agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3767 .



Fifty cents - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2011-12-07  |     | 




Dumitru Duluș sări din patul jilav ca împins de un resort interior, pe care numai frica îl poate declanșa. Un pârâiaș de sudoare i se încolăcea pe după gâtul ros de sete după noaptea toridă. Visase urât. Se afla pe câmpul cu maci de la marginea satului său. Nu era singur. Toți flăcăii cu care bătuse potecile dintre cele patru sate ce formau comuna lor, vatră străveche de sub munte, erau strânși în jurul unui foc uriaș. Priveau vrăjiți cum vreascurile, ce pârâiau zdravăn, își trimiteau săgețile de scântei aurii spre cer, formând pe boltă un curcubeu violaceu. Dintr-odată, începu să bată un vânt zurbagiu, ce-și ițea de colo-colo pulpana de șuier aprig. Câmpul întreg de maci se transformă într-o torță vie, aprinsele flori scâncind parcă sub urgia focului ce devenea tot mai înverșunat. Când s-a trezit din vis și-a făcut semnul crucii de trei ori, fiindcă un câmp cu maci, pârjolit, nu putea să fie decât un semn rău. Observă că și ceilalți cinci români, sosiți cu el să-și caute de muncă în insula Afroditei, erau deja buluciți în mijlocul barăcii ce le servise drept acoperiș în prima lor seară, departe de casă. Un zgomot năucitor, perforant, amenințător, venind de afară, le cutreiera ființa ca un picamer terifiant. Ce își amplifica turațiile motorului, semn că peste câteva clipe se va afla lângă coșmelia pe care Mavros Lambrachis, cel care îi adusese aici, în Cipru, cu contract de muncă, le-o oferise ca pe un regal de mare preț, ca să-și dezmorțească oasele amăgite de găsirea unei surse de venit sigure. La semnarea contractului plătiseră în avans 500 de euro și toată acea hârțogăraie plină de apostile, paragrafe și condiții de muncă oferite de Lambrachis mai mult îi năuciseră. Dar gândul că peste câteva luni vor fi deja cu teșchereaua plină de euro le spulberase toate temerile. Acum însă ascultau înfricoșați, ca niște iepuri ascunși în păpușoi sub strigătele gonacilor, cum zgomotul devenea din ce în ce mai real. Ca și cum i-ar fi avertizat că doar ieșind afară vor putea să scape de furia oarbă a mașinăriei pe care o ghiceau venind spre ei. Așa cum un stol de turturele se împrăștie la primul foc de armă, tot așa și Dumitru, alături de ceilalți români, se năpusti spre ușa ce nu mai dovedea în fața presiunii trupurilor ce se voiau a fi în siguranță, undeva, pe câmpia pe care era construită coșmelia. Departe de amenințarea acelui zgomot infernal. Doar când se aflară la câțiva metri de hardughia de lemn realizară faptul că un buldozer uriaș avea să facă una cu pământul cei patru pereți în spatele cărora încercaseră să viseze frumos despre viitorul lor și al celor dragi. Al celor rămași acasă, în așteptarea mandatului de la Western Union, prin care de pe tărâmuri închipuite mirific, urma să intre în conturile sărace ale familiilor lor bruma de agoniseală de pe urma muncii la negru, promisă de Lambrachis pe șantierele de construcții cipriote. Se priviră tâmp, nevenindu-le să creadă că peste câteva clipe vor fi singurele repere verticale de pe acel câmp dezolant, pe care, când veniseră de la aeroport, pe întuneric, nu putuseră să-l vadă în toată măreția ruinei lui. Se încurajaseră, ieri-noapte, după ce Lambrachis plecase, că de mâine totul va fi bine. Că așa este la început. Patronul nu-i poate duce din prima seară pe șantierul unde aveau promise condiții de viață mai mult decât decente. Dar acum, rămași sub arcurirea razelor unui soare mediteranean blând, înghițind praful ce se ridicase din defunctul ghetou în care se adăpostiseră, începură să-i cutreiere gânduri negre. „Unde este patronul? De ce nu i-a pus în gardă cu privire la iminenta dărâmare a acelei hardughii nefaste? Cât vor mai trebui să aștepte sub cerul ăsta albastru ca marea?” Abia atunci unul dintre ei, mai răsărit la minte, oltean de baștină, se trezi reflectând cu voce tare: „Fraților, mă tem că Lambrachis ne-a țepuit. Bașca faptul că ne-a luat aseară, la aeroport, pașapoartele. Suntem în pielea goală! Ce ne facem dacă ne-a lăsat de fraieri prin pustietățile ăștea?”. Nimeni nu intră peripatetic în vreun dialog cu el. Fiindcă fiecare își dădu seama că olteanul are dreptate. Dar speranța încolți firav, pe rând, sub cămășile aburite de căldura de peste noapte. „Lasă, bă, Dodiță, că nu-i ăl așa de negru! Lambrachis ne promise că azi, la prima oră, vine să ne ia la șantier. Aseară fu târziu rău când sosirăm...”, încercă un altul să liniștească furtuna ce se decanta în sufletele tuturor. Se priviră lung unul pe altul, dându-și parcă un pic de curaj. Așa cum făcuseră când se întâlniseră pentru prima dată cu cipriotul în apartamentul închiriat de acesta în Berceni. Când Lambrachis le îndrugase câte-n lună și-n stele despre banii frumoși pe care îi vor câștiga pe șantierele arvunite de el. Nu se gândiseră nici unul că într-o vreme ca asta, când peste tot criza lovește lumea precum ciocanul coasa pe nicovala mică, încercând s-o ascută, nimeni nu mai are curajul să construiască. Fiindcă nici ceea ce s-a ridicat deja nu are cumpărători. Gândul că cipriotul îi trăsese pe sfoară aluneca precum un șarpe de piatră pe șira spinării fiecăruia. Olteanul și alți patru consăteni de-ai lui își luară inima în dinți și încercară să intre în dialog cu bărbatul ce conducea buldozărul ucigaș. Dar acesta le făcu un semn de lehamite, amestecată cu scârbă, și le aruncă doar un simplu, dar imperativ „Go away from here!”. Olteanu plecă împreună cu tovarășii lui să caute ambasada română. Dumitru și Covrig, un tuciuriu de la Răcari, rămaseră pe câmpul ce abia mai respira sub praful înecăcios sub care își dădea duhul adăpostul primei lor nopți în Cipru. Nu le venea să creadă în ruptul capului că sufletul unui om poate fi atât de hain, încât să-i lase de izbeliște într-o țară necunoscută, lângă un câmp plin de mărăcini, sub vipia soarelui de august, ca pe niște cățelandri de pripas, aruncați departe de matcă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!