Domnul Stamate ieșea de la ultima ședință de fizioterapie. Mult l-au mai chinuit umerii și spatele în zona cervicală dar acum, la finele celor nouă ședințe de parafină și ceva raze, se simțea refăcut.
Dimineața de octombrie, cu cerul ca o Egee, îl învăluia cu lumină dar și cu o undă de răcoare prin zonele umbrite pe care le străbătea, pe jos, spre biserică.
Părintele Cezar era cel mai bun sfătuitor pe care l-a avut vreodată. La cei 65 de ani ai lui, Stamate nu putea spune că a urmat vreodată sfaturile cuiva, în mod special, dar măcar a ascultat, a ascultat pe toată lumea. Era un bun ascultător și chiar dacă nu recunoștea, adesea a urmat sfaturile altora dar așa cum și-a asumat eșecurile suferite în urma unor sfaturi proaste își asuma și meritele pentru acțiunile finalizate fericit. Chiar și așa dacă sfaturile lui au fost urmate dar au fost arogate de alții el nu s-a supărat și a acceptat că beneficiarii au avut ideia.
Silueta bisericii se ridica impunătoare pe fundalul cerului printre coroanele nucilor ce-și etalau sărăcia gălbejită a frunzelor ce nu căzuseră încă.
Cu un gest scurt, Ion Stamate și-a scos fesul de pe cap și a urcat scările sfântului locaș, făcându-și cruce.
Lumina săracă din interiorul bisericii, susținută cu greu de cele câteva lumânări ce clipeau în semiântuneric, contrastau puternic cu soarele orbitor de afară.
Ion s-a așezat în fața icoanei Sf. Ciprian și a-nceput să se roage cuminte, așezat, la început
rostind mecanic rugăciunea, ca apoi să fie cuprins de starea aceea de bine și liniște când te rogi cu credunță.
După o vreme spiritul i s-a întors în biserică iar el s-a ridicat, a pus un leu în cutia milelor, a cumpărat două lumânări, una pentru morți, una pentru vii și a ieșit în lumină.
Părintele Popescu stătea pe bancă.
-Sărutmâna, părinte!
-Dumnezeu să te binecuvânteze! Ce mai faci, domnule Stamate?
-Ce să fac? Chiar dacă dumneata m-ai îndemnat să nu divorțez eu totuși am făcut-o.
-Îți pare rău?
-Nu știu.
Apoi a urmat o tăcere tulburată doar de foșnetul frunzelor de nuc.Stamate ar fi vrut să vorbească dar părintele nu-l îndemna.
Stamate se tot întreba dacă este drept să-l împovăreze pe preot cu gândurile lui și tot el se întări:”asta este menirea lui, să asculte!...Tu nu ai ascultat atâția oameni care aveau nevoie de un bun ascultător.?”
A respirat adânc, ca și când ar fi vrut să vorbească dar s-a răzgândit și aerul neutilizat a ieși din plămâni ca un fel de oftat.
Părintele îl privea cu o privire adâncă ce trecea dincolo de Stamate.
-Părinte, am păcătuit cu gândul!
Tăcerea preotului nu-l îndemna dar nici nu-l oprea...
-M-am căsătorit cu ea din dragoste, ne-am crescut copii cum ne-am priceput și cum am putut, ne-am ajutat unul pe altul dar...
Tăcerea părintelui, liniară, lăsa loc pentru a continua, sau nu, această spovedanie insolită.
-În ultimii10 ani a devenit geloasă peste măsură și fără motiv. Mă controla în buzunare, în portofel, în telefon, în corespondența electronică. Orice fel de femeie, colegă sau simplă cunoștință, era o amantă „en titre” sau potențială. Nu era bețivă dar uneori, dacă bea ceva tărie, devenea o altă femeie. Agresivă, chiar fizic, mitocancă, folosind un ton de mahala, plin de termeni greu de reprodus. De fiecare dată a trebuit să tac. La început încercam să argumentez că nu are dreptate, aducând argumente logice. Un om pornit, care nu acceptă o altă părere, găsește oricând argumente pentru a răstălmăci vorbele tale. Întro seară, probabil după ce băuse iar, a pornit o nouă ceartă. Când m-a lovit peste obraji cu palmele, cu pumnii în cap și a început să mă zgârie și să mă ciupească, demonul mi-a adus la suprafață, din amintirile vechi, toate relele peste care credeam că s-a așterut uitarea. Mi-a crescut pulsul și, pentru o clipă, am simțit nevoia să o lovesc dur, necruțător, definitiv,,,
Am început să mă rog în gând, cu ochii strânși.
-Tot la curvele tale te gândești! Eu sunt o dobitoacă! M-ai îngropat aici, mi-ai mâncat tinerețea și acum vrei să te duci după alta, mai tânără!
Starea de nervozitate mi-a revenit dar m-am întrebat:”cui folosește? Se va schimba ceva dacă o lovesc și eu? În cel mai bun caz vom ajunge numai o știre din „știrile de la ora 5” sau , în cel mai rău caz...”
-Asta a fost tot, părinte.
-Dumnezeu să te aibă în pază și să te călăuzească!
-Doamne ajută, părinte!
Stamate s-a ridicat, cu inima mai ușoară, a trecut pe la cimitir să mai vorbească cu părinții și apoi, cu același mers liniștit, echilibrat, lângă bastolul inutil, a plecat spre casă.
Bastonul și l-a cunpărat din târg.
Măciulia de argint, lustruită de atâta purtat, lemnul de bambus, frumos lăcuit, i l-a recomandat estetic și l-a cumpărat așa, de frumos.
„Și așa mi-am dorit de tânăr să-mi cumpăr pălărie, o să-mi cumpăr mai întâi baston”
După ce a achitat prețul cerut fără să negocieze, vânzătorul i s-a adresat:
-Domnule, priviți cu atenție...apoi privind cu teamă împrejur, a deșurubat măciulia și a lăsat să se vadă, pe jumătate, o sabie superbă, subțire și ascuțită.
După gestul complice a introdus lama înapoi în baston și a continuat pe ton șoptit:
-Este o armă, domnule!
După ce a cumpărat bastonul s-a oprit la un magazin și și-a cumpărat o pălărie, așa cum și-o dorise: fetru maro închis, cu boruri scurte și cu panglică ciocolatie.
A ajuns acasă, și-a mângâiat câinii din curte, a intrat pe ușă și a așezat bastonul la locul lui.
Stamate este un tip dezordonat și se enervează pe el când nu-și găsește lucrurile așa că a început să le pună la locul lor, fără greșeală, din comoditate, nu pentru că ar fi fost vreun pedant,
O vagă durere se făcea simțită. A intrat în baie, s-a dezbrăcat și înainte de de a-și pune bluza de pijama, și-a privit spatele în oglindă. Omoplații de veniseră mai proeminenți.
„Așa oase proeminente aveam numai în adolescență. Poate că am slăbit excesiv și de aia mi se văd oasele.”
Și-a pus halatul, a băut o vișinată și s-a apucat să citească o carte despre îngeri. Mai moțăia, mai citea...a visat că-i crescuseră aripi și când s-a trezit și-a spus: „de-aia zicea Nichita să ne rugăm să nu ne crească aripi. Și dacă ne-ar crește, ce?... Am înebunit!!! Ce gânduri îmi mai trec prin cap!”
S-a dus înapoi în baie și și-a privit din nou, cu atenție, omoplații, apoi l-a sunat pe doctorul Leașcu, psihiatru reputat și bun prieten.
-Salut, doctore,
-Pentru tine oricând.Facem o partidă de vânătoare?
-Nu! Am renunțat de multă vreme să iau ce nu pot da înapoi.
-Atunci?
-Vreu să mă consulți, ai timp?
-Ce problemă ai bătrâne?
-Vrei să vorbim la telefon?!
-Nu. Vino mâine la mine, la 9 jumătate, la clinică.
Mai liniștit, bătrânul și-a așezat un ziar pe masă, a luat din frigider un borcan de iaurt și a mâncat iaurt cu zahăr și cu pâine, așa cum făcea în copilărie, după ce-i murise mama. A aruncat ambalajul de plastic la coș, a strâns ziarul plin cu fărimituri de pâine și zahăr, l-a mototolit și a aruncat totul la coș. A dat drumul la televizor știind că așa va dormi mai bine.. De dimineață s-a spălat, și-a băut cafeaua în curte, chiar dacă era frig, ca apoi să se urce în mașină fără a-și uita pălăria și bastonul.
„Greu mai găsești loc de parcare...dar eu sunt un norocos.”
O mașină parcată pe trotuarul din fața clinicii, semnalizează intenția de a pleca. Domnul Nelu a frânat lăsând loc de ieșire celui ce voia să plece. Din spate se auzeau claxoane nervoase. A manevrat atent și cu răbdare și a urcat pe trotuar eliberând banda ce se blocase. O doamnă cu un Q7 i-a strigat prin geamul deschis:
-Boșorogule, te caută moartea pe acasă și tu umbli telelei prin oraș,dobitocule!
„Eh, tinerețe!” și-a spus Stamate plin de îngăduință.
A ajuns la ușa cabinetului și a privit cu atenție lista cu pacienți, afișată , și la numărul 1 era menționat numele lui. A ciocănit și a așteptat îndemnul de a intra.
-Intră!
-Salut, doctore!
-Te pup, Nelule, ia spune!
-Voi fi direct și succint, pentrucă văd că ai o listă lungă pe ușă.
-Nu te grăbi! Ia spune, ce mai zici, ce mai faci?
-Leașcule, am făcut fizioterapie pentru durerile de umeri dar aseară am avut senzația....că îmi cresc aripi.
Doctorul l-a privit surâzând și l-a îndemnat cu blândețe:
-Ia dezbracă-te!
Doctorul l-a privit atent, l-a palpat, i-a plimbat un deget prin fața ochilor apropiindu-l de nas și i-a spus să se îmbrace. Și-a pus ochelarii pe nas și a începu să îi scrie o rețetă, lent, ca apoi să așeze parafa cu încetinitorul, apăsând obiectul și i-a spus:
-Uite, Nelule, iei tratamentul ăsta începând de diseară, timp de trei zile.
-Știi că nu iau medicamente.
-Doctorul sunt eu! Iei tratamentul numai trei zile și dacă totuși îți mai cresc aripi, mă suni.
Stamate a mulțumit și a ieșit din cabinet punându-și pălăria pe cap.
„Ãsta mă crede nebun...Chiar oi fi nebun?”
Nelu a ajuns la mașină a coborât cu demaraj de pe trotuar dar apoi a condus atent.A ajuns la farmacie, a dat rețeta la ghișeu și...l-a sunat pe Leașcu.
-Doctore, am voie să mai conduc dacă iau medicamentele astea?
-Sigur, dar să nu zbori...
-Mersi.

Fata de la ghișeu i-a întins punga cu medicamente și a încasat banii privindu-l atent, apoi i-a spus:
-Să fiți sănătos!
-Sărutmâna!.
Ajuns acasă a parcat mașina în garaj și a început să facă tăieri de formare la pomii din livadă.
Motanul cel bătrân a coborât, ca o umbră, dintr-un piersic abia tuns, pe umărul bătrânului și a început să toarcă.
Stamate a hrănit câinii și a intrat în casă să mai citească. Visul cu aripile a revenit dar acum aripile erau mai mari. A intenționat să meargă iar la oglindă dar s-a rezumat la a-și lua medicamentele.
După meciul de la TV, a intrat pe internet, a conversat cu prietenii apoi a închis calculatorul deschizând televizorul Când s-a trezit, dimineața, a închis televizorul, a luat micul dejun și apoi medicamentele și după ce s-a spălat a simțit din nou, sub prosop, omoplații umflați.
Avea o pereche de aripi, mici și formate din tuleie pline de sânge, dar aripi.
„Să-l sun pe Leașcu...dar lasă, mai iau și azi tratamentul și îl sun mâine.”
Nu se putea îmbrăca din cauza aripilor. A încercat să îmbrace cămașa cu fața la spate dar era incomod. Foarfeca l-a ajutat să taie în cămașă loc pentru ele. Pulovărul era mai larg așa că l-a tras pe deasupra și apoi și-a pus o scurtă din piele.
A plecat din nou la biserică și s-a rugat.
Toată liniștea lumii trecea prin el. După un timp Stamate a revenit la condiția umană și și-a spus:
„Cu ocazia asta voi afla și de ce ne-a îndemnat să ne rugăm să nu ne crească aripi. Eu m-am rugat dar tot le am.”
A ieșit din biserică, a scos celularul și l-a sunat pe Leașcu:
-Doctore, am o problemă...
-Știu ce problemă ai dar las-o pe mâine. Sună-mă dimineață la 8 fix.
Noaptea i-a trecut cu greu. A trebuit să doarmă pe burtă și fără bluza de pijama. Aripile lungi, până aproape de genunchi erau puternice și fără urmă de tuleie. Stamate s-a privit în oglindă, și-a luat medicamentele și l-a sunat pe Leașcu.
-Doctore, mi-au crescut....
-Taci! Pune ceva mai larg pe tine și ne vedem la biserică.
Nelu a condus cu greutate și cam neatent. Nu era obișnuit cu noua postură așa că, ajuns la biserică, a uitat cheile în contact, a uitat și bastonul și pălăria, pe bancheta din spate.
Pe scări Leașcu, cu o pelerină mare și stacojie pe umeri, îl aștepta.
-Doctore, mi-au crescut aripi!
-Intră în biserică, du-te în dreapta altarului și ai să vezi pe perete un înger pictat. Întoarce-te cu spatele la el, apropie-te de zid și încearcă să privești unde privește îngerul.
Stamate a intrat. O bătrână neatentă i-a călcat pelerina dar „Nea Nelu” nu s-a aplecat să o ridice. A găsit pictura, s-a întors cu spatele și s-a lipit de perete încercând să vadă ce vedea îngerul pictat. A simțit cum îl cuprinde căldura peretelui și privirea i s-a oprit asupra îngerului de pe celălalt perete.
Leașcu îl privea zâmbind iar lumânările din mâinile lor s-au aprins de la sine.
La picioarele lui Stamate a îngenuncheat fosta lui soție..
-Sfinte, iartă păcatele lui Neluțu și adu-i liniștea măcar acum în lumea celor drepți!