Sophie renunță să tot cotrobăiască în geanta de pe umăr după batistă de câte ori trebuia să-și șteargă ochii plini de lacrimi și acum străbătea bulevardul înțesat de trecători, strângând-o, umedă, în pumn. Simțea că nimic nu o mai poate consola, că toată lumea îi era împotrivă, că de viața ei, de toate speranțele ei, de sufletul ei se aleseseră din nou cioburile. Necunoscuții o înghionteau în graba lor, dar ei nu-i mai păsa. Încerca să stea fermă pe picioare, să nu se clintească din drum, să le opună rezistență, să nu cedeze în fața lor niciun centimetru. Să nu mai cedeze nimic! Niciodată, nimic!

Fusese sinceră până la capăt, dar Dylan se purtase iarăși ca un nemernic. Simțea că nu mai poate. Îl iubea. Îl iubise, mai bine spus. După tot ce făcuse pentru el, după cât de mult îl ajutase din toate puterile ei, câtă infamie din partea lui! De toate visurile ei nu se mai alesese nimic. Toate planurile pe care și le făcuseră erau spulberate. Fățarnicul! Ti-că-lo-sul! îi venea să urle, acolo, în mijlocul bulevardului, din toate puterile. Să izbească cu pumnii în pieptul trecătorilor, să-i zgâlțâie de haine, să-i întrebe de ce tocmai ei i se întâmplau toate acestea. Nu-i mai păsa că toți o vedeau plângând, oricum, o priveau indiferenți. Batista din pumn era tot mai udă, ochii îi erau tot mai tulburi, bătăile inimii nu i se îmblânzeau deloc, iar când ajunse în colțul micului parc, izbucni de-a dreptul în hohote. Nu mai putea, trebuia să se descarce. Trebuia să-și smulgă durerea din piept, s-o arunce și s-o calce-n picioare. Și-apoi... Și-apoi?

Se așeză pe băncuța de plastic. Umerii îi săltau încă de suspine, degetele frământau zdreanța din palme, simțea cum picioarele începură să-i tremure, odată ce se eliberaseră de toată greutatea apăsătoare a trupului ei totuși firav. Buzele-i fremătau vorbe ciuntite și fără de înțeles, până într-un târziu, când lacrimile, lăsate slobode, îi spălară toată încordarea și toată durerea aceea sfâșietoare. Banca era foarte comodă, iar ființa ei, în marginea aceea de parc, ocolită acum de trecătorii bezmetici, izolată de forfota din jur, încet-încet se liniști.

Era toamnă, era a treia toamnă cu el. Și ultima. Blanche o avertizase, dar ea nu voise s-asculte. Buna ei prietenă Blanche încercase să-i deschidă ochii din timp, iar ea o nedreptățise, îi spusese că inventează, că sunt închipuiri. O credea geloasă pe fericirea ei. O, fericire închipuită! Praful se alesese de ea!

Plânsul îi făcuse bine, o calmă, o liniști. O readuse în apele ei și-și regăsi echilibrul. Într-un târziu se ridică de pe băncuță și se îndreptă spre stația trenului suspendat. În 40 de minute va fi în colțul străduței ei. Probabil că scanase cartela din reflex, căci se trezi în vagon, cum survola orașul la o viteză de-a dreptul amețitoare. Zgâlțâiturile, frânele, accelerările bruște îi făceau bine însă. O ajutau să treacă peste toate regretele, să se trezească la limpedea judecată care o caracterizase întotdeauna. Stația ei! Coborî fără să se grăbească.

Acum mergea încet și liniștit. Se opri o clipă în fața ecranului imens al stației, privind atentă, de aproape, cum celulele colorate își modificau intensitatea luminii în funcție de imaginile ce se perindau. Făcu vreo 10 pași înapoi fără a-și lua privirea de la ecran, citi: Credeți în sufletul pereche? Credeți că-l puteți întâlni? A trăit în alt timp, sau într-altă parte a Pământului? Noi vă aducem la întâlnirea cu destinul!

Da, credea! Sau voia să creadă. Cu certitudine, nu-l întâlnise încă. „Era în celălalt capăt al trenului, ori trăiește în celălalt colț de univers” își spuse. Se surprinse zâmbind! Își ridică mâneca elegantei bluze vișinii, scană cu ceasul de la mână codul din colțul ecranului luminos și se îndreptă spre blocul turn unde locuia, fremătând de nerăbdarea de a se arunca sub un duș fierbinte.

*

Când ieși de la duș era ca nouă. Până și gândurile ei erau noi nouțe. Proaspete și cuminți. Știa ce voia! Avea o grămadă de bani, e drept, adunați cu greu de-a lungul a doi ani de zile, pentru vacanța specială pe care și-o promiseseră împreună, ea cu Dylan. Când își dădură seama că aveau suficienți bani, renunțaseră în ultimul moment la croaziera de pe fața întunecată a Lunii și o aleseseră pe cea de pe orbita lui Venus. Bine că n-o plătiseră încă!

„La naiba cu banii ăștia, ia să vezi acum croazieră!” Proiectă codul copiat în stație, peste senzorul lateral al ecranului modular. Acesta se aprinse, rostogoli o siglă cu „El vă așteaptă!” și apăru chipul unui tânăr blond, care o salută cu o voce artificială:

- Bună ziua! Vă mulțumim pentru apel! Tocmai ați făcut primul pas spre Paradis! Sufletul pereche vă așteaptă să-l întâlniți!

- Aș dori să știu la ce se referă serviciile dumneavoastră. Sophie știa că vorbește cu un robot, așa că nu încerca să fie politicoasă.

- Vă vom ajuta să vă întâlniți sufletul pereche. Da, este posibil! Mai posibil ca oricând! De 200 de ani, numai firma noastră a dus la întâlnirea cu destinul peste un milion de oameni. Sufletul dumneavoastră pereche trăiește în altă parte a Pământului? Vă vom duce înaintea lui! A trăit în trecut? Ei bine, vă așteaptă! Dacă va trăi în viitor, vă vom ajuta să-l găsiți! Un angajat al nostru este oricând gata să vă ofere detalii la sediul firmei de la adresa conținută în codul scanat.

Cu un gest din mână în aer Sophie stinse ecranul și se îndreptă spre dressingul din capătul opus al camerei. Se îmbrăcă sport, ieși calmă din apartament și coborî în stradă. În stație proiectă codul de pe ceas pe senzorul de control al traficului și-i apăru instantaneu traseul pe care avea să-l urmeze. După alte 35 de minute era în fața unei clădiri pe fațada căreia sclipea semnul plus, urmat de cuvântul „Destin”. Sophie mergea mecanic, mișcările ei erau sigure și ferme, dar nu mică îi fu mirarea când, la etajul 164, o întâmpină același tânăr blond care o salutase acasă de pe ecran.

- Ați sosit repede! Așadar, v-ați hotărât. Vă rog să poftiți în biroul meu. Tânărul o conduse pe un hol lung, se opri în fața uneia dintre uși, o deschise și o pofti să intre.

- Vă mulțumesc, sunteți foarte amabil.

- Mă numesc Gregory, vă rog să luați loc. Vă asigur că veți fi mai mult decât încântată de ceea ce vă putem oferi, spuse tânărul, apoi continuă: E evident că sunteți o fire mai sensibilă, o să facem tot ce putem pentru dumneavoastră pentru a vă găsi sufletul pereche, oriunde s-ar afla.

Discursul retoric nu o supăra pe Sophie, nici nu pusese prea mare preț pe stilul comercial de prezentare a „serviciilor” și era, așadar, ușor indiferentă:

- V-aș ruga să-mi spuneți tot ce trebuie să știu despre serviciile dumneavoastră.

- Felicitări pentru alegerea făcută, de a veni la noi. Știu că vă pare incredibil, dar vă putem ajuta. Ei bine, există mai multe posibilități. V-aș ruga să priviți ecranul. Pe peretele din stânga tânărului se aprinse un ecran care începu să deruleze imagini, regizate aidoma unui film artistic, în timp ce tânărul continuă: Pentru început puteți alege între mai multe scenarii, în care vă veți confrunta virtual cu persoanele din baza noastră de date. O plimbare pe bulevard sau prin parc, o croazieră cu vaporul, un bal mascat, o discotecă, platoul de turnare a unui film și multe alte împrejurări pe care le găsiți în formularul din fața dumneavoastră. Veți intra într-o încăpere unde se vor derula simulări holografice. Acolo vă vom prilejui întâlnirea cu o multitudine de persoane compatibile cu dumneavoastră, pe care le-am studiat, cu acordul lor desigur, până în cele mai mici amănunte. Toate aceste persoane, cuprinse în programul nostru, sunt la rândul lor în căutarea sufletului pereche. Nu vă rămâne decât ca pe parcursul derulării scenariilor, atent alese de noi, să vă recunoașteți, să vă descoperiți, să vă întâlniți perechea. Dar ceea ce este interesant, de-abia acum urmează: După ce l-ați identificat virtual, vă veți întâlni cu el și în mod fizic.

- Cum adică fizic?

- Este de înțeles întrebarea dumneavoastră. După ce noi vom simula virtual întâlnirea dumneavoastră cu el, îl putem identifica oriunde. Oriunde în spațiu, dar... ei bine, chiar și în timp.

- Nu înțeleg. Sophie era nedumerită, dar devenise din ce în ce mai interesată și era numai urechi.

- Dacă trăiește în timpul nostru de acum, este cel mai ușor să vă aducem împreună, oriunde s-ar afla. Cazul numărul doi ar fi ca sufletul pereche să fi trăit în tecut. Există un număr foarte mare de persoane, încă de acum 200 de ani, de când am început acest program, persoane care, căutându-și perechea și negăsind-o, au ales să o aștepte în viitor. Aceste persoane se află într-un proces de criogenizare, sunt conectate la computerele noastre, sunt conștiente și intră în același program de simulare. Dacă vă recunoașteți, dacă vă găsiți și dacă amândoi vă veți da acceptul, îl putem readuce la viață și vă putem oferi să trăiți șase ore în compania acestuia. Șase ore ale unei întâlniri reale față în față, de data aceasta fizic, nu doar virtual! Adică vă veți întâlni cu sufletul dumneavoastră pereche, chiar dacă acesta a trăit cu 200 de ani în urmă. După cele șase ore suntem nevoiți să-l readucem în clinicile noastre, iar dumneavoastră nu-l veți mai putea întâlni niciodată.

Tânărul făcu o pauză, urmări reacțiile de pe fața interlocutoarei sale, care erau cele ale unei uimiri peste măsură, apoi continuă:

- Poate că el vă așteaptă deja, noi vă oferim întâlnirea aceasta magică peste timp.

Sophie rămase cu gura căscată, complet surprinsă și bulversată de cele ce-i auziseră urechile. Nu putea spune nimic. Privea imaginile ce se derulau pe ecran despre această posibilitate, și doar într-un târziu putu să întrebe:

- Și dacă... dacă nu îl găsesc? Dacă... acela..., dacă... el... va trăi în viitor?

La fel de calm pe cum explicase până atunci, tânărul o lămuri:

- În acest caz, puteți opta să intrați chiar dumneavoastră în procesul de criogenizare, în speranța că și el vă va căuta în viitor. Iar dacă vă va căuta, vă va găsi, nu? Doar sunteți suflete pereche! Desigur că, în acest caz, va trebui să percepem o taxă în plus. Când acela vă va găsi, oricând în viitor, vă vom readuce la viață și veți putea trăi timp de șase ore, în mod real, fizic, împreună cu acela. Dar, în acest din urmă caz, înainte de a opta pentru cea de-a treia variantă, va trebui să avem încă o discuție, despre alte detalii foarte importante. Însă aceasta, repet, numai dacă nu-l veți găsi în timpul simulărilor virtuale și veți opta să-l așteptați... în viitor.

- De ce numai șase ore? îngăimă ea.

- Să nu uităm: Cazul cel mai fericit este să trăiască în timpul nostru și aceasta vă și doresc. Vă vom aduce împreună și veți avea o viață întreagă înainte, în schimbul unui infim procentaj din veniturile dumneavoastră. Dacă însă a trăit în trecut și-l veți întâlni virtual, înseamnă că se află în baza noastre de date, înseamnă că el însuși a fost de acord să fie criogenizat și să aștepte, iar noi îl vom resuscita pentru un răgaz de șase ore, după care va trebui să revină în clinica specializată. Aici trebuie să vă mai spun un amănunt important. Nu veți irosi cele șase ore pentru a vă cunoaște, căci atât dumneavostră cât și celui... găsit peste timp, vă vom induce neuropsihic tot ce este de știut despre celălalt. Veți avea impresia că vă cunoașteți de o viață, în cele mai mici detalii, mă înțelegeți. Cele șase ore sunt însă o experiență pe care n-o veți uita niciodată. Atât poate medicina de acum să vă ofere: Șase ore! Este, desigur, alegerea dumneavoastră și nu trebuie să vă decideți acum. Dacă nu-l veți găsi în nici unul din cazuri, vă vom percepe doar contravaloarea experienței dumneavoastră holografice. Vă așteptăm să reveniți în momentul în care v-ați hotărât să o faceți.

Sophie avu nevoie de câteva minute bune ca să fie în stare să spună ceva. În mintea ei se derulau cu viteze uimitoare, cu siguranță mai mari decât cea a trenului suspendat, scenarii și scenarii. Imaginile erau șterse, în mișcare, în fugă, ca ale unui aparat fotografic nefocalizat. Avea nevoie să se gândească.

*

Peste exact 7 zile, Sophie era în camera de simulare holografică, gata de o experiență care o costase economiile ei de doi ani de zile. Erau toate economiile făcute pentru croaziera venusiană. Aceasta însemna enorm de mulți bani, dar își permisese să aleagă unul dintre cele mai scumpe scenarii: o plimbare călare pe domeniul unui castel magnific de la marginea unui lac azuriu, îngemănat cu o pădure de pini înalți și maiestuoși.

Caii bocăneau cu copitele pe pavajul de piatră al castelului, iar grupul în care se afla Sophie se îndrepta, urmând linia lacului, spre pădurea de pini. Senzațiile și imaginile, amplificate de câțiva minusculi electrozi amplasați la tâmple, erau atât de reale, încât îi fu ușor să se transpună în firul desfășurării momentelor. Valetul care o ajutase să-și potrivească echipamentul fusese foarte amabil și-i vorbise fermecător de politicos, cu toată atenția cuvenită unei adevărate contese. Conducătorul grupului de călăreți, grup foarte pestriț dealtfel, era unul dintre cei mai buni jucători de pollo ai domeniului și avea o ținută atât de demnă, încât părea coborât direct din anticele scrieri ale lui Homer, îndreptându-se spre asaltul zidurilor Troiei. Când să părăsăsească drumul pietruit, se întâlniră cu un grup de vânători, care se lăudară cu faimoasele lor capturi de mistreți. Unele dintre doamnele grupului cedară insistențelor acestora, renunțară la plimbarea călare și se întoarseră să vadă pregătirile de ospăț.

Sophie rămase dreaptă în șa, gata să exploreze tainițele pădurii. Din tufele dese, trapul ușor al cailor zburătăcea fazani colorați ce se îndepărtau țipând, iar pădurea le răsfrângea ecoul. Soarele amiezii începea să coboare din înalt și arunca umbre tot mai lungi. În primul luminiș făcură un popas unde adăpară caii și unde un alt grup, plecat înaintea lor, se pregătea de întoarcere, nu înainte de a le preciza cele mai bune trasee de urmat în funcție de dificultatea dorită. Grupurile se reîmpărțiră, dar Sophie rămase în grupul cu care plecase de la început, căruia i se adăugară alți câțiva membri, domni și domnițe, care voiau să reia plimbarea. Dintre aceștia, atenția îi fu atrasă imediat de un tânăr într-un veston bleumarin, pantalonii obișnuiți de călărie și cizme negre, până sub genunchi. Acesta își scoase toca albă, casca de călărie, pentru a o saluta, apropiindu-se ca să-i potrivească vesta de protecție pentru spate. La vederea lui o inundă brusc un val de căldură, iar inima ei începu să tresalte nu în ritmul de mers al bidiviului, ci în ritmul unei întâlniri tainice, deși așteptate, în ritmul unei bucurii năvălitoare precum apele zăgăzuite prea mult timp, găsindu-și brusc, în sfârșit, făgașul. Numele lui era Aldan și fu îndeajuns un simplu schimb de priviri pentru ca cei doi să rămână nedespărțiți până la reîntoarcerea la castel. Își împărtășiseră la început impresiile despre plimbare, despre frumusețea domeniului, despre jocul soarelui printre frunze, despre pasiunea lor comună pentru călărie. La reintrarea pe poarta somptuoasă a castelului nu mai pășeau doi străini, ci două suflete care vibrau la unison atât de râvnita melodie a unei îndrăgostiri aparent imposibile.

Când Aldan o ajută să coboare din șa, Sophie găsi la pieptul lui îmbrățișarea întregului univers. Fiecare celulă a trupului ei îi spunea că găsise ceea ce căutase, că în fața ei soarta îi adusese singura și unica ființă cu care era capabilă să rezoneze pe deplin. În realitate, în camera de simulare, era doar închipuirea unui vis, dar forul ei interior îi spunea foarte limpede că trăia împlinirea a ceea ce crezuse și sperase. Era, deocamdată, doar o întâlnire virtuală, dar plăpânda, fragila și mult încercata sa ființă găsise, în jocul alambicat al destinului, ceea ce căutase întotdeauna: sufletul pereche.

Seara păli, lumina se estompă tot mai mult, personajele din jur se îndepărtară, Aldan dispăru și el în penumbra ce împăienjenea totul, iar când se stinse de tot scena simulatorului Sophie era prăbușită în genunchi plângând încet. Erau lacrimile ei de fericire.

La revenirea în biroul lui Gregory, Sophie tremura încă, sub imperiul celor trăite.

- Puteți să-mi spuneți cine e? Și unde, ori când a trăit? întrebă ea acum împăcată. Aș vrea să-l cunosc dacă se poate.

- Dar deja îl cunoașteți, replică zâmbitor Gregory. Aldan este chiar numele său real. Și a trăit... acum 74 de ani, în Australia. Monitorizarea neuronală ne-a confirmat deja că și el își dorește resuscitarea. Rămâne să ne punem de acord asupra datei în care doriți să aibă loc întâlnirea.

*

În ziua stabilită Sophie se înfățișă la sediul firmei ”Plus Destin”, fericită că avusese curajul să facă acest pas.”Mai mult decât destinul” își spuse, ”e un adevărat miracol”. Cu trei zile în urmă încheiase cu bine și ”tratamentul” mnemotehnic. Și ea și Aldan știau totul unul despre celălalt. Nu se întâlniseră niciodată în chip fizic, dar parcă se cunoșteau de o viață. Îi știa preferințele, de la cele culinare până la cele muzicale și literare, îi ”cunoștea” părinții și frații, căzătura din pom de la 14 ani și luxația urâtă de la genunchi, care-l făcea să șchiopăteze ușor. Îi știa fricile și neliniștile. Știa despre sinuciderea mamei sale, care-l descumpănise și-l înstrăinase de lumea din jur. Iar dacă Aldan începu tot atunci să nu mai risipească atât de ușor banii, brațele iubitei sale îl respinseseră în loc să-l sprijine, ea dovedindu-se o simplă profitoare a averii sale. Știa și despre hotărârea lui de a-și căuta perechea în viitor. Acum, iată, o găsise după 74 de ani, și cu siguranță și el știa totul despre ea.

În eleganta sală de întâlnire, primul care intră fu Gregory:

- Domnișoara Sophie, timp de șase ore de când Aldan va intra pe această ușă, o mașină vă stă la dispoziție pentru orice destinație din perimetrul orașului. Mă bucur nespus pentru dumneavoastră. Știu că sunteți nerăbdătoare, așa că am să mă retrag. Vă rog să mai aveți totuși puțină răbdare.

Trecuseră doar câteva minute, dar ei i se păruseră ceasuri întregi, ușa se deschise din nou, iar când Aldan se ivi în pragul ei, se aruncară unul în brațele celuilalt. Din acel moment timpul o luă la sănătoasa, se scurgea ca nisipul fin printre degetele care încearcă prea strâns, din răsputeri, să-l rețină în pumn. Se aruncară în mașină și plecară imediat. Colindară grădini și parcuri, urcară în turnul legat de satelitul artificial de deasupra orașului și coborâră în străvechile mine de sare. Se desprindeau cu greu din îmbrățișări, strângându-și cât mai aproape întruparea propriului lor vis. Ochii lor, dacă ar fi fost cuțite, i-ar fi spintecat până-n străfunduri. Hotărâră să ia masa împreună pe ”acoperișul orașului”, și, de la etajul ultim al celui mai luxos hotel, savurară o delicioasă friptură înăbușită de rață, cu vin neo-zeelandez. Timpul zbura, poveștile nu aveau șir și nu-și găseau capăt. El își bău cafeaua de pe buzele ei, iar ea îi fură, pufnind drăgălaș, boabele albastre de struguri ținute între dinți. Tăcură împreună, duelându-se doar din priviri. Dansară un tango sfâșietor, acolo, pe acoperișul lumii.

Când se retraseră în camera hotelului, mai aveau un ceas și jumătate.

...

- Te-am așteptat 74 de ani! Și am știut întotdeauna că te voi găsi, îi șoptea Aldan în ureche, jucându-se între buze cu câteva șuvițe din părul ei negru.

...

- La început nu i-am crezut, apoi mi-am spus: s-ar putea ca el să aștepte în spatele acestui dar incredibil, care merită orice risc și orice sacrificiu.

...

- Nu te-am găsit în trecut, nu te-am găsit în prezentul meu de atunci. Și le-am spus: înghețați-mă! Iar dacă experimentul se va dovedi imposibil, serviți-mă ca pe o bucată de gheață într-un cocteil, să mă topesc pe buzele ei.

...

- Aldan, oare doar visăm?

...

- Aș ucide pentru încă o oră cu tine!

...

- Nebunule! Au trecut două secunde și tu nu ai spus decât o neghiobie!

...

Îmbrățișările lor erau aidoma conflictelor planetare. Când unghiile se înfigeau în carne, se făceau auziți cocoșii de munte. Nările le fremătau ca ale gheparzilor gata de atac, trupurile elastice își pândeau încordarea. Luna trăgea cu ochiul său lucitor printre draperii și umbrele nopții se furișau în așternuturi.

Și-au gustat lacrimile unul altuia, ca pe cel mai neprețuit nectar.

- De ce numai șase ore? De ce atât de puțin?

- Pentru că trupul meu dezghețat nu rezistă decât atât! Gândește-te, putea să nu fie niciodată.

- Și ce se va întâmpla după aceasta cu tine? Ce se întâmplă după aceea? sări Sophie deodată. Asta nu mi-au spus!

- Asta este sarcina celui dezghețat, scumpa mea! Eu trebuie să-ți spun asta.

Se lăsă o tăcere grea, apăsătoare și timpul se opri, brusc, în loc. Sophie îl privi despletită:

- Atunci, spune-mi!

- Sophie! Procedeul de criogenizare nu se poate efectua asupra unui organism viu decât o singură dată.

- Nu înțeleg!

- Sophie! Cel ieșit din starea de criogenizare nu poate supraviețui decât șase ore.

- Tot nu înțeleg, zise ea. De fapt, nu voia să înțeleagă.

- Sophie, mai sunt 22 de minute și eu voi muri.

- Nuuuuuuuuu! se auzi un urlet sfâșiind noaptea ca pe o bucată de pânză.

- Sophie, eu am ales asta acum 74 de ani. Eu am ales să mor după șase ore după ce te voi întâlni.

Aldan nu știa dacă Sophie îl mai aude, era prăbușită pe pat și doar mișcarea ritmică a umerilor ei mai dovedea că respiră. El se lungi alături, își întinse fața lângă fața ei și-i șopti:

- 74 de ani am trăit printre himere, Sophie. Am urcat munți, am străbătut deșertul, am înotat cu delfini. Am vizitat palate strălucitoare și ruine sfărâmicioase. Știi? de două ori m-am scufundat cu Titanicul. Himere, Sophie! Când te-am zărit călare în grădina palatului, am știut că se va sfârși. Pentru aceste șase ore cu tine, aș fi murit de 74 de ori, nu o dată.

- Nu, nu, nu, nu e drept! Trebuia să-mi spună! E strigător la cer! Nu e drept! În mijlocul patului nu mai era Sophie, ci era o pasăre lovită care se zbătea cu ultimele puteri.

- N-ai mai fi venit, Sophie! Nu m-ai mai fi eliberat niciodată. Nu ne-am fi cunoscut niciodată! Sophie, iubirea e mai tare decât moartea!

Sfârșitul celei de-a șasea ore îi găsi încleștați cu disperare unul de celălalt. Nici nu i-au văzut pe cei care au intrat în cameră și i-au despărțit.

-sfârșit-