surescitat de vârtejul în care fusesem atras, m-am refugiat pe terasa luminată cu făclii muribunde. Era frig – un frig ce îmi biciuia simțurile amorțite și mă trezea, iar pe măsură ce flăcările lingeau tot mai apatic întunericul, cerul plin de stele mi se prăbușea în cap. Mă sprijineam cu mâinile pe balustradă și priveam înspre orașul ce strălucea difuz printre copacii rari ai unei păduri de conifere. Mi se părea tot mai dârz, tot mai rece și tot mai departe. Îl trădasem venind la acea petrecere, iar el se răzbuna închizăndu-și porțile sufletului pentru mine. Mă simțeam tras cu forța din brațele lui de către petrecerea frivolă ce continua nestingherită în spatele meu.
Atunci l-am observat pentru prima data pe X – un lungan cu plete, îmbrăcat cu o redingotă sifonată cu mânecile întoarse și colorate în violet. Stătea la doi pași de mine și mă fixa cu privirea. Aș fi putut să jur că înainte cu doar câteva secunde fusesem singura ființă umană de pe terasă, dar uneori umbrele pot fi înselătoare, iar eu fusesem distras de luminile orașului și de zgomotele petrecerii. De ce să nu recunosc că aceasta apariție de niciunde produsese asupra mea o impresie profundă.
- Văd că nici tu nu faci parte din tagma bogaților lumii, a zis... Nu era o batjocură ci mai degrabă o prietenoasă constatare. Avea o voce plăcuta, insinuantă, aproape feminină...
- E atât de evident? M-am întrebat dacă fusesem trădat de garderoba sau de stângăcia cu care îmi purtam hainele. Probabil mi-am coborât privirea pentru a-mi verifica ținuta.
A râs și mi-a răspuns ca și cum mi-ar fi citit gândurile:
- Nu te speria. Nu aspectul exterior te trădează (ca în cazul meu).. Am văzut că te-ai uitat oftând la oraș preț de câteva minute. Fiecare dintre noi oftam după ceva. Fiecare dintre noi am pierdut ceva. Fiecare dintre noi suntem pe cale să pierdem ceva. Sau pierdem chiar în acest moment.
- D-voastră la ce vă uitați? D-voastră după ce oftați? Domnule... Eram agasat de faptul că mă tutuia.
- Eu mă uit la cer... M-am trezit cu el lângă umărul meu ca și cum ar fi parcurs cei doi pași ce ne despărțeau levitând; s-a prezentat: X – magician... Cu siguranță nu faci parte din tagma bogaților lumii, a constat el după ce m-am prezentat și eu cu titulatura pompoasă de scriitor. Nu te amăgi, a continuat, și tu (ca și mine de altfel) suntem aici pentru a distra o grămadă de bogătași ce au descoperit ca după multe milioane nu aștepta fericirea ci doar mai multe milioane. Suntem aici să oferim alternative.
- Dar noi? Noi ce alternative avem?...
- Hm! Þi-ai dori o astfel de viață?... Vocea i-a devenit dintr-o dată gravă. A făcut un gest larg cu mâna arătând spre ușile de sticlă întredeschise prin care năvăleau pe terasă zgomote și lumini, iar eu i-am urmat invitația de a mă uita într-acolo. Poate că privirea mea fermecată și rânjetul meu tâmp încremenit pe chip i-au dat de înțeles că mă săturasem de foame, de frig, de umilițe, de tot și ca – da! – îmi doream cu ardoare o astfel de viața, crezând că aș ști mai bine decât oricine cum să convertesc banii în fericire. (Și cât mă înșelam!). A fost un răspuns la fel de valid ca și o inclinare a capului sau ca un Da hotărât.
Tocmai atunci Y îmi făcea semn din prag să mă întorc în sufragerie rotindu-și mâna lui grăsună prin aer. Ieșise și el pe terasă în căutarea mea, însoțit de perechea de gemene blonde în compania cărora îl abandonasem și de un tip spân între doua vârste. Mi-am întors capul pentru a-mi lua la revedere de la ciudatul personaj însă lângă mine nu rămăsese decât o umbră subțire. Am ridicat din umeri și am pornit în întâmpinarea lui Y. Cumva această dispariție subită nu m-a mirat deloc; as fi fost mai surprins dacă X – magicianul materializat din neant, ar fi ales un mod mai convențional de a mă părăsi.
- Ce făceai singur pe terasă, bătrâne? m-a apostrofat cu voce tare Y. Pierzi un spectacol extraordinar de hipnoză și magie cu X. Ai auzit de X? E un personaj foarte original. Poate te inspiră!... Am trecut la brațul lui Y în imensa sufragerie unde se intonau ultimele acorduri false ale unei urări de „La mulți ani!”. Invitații – ținându-și paharele de șampanie cu care tocmai toastaseră în mână – se adunaseră în mijlocul sălii, în jurul unui stativ înalt de care era atârnată o pânză albă. La indemnul lui Y ne-am alăturat și noi grupului de curioși... Am vorbit cu el adineauri și mi-a promis că ne va citi trecutul și viitorul. Și mai mult decât atât: că le va schimba!.... Deja șoptea când a ajuns la aceste cuvinte...Ce părere ai?...
Eram obosit dincolo de punctul în care îmi puteam folosi voința și astfel entuziasmul lui a trecut ca un fior electric și în mine. În general, chiar dacă îmi foloseam din plin imaginația în momentele în care scriam, eram totuși o persoană tributară realității imediate fiindcă în timpul zilei eram nevoit să redactez buletine de știri. Cum însă protagonistul numărului de magie urma să fie însuși marele X, mi-am deschis larg urechile și ochi și cu ele odată și mintea. Ce se putea întâmpla? Am fost nevoit să mă ridic pe vârfuri pentru a-l putea vedea pe X peste grupul tot mai compact de invitați. Stătea drept în față pânzei albe, cu părul său lung dat pe spate. Fixa tăcut audiența în același mod în care mă fixase și pe mine mai devreme, însă acum – în lumină – sobrietatea lui contrasta violent cu îmbrăcămintea fistichie de comediant pe care o purta.
Dintr-o dată luminile s-au stins, s-a făcut tăcere și X a început să vorbească:
- Se spune – iar eu am auzit acest lucru de câteva ori frecventând conferințele marelui doctor în științe oculte M. – că poți călători înapoi în timp cu ajutorul memoriei și poți face salturi în viitor (auto)convingându-te că visele sunt certitudini. Ați văzut însă într-adevăr persoane care pot recupera trecutul cu onestitate, fără să-l cosmetizeze, fără să-l simplifice și fără să reașeze evenimentele într-o ordine logică? Ați văzut cu adevărat persoane care își pot proiecta viitorul luând în considerație doar matematica probabilităților? Ați văzut persoane care pot realiza toate astea fară sa-si sacrifice prezentul? Uitați-vă în jur cum marea noapte – oribila și nesfârșita noaptea din care venim și în care ne întorceam – nu ne dezvăluie decât cel mult trei minute înaintea și îndărătul nostru. Aceste minute sunt singurul adevăr al omului comun. Restul este tăcere. Priviți...
Deasupra capului meu atârna de tavan, ca un păianjen grotesc, un proiector negru. Tremura ușor și scotea un păcănit ritmic în timp ce prindea între zimții rotitelor sale găurile de pe marginea rolelor de film.
Și atunci am văzut imaginile care se perindau pe pânză, ieșite parcă nu din proiectorul atârnat de tavan, ci din însăși țesătura destinului, din mintea unui demiurg ce-și scria și își rescria opera sub ochii noștii. Ce erau toate acestea? Un blestem? O iluzie? Hipnoză? Cine era X? Pe ecran, un tânăr îmbrăcat cu un costum albastru intra însoțit de alte patru persoane – doua femei și doi bărbați dintre care unul spân – într-o sală în care era proiectat un film. Se uita la rândul lui la un alt tânăr îmbrăcat în costum albastru ce intra însoțit într-o altă sala și tot așa mai departe ca într-o infinită reflexie în oglinzi paralele. Apoi tânărul izbucnea în râs și ieșea în fugă din încăpere. Nu putem distinge detalii, dar îmi era foarte limpede cine erau personajele acelui scurt metraj și mă întrebam dacă și ceilalți văzuseră același lucru. Deși toata ființa îmi era scuturată de șocurile unui râs nervos și îmi doream cu ardoare să ies la aer fiindcă simțeam că mă înăbuș, am rămas totuși pe loc cu încăpățânarea celui ce crede că poate lupta împotriva destinului și a demiurgului ce îl împletește.
În locul meu a ieșit din încăpere râzând în hohote Y și am interes atunci că lucrurile nu aveau să mai fie niciodată la fel; că se frânsese ceva în mine și în drumul meu; că drumul meu, ce exista dincolo de mine, aparținea altcuiva și că mie îmi revenise un alt drum. Și m-am bucurat atunci de acel nou și promițător început. Acum...
Acum scriu cu o mână tremurândă la biroul meu de mahon, în pragul deceniului al nouălea de viață. Trăiesc zilnic toate semnele ce îmi anunța trecerea, ascult zilnic prognozele pesimiste ale doctorilor și mi s-a vorbit atât de mult despre moarte încât am ajuns să cred că deja am murit. De aceea mă grăbesc să închei cât mai repede aceste rânduri. Prefer să îmi irosesc ultimele clipe în ultima și singura mea încercare de a-mi recupera visul de tinerețe – acela de a deveni un scriitor –, decât să îmi compun vreun testament plicticos în care să enumăr moștenitorii feliilor din imperiul meu mediatic.
De la acea întâlnire cu X mi-am abandonat slujba măruntă de la radio (și scrisul) și am început să vând ziare, iar peste ani sărind cu perseverență din treaptă în treaptă am ajuns în vârf. Uneori mi-aș fi dorit să mai existe trepte în fața mea înaintea morții; să pot să privesc în sus și să pot să duc cu mine o fărâmă de regret și de speranță; să îmi doresc o altă viață. Dar așa cum spune X, această mișcare a lucrurilor din jurul nostru și a noastră însăși printre lumini și umbre este tocmai proiecția tridimensională a unui film numit viață. Există un alt scenariu pentru el? Deja văd derulându-se genericul și nimeni nu s-a ridicat în picioare și nimeni nu aplaudă. Îi înțeleg: nici măcar eu nu aș aplauda!...
Am să-i citesc acest text lui Y, iar el din prietenie – în primul rând! – și apoi din profesionalism – îl așteaptă probabil premiul Nobel pentru literatură anul acesta! – îmi va spune părerea sa.