- Măi Alina, te rog eu, rămâi acasă. Hai să lăsăm totul deoparte și să ne întoarcem la viața noastră de dinainte. Ce te-a apucat tocmai acum să ieși în oraș? Þi se poate întâmpla orice, doar vezi câte se întâmplă în ziua de azi!

Ochii mici ai bunicii erau umezi și blânzi. După cum o privea pe tânăra ei nepoată, aveai impresia că se va arunca la picioarele ei să o roage, să o implore, numai să rămână acasă, dar tânăra rămase impasibilă la rugămințile bătrânei pe al cărui chip se vedea deslușit urmele timpului și al durerii.

- N-ai grijă tu de mine. Ești prea bătrână să înțelegi ce este în sufletul meu. Sunt tânără, plină de viață. Ce-ai vrea? Să mă irosesc zi de zi aici cu tine și să-ți țin de urât? Când voi ajunge ca tine, îmi voi cumpăra un croșet și voi privi și eu pe fereastră la cei de pe stradă, până atunci, distracție, vin!

Zâmbi și o sărută pe bunica ei, apoi ieși din casă lăsând-o pe bătrânică cu ochii pironiți pe fereastră urmărindu-i siluieta tânără pironită pe gard de lumina albă a lunii. O pierduse. Sufletul ei, viața sa. Alina era totul pentru ea și, de când mama ei plecă în Italia la muncă, fetița de numai nouă anișori, rămăsese în grija ei. De atunci nu o mai văzuse pe nora ei niciodată. La început le le trimisese bani, dar în ultimi cinci ani nu mai primiseră nimic mai mult decât, câte un telefon la intervale destul de lungi de timp, cerându-i informații despre Alina și atât. Îi spusese că-și refăcuse viața cu un italian și de curând avea și un băiețel cu acesta.. Tatăl Alinei murise pe când aceasta avea doar patru ani, iar sărăcia și negăsirea unui loc de muncă o făcu pe Mihaela să plece și să-și lase familia în urmă.

Alina, în ciuda faptului că pare a fi o fată rebelă, dornică de distracții, nu era așa. De fapt tânăra nu ieșise niciodată până atunci noaptea. Nu avea prieteni și dorințe de viitor. Nu era așa plină de viață după cum dete impresia. Din ziua în care mama ei plecase, suferise enorm și se rupse cu totul de realitate, trăind intr-o lume numai a ei. O lume iluzorie, intunecată. Atunci era doar un copil și nu conștientiza prea bine ce se întâmplă, dar lipsa mamei o urmărea tot timpul, în ciuda faptului că bunica ei o înconjurase cu toată dragostea ei. Tânăra nu o putuse înlocui niciodată pe ea cu mama ei. Știrea că mama ei își refăcuse viața și că ea nu mai avea nici un loc în această nouă viață, căzu asupra Alinei ca un pumnal, un pumnal pe care și acum îl simțea în inima ei și așa rănită.

Ieșise în acea noapte rece nu pentru a merge la vreo petrecere ci, pentru a-și limpezi gândurile în liniștea nopții străjuită de o lună plină a unei toamne târzii. Frunzele căzute pe trotuarele oașului, foșneau vesel sub piceoare și emanau un parfum atât de suav când erau strivite încât, dintre toți trecătorii, numai cei vârstnici se puteau gândi că sunt moarte și vor putrezi.

Alina se plimba năucindu-și gândurile și neluând parte la nicio minunăție naturală. Ochii ei erau pierduți, proiectați undeva dincolo de prezent. Era plimbarea de dinainte de întuneric și se simțea atât de liniștită, de împăcată cu sine și cu toate. Se simțea exact ca înaintea unei furtuni. Ca atunci când, soarele este prea strălucitor, cerul prea senin și în aer nu se simte nici o adiere ci numai aerul umed ce prevestește marea tornadă. Nici ea nu mai știu cât timp își obosi picioarele, ca într-un târziu să se întoarcă acasă.

Intră fără zgomot pentru a nu o trezi pe bunica ei, dar aceasta o aștepta neliniștită pe un scaun în hol, la fel de trează precum era ea însăși.

- Bunico, dar ce faci aici? N-ai înghețat?

- Încă nu. E tîrziu, Alina. Pe unde ai umblat? Totul e bine? Am fost foarte îngrijorată!

- Totul e în regulă, bunico. Nu trebuia să-ți faci griji și nici să mă aștepți.

Tânăra o conduse în cameră.

- Draga mea, să nu mai faci una ca asta. Mă omori cu zile.

- Bine, acum te rog să te odihnești, da?

- Noapte bună, draga mea.

- Noapte bună.

Copilul n-ar trebui să afle niciodată ce-i despărțirea. Poate îmbătrâni pe loc. Există și comoții ale sufletului care scurtcircuitează mai dureros decât cele cerebrale și ele dau pareze. Poate rămâne imun la tot ce-i frumos. Nu mai are vibrație. Nu mai intră în cosonanță, își pierde dublu eteric, cum le-ar place parapsihologilor să zică.

După ce a părăsit-o și mama ei, a rămas ca paralizată în timp. Mult timp după aceia, a durut-o singurătatea, o singurătate nudă ce suna a metal coclit, fără ecou, cu gust sălciu, paralizată ca o obsesie. O singurătate plată, fără ieșire, cameleonică, insesizabilă direct, , înșelătoare și posesivă.

Până când să mai îndure? Până cînd?

Þipa. Ființa din ea țipa. Þipa în explozie. Aproape că se târâ până la oglindă – ce palidă era! Părul de culoarea focului, răvășit, cearcănele de sub ochi, fața obosită, corpul care-i tremura... Exasperarea, demoralizarea, nebunia momentului, învinseseră calmul fragil.

Câtă vreme va mai dura tensiunea nervoasă? Cât va mai rezista ființa din ea, iar nervii nu vor exploda?

„Oprește-te!” își striga fără glas, dar gândul îi zburase deja, ascunzându-se în cutele imemoriale ale necuprinderii, înapoi, spre nașterea lumii.

Mâna șovăi, apoi apucă strâns flaconul, cu puțin înainte de a face căderea psihică. O pilulă. Două. Trei. Patru... Ajunge! Dublase rația. Dublase închipuirea.dublase efectul îi era teamă și, totuși, moartea refuzase s-o primească în tristul ei imperiu.

Refugiu...

Liniște...

Nu dispera fiindcă îți alarmezi semenii! Mâna descleștată, lăsă să cadă flaconul pe podea. Zgomotul asurzitor al căderii fu înfundat apoi de covorul gros de iută.

Adormise.

Adormise fără să-și dea seama că amintirile continuă să mișune ca niște jivine înfometate, rupând hălci întregi din carnea viselor ei. Iar printre ele, bântuitoarea idee a morții.

***

Deschise ochii. Albul o orbise. Clipi de câteva ori, apoi, roti privirea prin cameră. Nimeni. Teama puse stăpânire pe ea. Oare așa arată lumea cealaltă?

- Alina!?

Era o voce îndepărtată. Cunoscută. O voce pe care nu îndrăzni s-o uite niciodată. Întoarse capul în direcția de unde venise vocea. Mama ei o privea înlăcrimată.

- De ce, Alina? De ce? am crezut că te-am pierdut!

Fata zâmbi, pentru prima dată după mulți ani. De fapt, o pierduse de mult. O pierduse încă din ziua în care ea plecă și nu se mai întorsese. Ce ironie ca părinții să-și amintească de copii doar atunci când nu mai pot face nimic pentru ei!