Eram studentă în anul trei la Facultatea de Drept, aveam douăzeci de ani și o mie de visuri. Cortina a căzut, peste cele mai multe din ele, rând pe rând. Pe unele le-am văzut împlinite, de multe ori când aproape le uitasem. Nu doar o dată am avut sentimentul că sunt în contratimp cu propria-mi viață. Există și un contratimp al ratării. Uneori, trecusem pe lângă ratări spectaculoase așa cum, alteori, visul îmi fusese „suflat” de sub nas când tocmai credeam că l-am ajuns din urmă. Așa mi-am alergat visele toată viața: ca un câine legat de căruță cu un lanț prea scurt. Lanțul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei prea multă distanță, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruța mea cu vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul căruței mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în urma ei, cu un lanț prea scurt.

Eram într-o iarnă zgribulită, dar sângele alerga în noi cu vigoarea specifică tinereții. Aveam douăzeci de ani și o mie de fluturi. Fluturi în cap, fluturi în stomac, fluturi la pălărie. Peste tot numai fluturi. Care semănau cu fluturii copilăriei mele, din satul bunicilor, cei atât de frumos colorați, pe care nu m-am îndurat să-i prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumusețea în țeapă?! Nu există crimă mai teribilă decât să ucizi frumusețea. Bunicul îmi făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanță, pentru insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria a ținut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe care, parcă, un pictor își scuturase penelul de galben, am amuțit. Am zis: „Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe cei mari și blânzi, care ți se așezau pe umeri, cu aripi negre cu roșu și portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de o greutate prea mare. Am plâns, până când am înțeles. Atunci am descoperit libertatea ca și condiție interioară. Libertatea de alegere. Când am avut revelația, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem, așadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumusețea, că a prinde fluturii și a-i țintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plătești prețul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoși” pe care-i găseam morți pe la noi prin curte, pe stradă sau prin curțile vecinilor. În vara aceea, toată strada a adunat gândaci morți. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producția de zahăr și turtă dulce a țării a crescut simțitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în specia „gândaci puturoși”. La începutul de an școlar, când m-am prezentat mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproșându-mi că n-am niciun pic de simț al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!” Nici eu nu știu de unde mi-a venit. Și, mai ales, nu știu de unde curajul. Eram un copil blând, cu bun simț și aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât atunci când îi băgasem gândacii striviți sub nas, și mi-a trântit un șapte. Până și abonații la corigenție luaseră zece pe insectar. Dar ce contează? Consideram că plătisem chiar ieftin prețul libertății mele. Și aveam dreptate. Prețul altor libertăți pe care mi le-am permis de-a lungul vieții a fost mult mai scump. Și, uneori, dureros. Dar sunt convinsă că, dac-aș mai da timpul înapoi, aș face aceleași alegeri. Așa că, în fața mea, nimeni nu are scuză atunci când omoară frumusețea unui fluture sau a unui vis.

Aveam douăzeci de ani. Eram de-o vârstă toți trei. Și aproape nedespărțiți. Claudiu mă iubea pe mine, eu îl iubeam pe David, iar David Îl iubea pe Dumnezeu. Dar despre asta ne-am dat seama abia mai târziu. Atunci, n-aveam timp de introspecții; atunci alergam în plutonul cu fluturi. Chiar dacă aripile ne mai fuseseră, pe alocuri, frânte. Puterea de regenerare a tinereții e incredibilă.
Renunțarea la balet fusese dureroasă. Ideea îi aparținuse tatălui meu care considera baletul un moft, nu o profesie. Un moft pe care poți să ți-l împlinești în copilărie, dar gata! Mama, care înțelesese această pasiune ce mă ardea pe dinăuntru și care făcuse tot posibilul să mă susțină, de data aceea, nu avusese niciun cuvânt de spus. Astfel că învățasem, deși cu scârbă, și ajunsesem la „Drept”. În primul an, plângeam în fiecare zi. Din al doilea, m-am scuturat și mi-am zis că un lucru început trebuie făcut temeinic și dus până la capăt. Cu timpul, a-nceput să-mi placă. Dar n-am uitat niciodată pasiunea pentru balet, niciodată dorul de a dansa nu m-a părăsit. Umblam ca în transă pe la Opera Română, ori de câte ori aveam ocazia să văd Corpul de balet, mergeam la Ateneu, la Sala Radio și îi târam și pe băieți după mine. De câte ori nu m-am visat interpretând Lebăda albă! Aplecarea mea către artă mă determinase să îmi aleg prietenii tot dintre artiști. Era singura mea răzbunare, acea libertate de alegere pe care nu mi-o putea lua nimeni. Claudiu era student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, iar David – la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Făcuse un an la Teologie, dar fusese azvârlit de către cei care hotărau destine pe-atunci, pentru că refuzase să colaboreze cu Securitatea. La insistențele unchiului său, dăduse admiterea la Conservator, singurul loc în care ar fi scăpat de hărțuire, datorită poziției acestui unchi care ocupa funcția de Rector și a prestigiului acestuia de somitate muzicală cu recunoaștere internațională, de care nici măcar „băieții răi” nu îndrăzneau să se atingă. Deși era protejat, sub umbrela unchiului, de micile sau marile mizerii, deși era un student eminent al secției de Canto și îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, nu se putea împăca deloc cu gândul că nu și-a urmat chemarea către preoție, pe care o simțise demult, nu mai știa nici el când prima dată și care îl ardea mai tare decât mă ardea pe mine dansul. Singurul dintre noi care părea să fie pe calea spre împlinirea destinului era Claudiu. Toți trei, uniți de dragostea pentru frumos, ne târam aripile mai mult sau mai puțin frânte prin expoziții de artă plastică, prin săli de concert și prin biserici. Un pas de trois prin instituțiile de artă și culte ale Bucureștiului gri al studenției noastre. Cunoscuții noștri comuni care ne știau cât de cât istoriile ne porecliseră pictorul, balerina și popa. Mie îmi mai spuneau și Vera Zorina, numele celebrei și frumoasei balerine care-mi fusese model pe vremea când făceam balet. Pe atunci, mă încânta coincidența numelor noastre și chiar asemănarea fizică destul de izbitoare, astfel că acesta fusese un motiv în plus să cred că viața mea ar fi trebuit să se confunde cu baletul. După ce am fost despărțită de balet, când eram apelată Vera Zorina, o mie de cuțite se răsuceau în inimă.

Claudiu Teodorini și cu mine treceam, oficial, drept un cuplu, deși nu eram, în adevăratul sens al cuvântului. Însă Claudiu împânzise lumea cu declarațiile lui de iubire către mine și cu faptul c-o să mă ia de nevastă. Eu nu agreeam această „poveste”, însă nici nu reacționam. Eram cumva amuzată, cumva măgulită... Claudiu era un băiat adulat de multe fete, unele chiar dădeau năvală în camera lui de student. Pe cele mai frumușele sau cu chipuri interesante le păcălea că vrea mai întâi să le picteze. Ele, gâsculițe, dispuse chiar să-l lase să facă și studiu anatomic, precum Michelangelo pe cadavre, acceptau. După ce se servea de ele ca model, invoca o sfârșeală artistică de zile mari, expediindu-le cu „Mai vorbim noi altă dată!”. Cele mai rele dintre aceste dezamăgite scorniseră tot soiul de povești pe seama lui. Pasămite, dacă refuzase așa rarități de miss-uri, de bună seamă că era ori eunuc, ori homosexual, ori impotent. Când le afla, el se amuza și amenința râzând, însoțindu-și amenințarea cu gesturi concludente: „Nu vă doresc s-aveți parte de impotența mea!” Se pare, totuși, că nu trecea la fapte.
Așadar, eu nu reacționam la impresia generală care se formase pe seama noastră, aceea că am fi un cuplu, în ciuda faptului că ideea nu-mi plăcea. Aveam impresia că am toată viața inainte să găsesc un moment pentru a lămuri lucrurile cu Claudiu, să-i spun să înceteze, asigurându-l totodată de dragostea mea frățească. Eram meschină. Și alimentam, din orgoliu, o iluzie. David tăcea. Probabil își imagina că și eu îl iubesc pe Claudiu. Altfel, cred că m-ar fi tras de mânecă, poate mi-ar fi tras și-o palmă. Adevărul e că eu mă simțeam mult mai atrasă de David și, uneori, aveam impresia că simt și din partea lui o căldură ce depășea granițele prieteniei. Dar niciodată n-am fost sigură. Și asta, incertitudinea, îmi dădea coșmaruri, stări febrile, amețeli. Acum aveam impresia că David mă iubește, că nu se poate să simt degeaba ceea ce am simțit, în clipa următoare îmi spuneam că gestul sau cuvântul acela (pe care-l întorceam pe toate părțile, aproape golindu-l de sens) ori privirea aceea nu poate fi decât o dovadă de prietenie. Uneori granița e atât de fragilă! Dar el avea grijă să n-o treacă niciodată. Îmi era atât de ciudă! Eu nu puteam face primul pas, îl așteptam pe el. Niciodată n-am agreat ideea ca femeia să facă primul pas, cu atât mai puțin la tinerețe! Și David tăcea. Eu tăceam. Un pas de deux al tăcerii. Claudiu vorbea și picta. Noi toți alergam după căruța cu vise. Fiecare, după căruța lui.