Despre imaginea fictivă a realității lumii vulgare în care trăim, neajunsurile morale sunt insuficiente pentru a explica de ce marea majoritate a oamenilor se lasă manipulați de informații denaturate în esența lor. Dacă luăm indiferența ca explicație, atunci totul e o zădărnicie, dacă considerăm limitarea intelectuală ca incapacitate de înțelegere a lucrurilor, atunci ar fi o scuză ordinară, iar dacă ne complacem ca scop, atunci este inutil a insista.
Lummia cerceta să înțeleagă de ce omul nu este în stare să fie sincer cu sine însuși atunci când își spune că este sincer. Ea înțelegea că fiecare ființă umană trăiește sub influența atât a locului unde a luat naștere, cât și a celor în jurul căruia trăiește.
Ceea ce nu înțelegea ea, era firea umană. Călătorise prin timp și spațiu de la începuturile vieții pe Pământ, dar în ciuda evoluției omului, pășind dintr-o stare animalică de supraviețuire instantanee la o stare existențială de supraviețuire a sufletului , acesta din urmă nu a reușit decât în mică parte să se desprindă de egoismul amorului propriu, ucigând prin înlocuire simbolică orice formă spirituală superioară sieși.
Lummia își găsea o plăcere deosebită în a vizita micile grupuri de oameni care nu aveau încă sufletul infect de dorința de cunoaștere absolută și cu orice preț, a nimicului. Stătea cu ei invizibilă, comunicând cu aceștia rar, să nu îi sperie de imaterialitatea ei. Aceste grupuri de oameni trăiau izolați de tumultul marilor așezări urbane, încojurați de simplitatea unei existențe conștiente ca un pasaj de la o stare la alta, acceptând senin că viața lor trebuie trăită în armonia naturii în care au fost născuți. Dar chiar și aceste ființe pașnice ascundeau în adâncul ființei lor o forță destructivă care ieșea la suprafața conștiinței în momentele de teamă. O teamă justificată în fața unei incertitudini.



* * *


Lummia intră în camera de oaspeți cu un aer degajat, se puse la masă fără nici un cuvânt și se servise din vinul roșu sub privirile mirate ale oaspeților. Înghițise o gură din lichoarea roșie și simți cum o ușoară căldură îi înroșise obrajii fragezi. Cu ochii mari de surprindere, tușise ca motiv să pună paharul pe masă, după care se adresă tuturor :
- O, sunt nepoliticoasă, credeam că sunt așteptată, dați-mi voie să mă prezint, mă numesc Lummia, fiica Luminii...
Toți cei prezenți la masă își schimbau priviri complice, ca și cum noua venită ar fi desprinsă total de ralitatea în care se afla. După aceste clipe de schimb de priviri, timp în care Lummia sorbea din paharul de vin și urmărea cu nedumerire ce se întâmplă de nimeni nu spune nimic, cel mai în vârstă luă cuvântul, așa cum se cuvine unei persoane care dispune de cea mai multă experiență de viață:
- Înțelegem cu toții că pierderea familiei tale te afectează atât de mult, încât vrei să te desprinzi de realitate cu orice preț, dar te rugăm cu toții cei adunați aici, să accepți atât sprijinul nostru cât și cel a-l specialiștilor. A trecut mult timp de când stai în comă, și faptul că azi ești aici, este un miracol și pentru noi, și pentru medicii care nu au un răspuns la această stare. Am mai discutat acest aspect de la ieșirea ta din spital, și ai fost de acord să nu mai joci teatru...
- Nu înțeleg ce vreți să spuneți, replică Lummia nedumerită...
- Arania, continuă bărbatul în vârstă pe un ton sever, săptămâna trecută când ai ieșit ultima oară din cameră, spuneai că ești dispusă să colaborezi cu noi, apoi te-ai închis iar în sinea ta, acceptând doar vizitele doctorului Nems, care ne-a asigurat că nu suferi de nici o boală... să spunem, mentală, și că totul va reveni la normal, însă să te prezinți ca fiica Luminii, Lumia... mi se pare un pic deplasat. Imediat revenirii tale în comă, te recunoșteai ca fiind fiica apelor, apoi peste câteva zile spuneai că ești fiica măcelarului...
- Draga mea, preluă cuvântul una din doamnele așezate în celălalt colț a-l mesei, noi îți suntem alături și te sprijinim cu tot ce ne stă în putință pentru a-ți oferi un pasaj cât mai moderat peste aceste greutăți ale vieții care au survenit asupra ta și a familiei ca un ...
Lummia nu mai auzi cuvintele rostite de această femeie pe care avea impresia că o cunoaște de o viață, însă îi era străină privind-o cum gesticulează cu mâinile sale ca niște crengi uscate în bătaia vântului; și își dăduse seama că tocmai se rătăcise într-un corp a-l cărui suflet nu era prezent. Nu se mai întâmplase niciodată un asemenea lucru, de obicei era prezentă în viața oamenilor în formă invizibilă acestora, și tot ce făcuse până în acum cu vinul, cu prezentarea în fața oaspeților, era un simplu joc ireal. Sau măcar așa trebuia să fie. Privea nedumerită în jurul ei cum toți încep să vorbească despre soluții în legătură cu starea ei, despre viitorul care trebuie asigurat unei ființe suferinde, despre... Lummia încercă să iasă din această stare însă corpul, mintea, și ceva anume nu o lăsau să plece. Pentru prima oară se simți prizonieră într-un corp în care nu a ales să fie.
Bărbatul în vârstă se dovedi a fi bunicul Araniei, iar doamna care vorbise și restul invitaților erau membrii familiei care decedaseră deja. Arania rămăsese orfană de părinți în urma unei crime comise de aceștia, fiind executați în urma unui proces lung, iar ea intrase în comă după ce a încercat să se sinucidă, injectându-și serul iluziilor, după care se aruncase după un pod în apele râului Ikta. Doctorului Nems i se interzisese să mai practice meseria și fusese închis după ce s-a descoperit că îi administra sedative pentru a avea relații sexuale cu aceasta.
Lummia, prizonieră în corpul Araniei, trăia izolată într-un centru de recuperare care se afla în mijlocul munților Kedona, departe de orice formă umană. Era unul dintre centrele pilot de recuperare a cazurilor extreme de suferință psihologică induse prin comă, condusă și administrată exclusiv de inteligența artificială.
Arania, ca și restul pacienților, era ținută într-o încăpere a căror pereți erau virtuali și invizibili ochilor umani, care erau alcătuiți din câmpuri telekinetice, oferind tot peisajul muntos în splendoarea naturii care își desfășura activitatea firească și blândă sub soarele domol a-l unui anotimp ce nu se schimba decât în funcție de starea fiecărui pacient. Computerul central și roboții care asigurau desfășurarea programului pilot de a readuce pacienții la o stare psihologică acceptată de societatea de unde vin, erau implantați în subteran, astfel creând iluzia că tot ce se întâmplă este o proprie alegere a acestora, inteligența artificială asigurând decorul și ambientul în funcție de imaginația pacientului, atât timp cât se încadrează în limitele unei vieți ce nu afectează starea acestuia. Interacțiunea între pacienți era controlată în funcție atât de diagnostic, cât și de compatibilățile și nevoile fiecăruia dintre aceștia, restul timpului dându-le impresia că sunt singuri.
Lummia născocise prin mintea Araniei încercând să găsească o cale de ieșire din corpul ei, însă accesul la memoriile acesteia erau controlate de computere. Noua lume virtuală în care trăia Arania, era bazată pe puținele amintiri plăcute din trecutul acesteia, interacțiunea cu ceilalți pacienți fiind acordată când singurătatea îi copleșea toate emoțiile. Într-o astfel de stare îl cunoscuse pe Cram, promenându-se cu alți pacienți pe versantul muntelui Kedona.
...

(Continuare)