În fața magazinului „Zorpas” opri un autoturism elegant. Din el coborî, îmbrăcat impecabil, Dumitru Duluș. Trecuseră trei ani de când ocupase funcția de administrator al parcului de mașini al lui Kiriakidis. Tăiase în carne vie, ca să ajungă la standardele de viață de acum. Fusese surd la toate rugămințile subordonaților pe care-i prinsese furând din combustibil sau trăgând chiulul prin cine știe ce parcări cu marfa ce trebuia livrată la magazinele din alte orașe. Lăsase fără slujbă și fără speranța unei zile de mâine români, bulgari, ciprioți, ruși. Kiriakidis începuse să-l placă și îl considera cel mai credincios om al lui. Starea de bine îl schimbase însă pe Dumitru. Nu mai rămăsese nimic din țăranul timid, speriat, deznădăjduit, ce se văzuse abandonat în parcul de lângă „Zorpas” de către Covrig, tuciuriul din Dâmbovița. Afișa față de toată lumea o aroganță ce te făcea să tremuri în fața lui. O superbie ce rivaliza cu cea a zeilor greci, ce priveau din empireul lor adamantin agitația bietelor efemeride umane. Se hotărâse să taie orice subvenție către cei de acasă. Nu mai ținuse deloc legătura cu ei. Se gândea că maică-sa îl lăsase mereu să slugărească în sat, pe la străini, la mâna batjocurii și a umilințelor. Nu mai merita nici ea, nici taică-său, să le trimită un sfanț. Cât despre Gherghina, își adusese aminte de o vorbă a vărului său, cum că femeii ăsteia îi alunecă ochii după bărbați ca mărgelele pe ață. Nu conta că se logodise cu ea în țară. Acum lui Dumitru îi curgeau balele după Rodoula Filippou, o contabilă de la birourile lui Kiriakidis. De aceea, oprise azi la „Zorpas”, să-i cumpere un carton cu prăjiturile ei preferate. Era o zi mare pentru el. Rodoula se hotărâse să îl prezinte părinților. Intrase în magazin și făcuse un semn din priviri, sever, unei vânzătoare. Aceasta începu să se țină după el ca un cățel de pripas, timp în care Dumitru îi indica cu degetul arătător prăjiturile preferate ale Rodoulei, ce se lăfăiau în vitrinele strălucitoare. Când să iasă din magazin se auzi strigat. Nimeni nu-i mai spusese de mult Dumitru. Toți îl alintau după numele lui grecesc, Dimitrios. Era Marcela. Îi puse mâna pe umăr, zâmbindu-i larg:
- Dumitre, a trecut un veac de când nu ne-am mai văzut...!
Dumitru o privi peste umăr, cu un aer de superioritate, care o făcu pe Marcela să se simtă mică și umilă. Ca o furnică alunecând pe gresia maronie a magazinului. I se adresă în greacă: „Cred că mă confundați cu cineva!”. Dumitru ieși, lăsând-o pe Marcela cu mâna la gură, ca și cum ar fi văzut fantoma unui om pe care-l știa mort de mult. Și care îți apare, dintr-odată, în fața ochilor. Dumitru ajunse lângă mașina sa. „Ce o mai fi vrut și netoata asta? Mai poate Dimitrios Duluș să se amestece acum cu oameni de joasă speță ca ea? Zău, unii oameni nu trăiesc cu picioarele pe pământ! Ce dacă m-a ajutat odată? Ce, nu datorită mie l-a cunoscut pe burtosul de Spiros? N-a fost ea așa de proastă să nu fi tras oarece foloase de pe urma acestei relații. Mi-am plătit datoria față de ea! Cu vârf și îndesat!”. Zări pe trotuar o monedă. Zâmbi în sinea lui: „Parcă a fost ieri! Cât de deznădăjduit și sărac eram, tot aici, în față la „Zorpas”! Cum poți învinge totul, dacă știi să lupți! De la un sărăntoc la o persoană de vază ca mine, azi! Nu oricine poate să facă asta!”. Urcă în mașină și văzu un tânăr firav, îmbrăcat modest, care se îndrepta spre moneda ce strălucea ca o stea căzătoare. Dumitru rânji sardonic și ambală motorul. Cauciucurile late, sport, trecură peste monedă îngropând-o în asfaltul ce luase foc de la bricheta soarelui de august. Dumitru privi în oglinda retrovizoare și începu să râdă în hohote: „Ia uite la prostovanul ăsta! Cum încearcă să dezlipească din clisa asfaltului nenorocita aia de monedă. Cine se crede ăsta? Numai unul ca Dimitrios Duluș poate ajunge cineva în viață, plecând de la o banală monedă de cincizeci de cenți!”. Când își ridică ochii din oglindă, Dumitru realiză prea târziu că ieșise de pe aleea magazinului, intrând în intersecția mare a bulevardului, fără să se asigure. Întrezări un blitz ce-l orbi. Era capota uriașă a unei camionete albe, care-l lovi în plin. Nu apucase să-și pună nici centura de siguranță. Simți cum coloana cervicală i se frânge ca o smicea crudă. Cum se frângeau nuielușele tinere ce le culegea, copil fiind, ca să-și facă maică-sa mătură. O durere surdă îi lovi tâmplele. Mașina sa ricoșă pe sensul opus, fiind lovită de un autoturism de teren. Dumitru simți cum îi trosnesc oaselele picioarelor strivite între scaune. Urlă de atâta durere. O durere necunoscută până atunci. O obnubilare feroce puse stăpânire pe el și un lichid cald îi inundă cracul pantalonilor. Prin retina lui opacizată se perindară fulgurant trei ipostaze ale vieții sale. Era prunc, să fi avut patru-cinci ani, când îl auzise pe taică-său strigând la mumă-sa: „Fă, ai grije, că se scăpă ăst mic pe velința nouă de la muma și pute de te dă afar’ din casă!”. Apoi se revăzu flăcău. Simțise pentru prima oară amărăciunea unei iubiri neîmplinite. Băuse o zi și o noapte cu prietenii, iar a doua zi îl trezise maică-sa, strigându-i: „Dumitre, te pișași pe tine! Bă, băiatule, ești ditamai măgădanul! Rușine, Dumitre!”. Și o ultimă amintire care-i brăzdă fruntea ca un spin de foc. Era pe câmp. La vânătoare cu vărul Ninel. Acesta împușcase un iepure. Vânatul era interzis în acel ianuarie cu barba potopită de omăt. Ninel nu-l lovise de moarte și animalul scotea niște sunete, de ți se făcea pielea găină pe tine. Ca să nu-i audă pădurarul, Ninel lovise iepurele cu patul puștii peste coloană. Ochii îi deveniră, dintr-odată, sticloși și dintre picioarele animalului un șuvoi cald, gălbui ca un asfințit de soare, se prelinsese peste hlamida de zăpadă. Stând între fiarele contorsionate peste trupul lui, Dumitru știa acum că viața lui a ajuns la afeliu. Privi prin parbrizul crăpat în câteva locuri cum soarele se descuama asemenea unui fruct bolnav pe ramul cerului. Întinse mâna și cotrobăi prin sertărașul aflat lângă scrumieră. Acolo ținea ca pe o amintire scumpă moneda de cincizeci de cenți găsită în după-amiaza aceea de august. Moneda care-l ajutase să devină un altul. Abia acum își dădu seama care fusese rostul găsirii ei în acea frumoasă zi de vară. Nu fusese acela de a-l face un om bogat. Fiindcă nimic nu mai rămăsese din Dimitrios Duluș cel îngâmfat și atotputernic. Limuzina cu scaunele și tapițeria îmbrăcate în piele fumega acum asemenea unei ruine de fier și sticlă. Eleganța hainelor sale, precum și prestigiul câștigat, călcând peste cadavrele semenilor lui, se topiseră sub frânturile de spaime și durere ce-l îmbrăcau într-un ecorșeu tragic. Doar acolo, în colivia strâmtă a pieptului, mai rămăsese o fărâmă din sufletul de țăran umil al celui ce fusese Dumitru Duluș. Strânse în palma-i transpirată moneda ce acum i se părea ca de gheață. Știa acum că aceeași monedă va trebui să-l izbăvească de toată durerea pe care viața ne-o pune uneori în față. Un ultim gând zbură ca o pasăre obosită din trupul lui, ce pleca dincolo cu singura lui avere. Cincizeci de cenți, ortul din bătrâni...

Confidență auctorială
M-am aflat câteva luni la nepoțelele mele, în Cipru. În fiecare dimineață, mergeam la „Zorpas”, un magazin renumit de panificație, ca să cumpăr franzolachia. Niște cornuri delicioase. Într-o zi, am zărit pe asfalt o monedă. Cum niciodată n-am dat cu piciorul norocului, am ridicat-o. Era o monedă de cincizeci de cenți. Din clipa în care moneda s-a odihnit în palma mea și până am ajuns la nepoțelele mele, s-a născut firul narativ al acestei povestiri. Ale cărei personaje sunt pur fictive.
Noiembrie, 2011, Cipru