Abia acum a înțeles...
Eram în living și o priveam cum coboară scările, treaptă cu treaptă, majestuos. S-a oprit o clipă apoi a fugit înapoi sus. A început din nou să coboare. Majestuos. Când mai avea câteva trepte s-a oprit, a făcut o mutriță nefericită, apoi a fugit iar la etaj.
Pe doamna în negru o întâlnisem în tramvai. Era îmbrăcată elegant, provocator. Cizmulițe din piele moale, răsfrânte mai jos de genunchi, o fustă de nici două palme din catifea, ce-i punea în valoare picioarele-i lungi, delicat acoperite de dresuri lucioase din mătase neagră; bluzița de dantelă, venea nu ca veșmânt ci ca oportunitate de a-i lăsa sânii să respire voluptos, spre deliciul călătorilor cu joben. Pălăria cu boruri largi, părea că e continuarea firească a pardesiului tricotat ce-i acoperea spatele de la gât până la glezne.
Singurele pete de culoare veneau dinspre bluzița străvezie, două cercuri maroniu-roșcate ce căutau să erupă din dantela oprimatoare. Erau ca niște ochi de vampir. Irișii sângerii, înconjurați de ghicite albe cristaline, mă hipnotizau. Nu-mi puteam lua ochii de la sânii femei...
Ea m-a văzut și mi-a zâmbit. Apoi și-a scos pălăria. Văpăi de aur i s-au revărsat pe umeri și lumea din tramvai a început să murmure. Femeile au început să murmure, fiindcă bărbații rămăseseră fără glas. Și-a așezat-o apoi cu grijă la loc și femeile au tăcut, timp în care bărbații își dregeau glasurile.
Între mine și doamna în negru s-a interpus o țigancă. Fără să scoată vreun cuvânt a întins către mine un mănunchi de cărți de tarot uzate. I-am făcut semn disprețuitor că nu sunt interesat și a făcut stânga-mprejur. A întins pachetul spre doamna în negru. Femeia a chicotit și fără să stea pe gânduri a tras o carte. S-a uitat lung la bucata de carton, apoi a început să plângă și sânii, în dans, acompaniau supinele durerii. Þiganca i-a făcut un semn cu degetul către inelul cu perlă neagră și femeia a izbucnit și mai tare în plâns. Contrariat, am smuls cărțile din mâna țigăncii și cartea extrasă de femeia în negru a căzut pe jos. În timp ce o ridicam de jos, am văzut că pe ea nu apăreau desene specifice, ci un mesaj scris cu litere aurii pe cartonul complet negru: ”Mori sau cumpără pe loc blestemul”. Am dat să-i zic câteva țigăncii, dar aceasta mi-a cuprins capul între palmele ei murdare, și-a apropiat gura știrbă de fața mea și m-a sărutat apăsat întâi pe un obraz ș-apoi pe celălalt. Eu, înmărmurit, i-am auzit glasul șuierător înainte a a-mi pupa al doilea obraz:
- Doctorul zice că nu e treaba ta!
De două ori uimit i-am înapoiat cărțile. Þiganca s-a întors către femeia în negru și a făcut un gest frecându-și două degete. Femeia plânsă i-a arăta portmoneul gol. Þiganca i-a arătat din nou către inelul cu perlă neagră și femeia a izbucnit din nou în plâns. Am prins strâns brațul țigăncii și am întrebat-o sec.
- Cât?
Þiganca n-a stat pe gânduri și mi-a arătat cinci degete. Am scos relaxat cinci bancnote de un leu și i le-am întins. Þiganca a început să râdă. Am pus bancnotele la loc și am extras cinci hârtii de 10 lei. Þiganca n-a mai râs. M-a sfredelit cu privirea.
- Cinci sute pe loc sau cinci ani din viață, a șuierat ea către mine.
Bancnotele mici s-au întors în portmoneu și surorile lor mai mari au ieșit la lumină. Pentru scurt timp. Þiganca și le-a îndesat rapid în sân și a dispărut. Lumea din tramvai a început să aplaude. Credea că suntem o trupă ambulantă și acesta fusese numărul nostru de magie. Aș fi vrut să cobor, să scap de atenția mulțimii, dar mai aveam câteva stații până acasă.
Cu puțin înainte de prima oprire femeia în negru m-a luat de mână.
- Coborâm aici! m-a rugat ea și și ochii ei plânși m-au convins.
Câteva străduțe am mers ținându-ne de mână, fără să ne spunem nimic. Eram ușor îngrijorat, că afară dădea să se întunece și se pornise și o ploaie măruntă. Trecând pe lângă un cimitir, m-am înfiorat auzind cucuvelele urlând în noapte.
- Să intrăm! a spus ea calm și am pășit pe poarta cimitirului. Am mers pe una din alei. Părea să caute ceva. S-a oprit. S-a întors și am luat-o pe alta. S-a oprit. S-a urcat pe bordura de marmură a unui mormânt și a scrutat zarea. Eu i-am întins mâna să o ajut să coboare. M-a lăsat cu mâna întinsă și m-a privit preț de câteva clipe. Apoi mi-a făcut impresia că leșină și am cuprins-o în brațe. Sânii ei rupeau cămașa de pe mine, căutând să-mi sărute pieptul. Nu leșinase. Doar se prelinsese în brațele mele. Ochii mari mă căutau dincolo de pleoape și gura ei mă găsise. Ne sărutam pasional și nimic nu mai conta. Ploaia, morții, cucuvelele erau decor pentru două perechi de buze fierbinți.
- Să mergem! mi-a spus ea într-o pauza de respirat. Am mers. Pe una din alei a cotit iar și s-a oprit în dreptul unui mormânt proaspăt acoperit. Era numai pământ, o coroană stingheră și o cruce de lemn de pe care se șterseseră literele ce destăinuiau numele mortului.
Dintr-un buzunar interior al pardesiului a scos un plic roz. Mi l-a vânturat pe la nas, am simțit că era parfumat, apoi s-a aplecat și a săpat cu mâinile o groapă mică lângă crucea de lemn. A depus plicul cu grijă, aproape ritualic și a început să-l acopere. Din pământul reavăn mi se părea că răsar alte colțuri de plic. S-a scuturat pe mâini și mi-a făcut semn să vin mai aproape. S-a urcat pe movila de pământ și m-a cuprins în brațe. M-a sărutat cu și mai mare pasiune. Eu mă gândeam la trupul ei viu și la mortul călcat în picioare de cizmele ei de piele. În delirul sărutului mâinile mele i-au căutat sânii. Nasturi prinși în bluza de dantelă au eliberat binevoitori sufletul de nestăvilit al pieptului ei și ochii sângerii de vampiri mă cereau ofrandă.
- Nu aici! a spus femeia în negru și nasturii închizându-se în urma degetelor ei destoinice m-au scăpat din hipnoza delicaților monștri. Am plecat din cimitir ușor abătut. Eram încins și nedumerit. ”Cine să fi fost decedatul căruia a trebuit să-i dea plicul și apoi să-l necăjească sărutându-mă?” mă întrebam eu, doar așa, să dau ceva sens momentelor prin care tocmai trecusem. Cu câteva clipe înainte nimic nu mi-ar fi stat în cale să mă contopesc cu ea. ”Morții mami lor de morți” am simțit nevoia să îmjur și sufletul meu s-a răcorit nițel.
- Morții mami lor de morți! am urlat eu în noapte și femeia în negru s-a oprit în poarta cimitirului. Doctorul mă sfătuise să nu țin în mine porniri primordiale, să înjur dacă simt nevoia, altfel oful meu urma să se transforme în complex.
- Morții mătii de Doctor și morții mami lor de morți! am suplimentat înjurătura, cu o disponibilitate lesne de înțeles, fiindcă viața mea luase alt curs după ce l-am cunoscut. Pe El. Pe Doctor.
Doamna în negru mi-a zâmbit. Pricepuse că poftele mă rodeau și că aș fi fost în stare să profanez morminte, doar să-mi bucur trupul cu trupul ei. Era încântată.
- Trecem pe la mine, îmi iau câteva lucruri, apoi fugim la apartamentul tău. Bucuria traseului propus m-a făcut s-o iau la fugă și biata femeie abia de se ținea după mine.
Avântul meu de bărbat înfierbântat s-a mai temperat când ne-am urcat în taxi. Un chip cunoscut mă fixa cu privirea. Căștile pe urechi, mustață negricioasă, barbă neîngrijită...
- Sunt Ahmed, mi-a spus posesorul chipului descris. ”Și eu ar trebui să te felicit?” îl întrebam în minte, surescitat pe de-o parte și trist, pe de alta, că nu știam de unde să-l iau. Doamna în negru l-a privit circumspect. Întreaga țară vorbea despre teroriști, după povața Juniorului american și numele bietului om trezise în capul ei conspirații mondiale. M-a privit și pe mine cu neîncredere. Până să-i explic femeii că habar n-am cine-i individul, că nu suntem complici și că, cel puțin eu nu sunt terorist, Ahmed m-a întrebat:
- La Dragonul Roșu?
Atunci mi-am amintit de om. Dar până să-mi manifest eu bucuria revederii, Ahmed, pentru a fi mai explicit, a scos un tub de sprai din torpedou și a început să mimeze că împroșcă cu el.
- Vai! a strigat doamna în negru gândind că șoferul ne va paraliza, că pe mine mă va jefui și pe ea o va vinde cine-știe-cărui sultan pentru sarai.
Ahmed a ieșit din mașină și a început să danseze. Era atât de explicit că aș fi putut jura că e balerin.
- Fâs-fâs! striga el uneori, apoi își continua mirificul dans. Pe cât de dornic eram să o simt aproape pe doamna în negru, pe atât de fascinat eram de mișcările arabului. Nu sexual. Estetic. Era o bucurie a privitului, o sinapsă perfectă a mișcărilor, o poveste a mișcărilor. M-am convins de asta și când frumoassa de lângă mine m-a întrebat:
- Tu ai vândut Terra arahnidelor?
La semnul meu de încuvințare s-a posomorât. Începeam deja să cred că seara de amor e compromisă. Simțurile mi se regrupau, jobenul mi s-a așezat în poziție perfectă, papionul s-a strâns singur în jurul gâtului, fracul s-a întins de unul singur sub căldura trupului meu remontat înspre civilizație și am surâs ca un om de lume.
Doamna în negru tăcea. Apoi a început să-și desfacă ciorapii, unul câte unul din portjartier, să-i ruleze încet către gamebe. Cizmele moi o împiedicau să meargă mai departe. I-a lăsat să atârne peste carâmbi. Ahmed a revenit în mașină, pentru o clipă s-a uitat la noi, apoi cu frică de Alah și de patron s-a proptit ca un pilot în scaun și a întrebat unde mergem.
- Caută un loc cu verdeță! i-a poruncit doamna în negru. Omul n-a priceput, dar a turat mașina. Nici eu n-am priceput. Întrebarea ce sălășluia în ochii mei a făcut-o să râdă pe femeie.
- Poiana, 11 C, l-a lămurit ea pe șofer și pe mine deopotrivă.
Ahmed a călcat bucuros accelerația fiindcă se simțea util. Cu mine în mașină credea că are parte de o nouă aventură mondială. Dar eu nu mai voiam să salvez omenirea. Voiam doar îmbrățișarea femeii. Totală. Voiam femeia!
La un semafor, un grup de spălători a făcut un semn. N-am înțeles ce voia să însemne. Femeia în negru a deschis geamul și a primit de la om un plic roz. Mi l-a vânturat pe la nas. Era parfumat. Ahmed a plecat într-o secundă, pe verde. Femeia în negru nici măcar n-a întors capul după mesager. Plicul fusese pitit într-un buzunar interior pardesiului.
Am ajuns. Pardesiul ud a căzut. Ahmed era departe cu visurile lui de dansator pe Broadway, la turnuri gemene de siluit ori la femei ieftine, mai ieftine decât patru copite de cămilă.
- Unde e baia? mi-a strigat a disperare femeia în negru, înstăpânită în casa mea de la primul pas. I-am arătat-o pe cea de la etaj, cea mai apropiată de dormitorul meu. Gândeam că acolo ne vom petrece restul nopții. Dar ea, mai repede decât imaginația mea a ieși din baie și a început să coboare treptele.
Eu eram în living și o așteptam să coboare scările. Ea cobora treaptă cu treaptă, majestuos. Eu turnam în pahare, un vin roz-sângeriu ca ochii de vampir. Ea s-a oprit o clipă, apoi a fugit înapoi sus. A început din nou să coboare. Majestuos. Când mai avea câteva trepte s-a oprit, a făcut o mutriță nefericită, apoi a fugit iar la etaj.
- Te aștept! i-am strigat a disperare.
Ea m-a privit de sus și cu furie mi-a strigat:
- Tu ești vânzătorul Terrei! Tu mi-ai omorât mama!
Am încremenit. Apoi, nefiresc, ea mea zâmbit.
- Mă ura, mi-a destăinuit ea relația cu mama ei, începând din nou să coboare. Și, nu numai atât, a continuat frumoasa, s-a măritat cu bancherul care l-a ruinat pe tata. Și iar mi-a zâmbit. Am dansat pe mormântul lui și te-am sărutat... nu o dată încercase să profite de mine...
Multe nu pricepeam, dar câteva începeau să se lege în mintea mea. Focul dorințelor îmi toropea creierii. Încercam să rămân lucid.
- Arahnidele i-au mâncat pe amândoi la micul dejun, mi-a spus femeia în negru și a început să-și lepede din haine.
- Tu ești salvatorul meu! mi-a strigat ea și ochii sângerii de vampir m-au hipnotizat iar. A mai coborât o treaptă. Pălăria a zburat ca un ozn și eu nu i-am avut treabă cu aterizarea. Eram priponit de ochii de ochii de vampir.
- Tu ești alesul și eu acum pricep, mi-a strigat ea aproape scoasă din minți. Mi-ai spus și eu nu pricepeam. Mi-ai spus când nu ne cunoșteam...
S-a oprit și a luat-o la fugă în sus pe scări.
-Ce faci? am întrebat-o răpus de atâtea ezitări.
- Număr treptele, mi-a spus ea începând o nouă coborâre. Ultima piesă de pe trupul ei a căzut o dată cu ultima treaptă. Femeia în negru era completa albă. Era la baza scărilor. Era goală. Am vrut să-mi dau jobenul valetului care înmărmurise. Era statuie în fața frumuseții femeii goale. Atunci a sunat telefonul. Valetul era stană. Am răspuns eu, cu gând să-l reped pe interlocutor, să ajung cât mai grabnic cu frumoasa în dormitor.
Era Doctorul.
- Să nu te culci azi cu doamna în negru! mi-a strigat el în receptor apoi a închis.
Ceasornicul de deasupra șemineului adormise cu o clipă înainte de miezul nopții. Am râs de Doctor. Secundarul s-a dezmeticit. Râsesem soartei în nas. Ceasul a mușcat cu suntet de gong din zero. Surâdeam frumoasei ce mi se dăruia...
***

Vezi continuarea aici:
http://agonia.ro/index.php/prose/14000140/Ludice_IV:_Lacrimi_de_tinichea
http://agonia.ro/index.php/prose/14007250/Ludice_V:_Negru_%C5%9Fi_ro%C5%9Fu