Cu mulți ani în urmă, în Pădurea Nemulțumirii trăia sub cerul liber un greiere mic, mereu voios și care nu știa să plângă. Numele lui era Toni și, în fiecare seară își găsea adăpost sub câte o frunză groasă căzută la pământ și cânta de se opreau păsările din zbor, trecătoare prin ținutul parcă uitat de lume să-i asculte glasul plin de bucurie și speranță. Toate păsările și animalele, care doar făceau popas pentru a se odihni, îl ascultau și-l apreciau pe neobositul greiere. Restul celor care locuiau în pădure erau mereu nemulțumiți de tot ce se întâmpla în viața lor de zi cu zi, dar și puțin invidioși pentru liniștea sufletească a micului menestrel.
Și cum se plimba el prin pădurea deasă și tristă, cântând din vioara veche primită de la tatăl lui se întâlni pe o cărare făcută de furnici cu un melc bătrân, pe nume Bubu, care în mersul lui anevoios și lung printre frunzele ude de ploaie nu mai găsea drumul înapoi spre casa care se afla la marginea pădurii.
- M-am săturat de pădurea asta aglomerată. Pe oriunde aș merge dau de frunze umede și crengi uscate, spunea cu voce tare melcul Bubu apropiindu-se de Toni. Tare-aș vrea să stau, măcar o zi, lângă un lac, să mă privească soarele și să mănânc în liniște firicele de iarbă proaspăt crescută și să beau picături curate de ploaie de pe frunze mari de brusture.
Speriat că nu mai știa încotro s-o apuce îl întrebă pe greiere pe un ton supărat:
- Nu știi cumva unde este fagul cel mare, unde se întâlnesc veverițele? De-acolo mai este puțin până la mine acasă. Ajută-mă, te rog, să îl găsesc, că m-am rătăcit.
- Te ajut cu mare plăcere, domnule melc. Fagul cel mare nu este foarte departe de aici. Dar, cum ai reușit să te rătăcești, întrebă micul greiere, cu vocea lui caldă și prietenoasă.
- M-am certat cu vecina mea, omida, pentru o jumătate de frunză proaspătă și dulce. Eu o văzusem primul dar, cu mersul meu greoi nu am apucat să mănânc decât o bucățică. Aceea era frunza mea, spuse melcul, care nu împărțea nimic cu nimeni, așa era de zgârcit.
Cu două zile în urmă, lângă scoarța de copac unde locuia melcul căzuseră două flori albe de măr, stropite de roua curată a dimineții. De teamă să nu îi ceară cineva măcar o petală din florile delicioase de măr se apucă să le înfulece fără oprire uitându-se speriat în stânga și în dreapta. Nu termină bine de mâncat și îl apucă pe sărmanul melc o durere mare de burtă din pricina lăcomiei sale. Și, de fiecare dată își spunea că o să se schimbe, că va fi un melc mai darnic și îi va ajuta, atât cât va putea, pe cei din jur, dar niciodată nu își respecta cuvântul dat.
Și cum mergeau ei încet, pe ritmul de vioară al greierului cântăreț, numai ce căzu printre copacii înalți ai pădurii o bucățică de trifoi proaspăt cules. Scăpase din ciocul unei vrăbiuțe care, tocmai se întorcea la cuib să își hrănească puișorii. Și, cum greierele nu știa de unde căzuse așa o bunătate de hrană, fără ca melcul să îl vadă, luă bucățica de trifoi și o îndesă în săculețul lui, unde își ținea vioara. Tot drumul până la casa melcului greierele țopăia și cânta tot mai tare și mai frumos, de bucurie că putea să mai facă încă o faptă bună.
Și, imediat ce ajunseră în fața casei melcului că greierele mai făcu zece pași lângă o grămăjoară de pământ unde stătea vecina melcului, o omidă harnică dar singuratică. Nu avea prieteni și, astfel că toată ziua se plimba pe ramurile unui stejar înalt privind ore în șir la norii care se jucau pe cerul albastru, ca niște mielușei zglobii.
Plin de nerăbdare, greierele începu s-o strige pe omidă ca și cum ar fi fost prieteni vechi, care nu se mai văzuseră de foarte multă vreme. După îndelungi încercări, la intrarea în grămăjoara de pământ afânat își făcu apariția Vio, o omidă tânără și sfioasă, cu un șorțuleț de bucătărie prins în jurul ei. Luată prin surprindere de neașteptata vizită, omida îl întrebă pe greiere cu o foarte mare curiozitate:
- Bună ziua. Te pot ajuta cu ceva?
- Bună ziua. Eu sunt greierele Toni și vin de la vecinul tău, Bubu. M-a rugat să îți ofer din partea lui un semn de prietenie. Și fără ca melcul să îl vadă, neștiind de intenția bună a lui Toni, acesta scoase din săculețul lui acea bucățică de trifoi găsită pe drum și i-o oferi din toată inima. Omida surprinsă și fericită în același timp, împreună cu greierele împăciuitor merseră la melc acasă. Și, înainte ca melcul Bubu să spună ceva necuviincios, Toni luă cuvântul și spuse:
- Am venit cu vecina ta. Vio vrea să îți mulțumească pentru frunza de trifoi pe care i-ai oferit-o.
- Într-adevăr, cadoul lui Bubu m-a bucurat nespus. Îți mulțumesc frumos, dragă melcule pentru bunătatea ta. Nu știam că ai un asemenea suflet bun, că poți fi atât de darnic, spuse omida Vio, vizibil impresionată și fericită că are un așa vecin de nădejde.
Și atunci, melcul, care după cum vă spuneam nu împărțea nimic cu nimeni, văzând bucuria din ochii vecinei sale, omida, își dădu seama cu adevărat cât de important este să fii bun cu cei din jur. Atunci a simțit și el cât de frumos e să ai prieteni care să fie alături de tine. De atunci, oferea tuturor din puținul pe care îl avea, ducându-se vestea în toată pădurea de generozitatea și sufletul curat al melcului Bubu.
Hotărâse ca în fiecare sâmbătă seara, după ședința veverițelor de la fagul cel înalt să întindă masă mare și să își invite toți prietenii. Întâlnirea cu greierele Toni îi schimbase viața și toți locuitorii pădurii erau acum prietenii adevărați ai lui Bubu. Niciodată, pădurea nu fusese mai plină de viață. De atunci, toate păsările cerului și animalele din împrejurimi au numit locul acela, odinioară uitat de toți, Pădurea Prieteniei.

Gabriel Dragnea