Mátyás Kórvin s-a născut pe 13 februarie 1947, exact la doi ani după ce armata ungară ("honvédség") a lui Iván Hindy de Kishind și armata germană condusă de Karl Pfeffer-Wildenbruch au predat necondiționat Budapesta, după un asediu început pe 29 octombrie 1944, armatelor sovietice conduse de Rodion Iakovlevici Malinovski și Fiodor Ivanovici Tolbuhin, asediu la care a participat și armata română condusă de Nicolae Șova. În perioada bătăliei Budapestei, Miklós Horthy de Nagybánia, cel care s-a autointitulat pe 1 martie 1920 "Majestatea Sa Regentul Regatului Ungariei" ("Õ Fõméltósága a Magyar Királyság Kormányzója"), după ce încercase să negocieze cu Aliații o ieșire din Axă, fusese nevoit să abdice ca urmare a ofensivei germane "Panzerfaust" ("Pumnul panzerelor"), lansată pe 16 octombrie 1944, fiind înlocuit în aceeași zi de cel care a devenit conducătorul de guvern și de stat ("állam- és kormányfõ") Ferenc Szálasi, fondatorul și liderul Partidului Crucilor cu Săgeți ("Nyilaskeresztes Párt megalapítója és vezetõ") de orientare strict fascistă.
Din cauza numelui său, Mátyás Kórvin era întrebat adeseori, mai mult în glumă decât în serios, de către colegii de școală dacă nu este rudă cu Mátyás Hunyadi (Matei de Hunedoara), rege al Ungariei între 20 ianuarie 1458 și 6 aprilie 1490, zis și Mátyás Corvin (Matei Corvin), regent al Ungariei între 5 iunie 1446 și 11 august 1456, deoarece emblema lui nobiliară conține, printre altele, doi corbi ținând în plisc câte un inel de aur. Aceste întrebări l-au făcut să caute răspunsuri, să-și pună singur multe alte întrebări, astfel că a devenit pasionat de istorie încă din adolescență. Astfel, a găsit că în "Analele sileziene" este menționată o legendă interesantă: regele Ungariei a scăpat acel inel pe jos, iar un corb l-a ciugulit din zbor, însă Mátyás Hunyadi l-a doborât imediat cu arcul și a recuperat inelul prețios, astfel că, în amintirea acestei deosebite performanțe vânătorești, el și-a îmbogățit corespunzător însemnele heraldice. Apoi, el a aflat că și János Hunyadi (Iancu de Hunedoara), tatăl lui Mátyás Hunyadi, a avut același blazon. A mai găsit că Vajk Hunyadi (Voicu de Hunedoara), tatăl lui János Hunyadi, a fost recompensat pentru faptele sale de arme cu domeniul Hunyadvár (Hunedoara) de către Luxemburgi Zsigmond (Sigismund de Luxemburg), regele Ungariei între 31 martie 1387 și 9 decembrie 1437. În acest fel Vajk Hunyadi a devenit "vitéz" (brav), titlu nobiliar de rang inferior. De asemenea, a aflat că Serb (Șerb), tatăl lui Vajk Hunyadi (Voicu de Hunedoara), a fost valah care a trecut munții Carpați, pentru a se stabili în Transilvania. Toate acestea l-au dus la concluzia că Serb (Șerb) a avut numele de familie Corvin, ca și fiul său, Vajk (Voicu). În urma înnobilării și primirii domeniului Hunedoara, Vajk (Voicu) Corvin și-a schimbat numele de familie în Hunyadi (de Hunedoara), dar și-a trecut în blazon cei doi corbi, în amintirea faptului că se trage din familia Corvineștilor.
Încă o coincidență interesantă: pe tatăl lui Mátyás Kórvin îl chema János, pe bunicul său parental - Vajk, iar pe străbunicul lui - Serb, adică la fel ca pe strămoșii regelui Mátyás Hunyadi. În spijinul acestei aparente înrudiri cu dinastia Huniazilor era și faptul că Mátyás a învățat să vorbească românește în familie.

***

Bunicul lui Mátyás s-a născut pe 23 octombrie 1885 la Cehu Silvaniei, atunci cu denumirea maghiară Szilágycseh, în localitatea de baștină a lui Béla Kun.
- Ehei... știți voi cine a fost Béla Kohn? obișnuia să întrebe Vajk Kórvin spre sfârșitul anilor ’50, când se putea vorbi fără teama unor represalii deoarece Autoritatea pentru Apărarea Statului ("Államvédelmi Hatóság") fusese desființată definitiv în timpul celei de a doua guvernări a lui Imre Nagy (24 octombrie 1956 - 4 noiembrie 1956). Întrebarea fusese pusă unor prieteni, toți medici pensionari. Ei se întâlneau săptămânal într-o cârciumă ("kocsma") de pe insula Margareta ("Margitsziget") din Budapesta, un loc ales nu întâmplător, ci datorită peisajului generos, deosebit de larg, care li se deschidea în fața ochilor. În prim plan se vedea podul Margareta ("Margit hid"), a cărui construcție a fost terminată în 1876 după planurile arhitectului francez Ernest Goüin, cu două piloane înfipte chiar pe insulă, unind Pesta de pe malul stâng cu Buda de pe malul drept al Dunării. Tot pe partea stângă se zăreau turlele Parlamentului Ungar ("Magyar Országgyûlés"), construit între 1885 și 1904 în stil neogotic pe baza proiectului arhitectului Imre Steindl. Partea dreaptă era dominată de Muntele Gellért ("Gellért-hegy"), cu înălțimea de 235 metri, purtând numele cardinalului venețian Gerard Sagredo, care a contribuit la creștinarea Ungariei, pentru meritele sale fiind canonizat în 1083. Drept în față se întrezărea următorul pod, denumit "podul cu lanțuri Széchenyi" ("Széchenyi lánchíd"), primul pod stabil peste Dunăre din Budapesta, construit în 1849 pe baza donațiilor grofului István Széchenyi, care a contribuit material și la construirea Academiei Ungare de Științe ("Magyar Tudományos Akadémia"). Pasiunea lui Mátyás pentru istorie îl făcea să-și însoțească bunicul la aceste întâlniri, deși avea doar zece ani și jumătate. Cu un suc de portocale în față era numai ochi și urechi. Stătea cuviincios la locul lui și se amesteca în vorbă foarte rar. "Bătrânii" tocmai comandaseră câte o palincă de caise ("barack pálinka") și, deși ei știau tot de la Vajk Corvin răspunsul la întrebare, negau cu înverșunare tocmai pentru a-l mai auzi o dată povestind și de a trece timpul mai ușor:
- N-am auzit de Béla Kohn.
- Este vorba de una și aceeași persoană cu Béla Kun, deoarece el așa s-a născut: Béla Kohn. Eu știu acest detaliu deoarece era exact cu un an mai mic decât mine și am copilărit împreună. El s-a născut într-o familie de atei, tatăl era evreu renegat, iar mama - protestantă renegată. Nu aveau niciun Dumnezeu! Tatăl lui, notar, a dorit să-l facă om învățat, l-a dat la școală. Dar, de mic Béla a avut deviații comportamentale intrigante, înclinat spre scandal și sadism. Aproape că s-a certat cu toți colegii, cu mulți s-a bătut până la sânge. Într-o zi, nu depășise nouă ani, a omorât o pisică, pentru a-i face disecția, a vrut să vadă cum arată organele ei genitale.
- Chestia asta nu ne-ai spus-o niciodată! E o scorneală de a ta?
- Acum mi-a venit în minte. Știți, de la o vârstă începi să-ți amintești întâmplări din copilărie, dar uiți ce ai făcut în urmă cu un minut. Cum spuneam, Béla era sadic și mulți dintre colegi au început să îl ocolească. A plecat la Colegiul Reformat din Cluj (Kolozsvár), unde la fel, făcea scandaluri de pomină, gata-gata să fie exmatriculat. Apoi, la insistențele părinților, s-a înscris la Universitatea "Franz Joseph" ("Ferenc József") tot din Cluj, pentru a urma dreptul. A luat licența în drept, dar nu a profesat. În schimb, a început să lucreze ca ziarist. În 1906 și-a maghiarizat numele.
- Dar, tu de ce nu ți-ai schimbat numele în Holló (Corb)?
- Pentru că nu îmi este rușine de el. Kórvin este varianta maghiarizată a unui nume cu rezonanță istorică mare pentru Ungaria.
- Sănătate ("Egészség")!
- Sănătate! Vreau să fiu bine înțeles. Eu mă consider maghiar, chiar dacă numele meu de familie este românesc. Religia mea este romano-catolică. De asemenea, nu am cunoștință că aș fi rudă cu dinastia domnitoare a Corvineștilor.
- Dar, prietene, de ce te-ai înscris la Universitatea "Franz Joseph" ca să urmezi medicina în limba română și nu în limba maghiară?
- Din rațiuni economice. În 1872, când împăratul Franz Joseph a dat decretul de înființare a universității din Cluj, el a prevăzut trei limbi de predare: maghiară, germană și română. Eu am ales limba română, deoarece în Transilvania etnia română este cea mai numeroasă și, astfel, voi avea mai mulți clienți.
- Unde ai învățat să vorbești românește?
- În timpul copilăriei mele la Cehu Silvaniei, unde am locuit împreună cu alte familii într-o casă mare, care avea o curte interioară. Acolo mă jucam între maghiari, români și germani. De atunci am devenit trilingv.
- Sănătate!
- Sănătate! Am terminat cu amintirile din copilărie.
- Dragul nostru Vajk, povestești atât de frumos încât noi dorim să te mai ascultăm.
- Ce să spun?
- Mai spune-ne ce a mai făcut fostul tău coleg de joacă, după ce a ajuns ziarist.
- Bine. Ce spuneți voi, dragii mei, de o supă gulaș ("gulyáslevest")?
- Ce legătură are Béla Kun cu supa gulaș?
- Povestea este lungă și o să ne apuce foamea.
- De acord! Dar să fie cu multă boia roșie de ardei iute ("piros paprika"), din aceea sub formă de praf.
- Invenție gastronomică ungurească ("Magyar gasztronómiai találmány"), a exclamat Mátyás fără voia lui!
- Chelner, câte o supă gulaș la toată lumea! Și încă una mică de palincă! Pentru cel tânăr încă un pahar de suc! Să continui... De când era mic, Béla a auzit de la tatăl lui despre Marx, despre comunism. Știți că evreii au fost tari la acest capitol. Ca urmare, Béla a intrat în Partidul Social Democrat Maghiar ("Magyarországi Szociáldemokrata Párt") încă din 1902, pe când era licean. Apoi a început să scrie articole critice în "Kolozsvári Hírlap" ("Ziarul de Cluj") și "Népszava" ("Vocea Poporului") la adresa guvernului condus de István Tisza, instalat pe 7 iunie 1913, care a limitat libertatea cuvântului și a întrunirilor.
- István Tisza a mai fost prim-ministru între 3 noiembrie 1903 și 18 iunie 1905. Al doilea mandat a luat sfârșit pe 15 iunie 1917. Pe 28 iulie 1914, guvernul Tisza a declarat război Serbiei, care s-a transformat peste câteva zile în război mondial prin participarea armatelor Germaniei, Franței, Marii Britanii și Rusiei, treptat ajungându-se la un număr de 33 de state.
- Acest gest l-a costat viața pe István Tisza, contra lui organizându-se patru atentate. La ultimul a participat un grup format din Pál Kéri, József Pogány, István Dobó, Tivadar Horváth Sanovics, Sándor Hüttner și Tibor Sztanykovszky.
- József Pogány a fost numit pe 22 martie 1919, comisar de război, în primul guvern al Republicii Sovietice Ungare, care a fost condus de Sándor Garbai.
- Apropo! Știți ce a spus Mátyás Rákosi despre Sándor Garbai?
- ...
- Mátyás Rákosi a glumit sinistru, spunând că Béla Kun l-a pus pe blândul Sándor Garbai în fruntea guvernului, pentru a avea pe cineva care să-i semneze sentințele la moarte în fiecare sâmbătă în timpul "terorii roșii".
- Aș dori să mai amintesc ceva despre József Pogány...
- ...
- El a purtat și numele de John Pepper, în perioada când a activat ca membru în Comitetul Executiv Central al Partidului Muncitorilor din America ("Workers Party of America") între 1922 și 1925. Numele lui la naștere a fost József Schwartz, dar și l-a schimbat în Pogány (Păgânul), poate pentru a arăta, umilindu-se într-un fel, că el, fiind evreu, este păgân pentru creștini. Cine știe? El a participat la Plenara Lărgită a Comitetului Executiv al Cominternului, din 9 - 25 februarie 1928, ținută la Moscova, care a fost criticată aspru de Stalin. Ca urmare, József Pogány a fost victimă a Marii Epurări inițiate de "tătucul" și, în urma unui proces sumar, a fost împușcat pe 8 februarie 1938.
- József Pogány este înrudit cu Margit Pogány, imortalizată de sculptorul român Constantin Brâncuși în celebra opera de artă "Domnișoara Pogány", realizată în trei variante, dintre care una aparține Muzeului de Arte Moderne din New York? a întrebat Mathiás, lăsând asistența cu gura căscată de atâta știință.
- Mathiás, uneori ești surprinzător, i-a răspuns bunicul cu mândrie în glas, după ce și-a revenit din uimire.
- Poftă bună ("Jó étvágyat")! s-a auzit chelnerul, după ce a adus supa. O tăcere de alimentație s-a lăsat, întreruptă doar de plescăituri de plăcere. Apoi nici acestea nu s-au mai auzit. După un scurt timp, Vajk Corvin a spart tăcerea de siestă:
- Voi continua cu Béla Kun. Unde rămăsesem?
- Consăteanul tău începuse să scrie articole critice la adresa guvernului condus de István Tisza.
- Ah, memoria mea! Apropo de pierderea memoriei! Mihail Sadoveanu, un mare scriitor român...
- N-avem cunoștință.
- Mă rog... Eu l-am citit în original. Matyás, te rog, du-te la chiocul cu ziare din față să-mi cumperi o publicație de astăzi, orice! Uite banii!
- De ce l-ai trimis pe băiat? Se putea duce chelnerul.
- Deoarece vreau să vă spun o glumă mai deocheată cu Mihail Sadoveanu. V-o spun repede: "Scriitorul, aflat la o serată literară organizată pe domeniul lui de vânătoare, povestea o întâmplare: - Am văzut o căprioară într-o râpă și… paaac! Căprioara a căzut. Am scos cuțitul și am crestat-o la gât. După ce i s-a scurs sângele, i-am legat picioarele, le-am pus pe umeri și am apucat-o pieziș să ies mai ușor din râpă… Sună telefonul. Sadoveanu s-a dus în camera alăturată și a răspuns. Când s-a întors și-a întrebat colegii de breaslă: - Unde am rămas? - Păi… i-ai pus picioarele pe umăr și… - Așaa… așaa! I-am pus picioarele pe umeri și dă-i și dă-i până dimineața!"
- Bună gluma! Aș dori să-l citesc și eu pe scriitorul-vânător!
- Bunicule, chioșcul s-a închis. Uite banii care mi i-ai dat!
- Mihail Sadoveanu este tradus în limba noastră, cu siguranță, deoarece i s-a conferit în 1955 titlul de Erou al Muncii Socialiste în România, după ce a scris romanul "Mitrea Cocor", roman devenit simbol al prozei realist-socialiste, în care se arată transformarea ideologică a țăranului Mitrea Cocor în timpul cât a fost prizonier în Siberia. Sadoveanu a primit această recompensă și datorită faptului că a semnat o carte de călătorie în U.R.S.S. denumită "Lumina vine de la răsărit", în care impresiile sunt numai la superlativ.
- Dar scriitorii maghiari sunt traduși în limba română?
- De exemplu, încă din 1872 în revista "Familia" din Pesta a fost publicată traducerea de către Iosif Vulcan a poeziei "De-aș fi râu" ("Lennék én folyóviz") de Petöfi Sándor.
- Iar te-ai îndepărtat de Béla Kun.
- Când a început războiul, el s-a înrolat în armată, îi plăcea să se bată cu pumnii, cu sabia, cu revolverul, cu orice; a fost angrenat în multe dueluri. În 1916 a fost luat prizonier și trimis într-un lagăr militar din Munții Urali. Pe 2 martie, după ce țarul Nicolai II a abdicat, Béla s-a înscris în Partidul Rus Social-Democrat al Muncii (al bolșevicilor), care a devenit în 1918 Partidul Comunist Rus (al bolșevicilor). Imediat el a format grupul maghiar ("magyar csoportja") din cadrul acestui partid. L-a cunoscut pe Lenin, dar s-a simțit mai mult atras de Grigori Zinoviev și Kark Bernhardovics Radek.
- Ai spus "atras"? Adică, ungurul Béla Kohn s-a simțit mai mult atras de cei doi: rusul Ovsel Gershon Aronov Radomâsliski, zis și Hirsch Apfelbaum, precum și polonezul Karl Sobelsohn, toți trei colaborând pentru succesul revoluției bolșevice din Rusia. De ce oare? Să fie acesta un exemplu elocvent de punere în aplicare a devizei: "Proletari din toate țările uniți-vă!"?
- Béla a primit însărcinare de la Lenin să instaureze puterea sovietelor și în Ungaria. De aceea el s-a întors pe 17 noiembrie 1918, în Ungaria, iar peste exact o săptămână a format Partidul Comunist Maghiar ("Kommunisták Magyarországi Pártja"), al cărui Comitet Central a avut 18 membri, având ca președinte pe...
- Béla Kun, evident! Ai uitat să precizezi că el a primit mulți bani de la Lenin, pentru a exporta revoluția bolșevică în Ungaria. Acest amănunt nu l-a uitat Stalin, care l-a făcut responsabil pentru banii sovietici cheltuiți într-o revoluție eșuată. A fost un dinte pe care l-a avut Stalin contra lui Béla Kun, au mai fost și alte motive, care au dus la judecarea și executarea lui pe 29 august 1938 sau pe 30 noiembrie 1939; există o controversă privind data decesului.
- Când ai spus că au existat și alte motive, te-ai referit la eșecul așa numitei "acțiuni din martie" ("Märzaktion") din 1921, când Béla Kun a fost trimis de Comintern, pentru a consilia Partidul Comunist German în a declanșa o nouă revoluție comunistă în Germania. A fost un exces de zel pentru a pune în practică teoria "ofensivei continue" promovată de Zinoviev și de anturajul său, inclusiv de Béla Kun, din cadrul Cominternului. Agitatorii comuniști duseseră muncă de lămurire ca, pe 27 martie, muncitorii germani să declanșeze greve, după care să le distribuie arme și să înceapă revoluția. Dar, așteptările comuniștilor germani au fost zădărnicite de poliție, care aflase de intențiile comuniștilor, și de ostilitatea proletariatului german sătul de revoluții. Lenin a vorbit atunci despre "prostiile lui Kun", a bătut șaua ca să priceapă... Zinoviev, iar teoria "ofensivei continue" a fost abandonată.
- Dragii mei, este adevărat, "marea epurare" l-a atins și pe Béla. Dar n-am ajuns la momentul acela. Deocamdată să vedem cum arăta Ungaria în momentul întoarcerii din Rusia a lui Béla. Vedeți, eu îl menționez pe numele mic, deoarece ne-am jucat împreună prin țărână, ca să spun așa, când eram copii. Pe 31 octombrie 1918, revoluția burghezo-democratică denumită și "revoluția crizantemelor" ("õszirózsás forradalom"), doar oferind crizanteme ostașilor, a răsturnat într-o zi monarhia și a dus la formarea pe 1 noiembrie a unui guvern condus de groful Mihály Károly, care a decis, după multe ezitări, proclamarea pe 16 noiembrie 1918 a Republicii Ungare ("Magyar Köztársaság"). În aceeași zi Mihály Károly a primit o demnitate în plus, aceea de președinte al noii republici. Groful Lajos Harvany a descris activitatea guvernului Mihály Károly astfel: "Din discuții nu ieșea decât rar o decizie, iar din decizii se trecea și mai rar la acțiune. Un cabinet? Nu, doar un club de taifas". În luna aceea, Ungaria a fost atacată din trei direcții: la sud de Serbia ajutată de Franța pe 5, la nord de Cehia pe 8 și la est de România pe 12. Liniile frontului se strângeau treptat spre Budapesta. Pe 11 ianuarie 1919, Mihály Károly a cedat funcția de prim-ministru lui Dénes Berinkey. Pe 20 martie 1919, Franța a trimis guvernului maghiar așa-numita "notă de la Vix", prin care se propunea o retragere a trupelor maghiare mult în interiorul țării, când era clar că linia frontului va fi și noua frontieră a țării. Cabinetul lui Dénes Berinkey a considerat situația inacceptabilă și a demisionat în aceeași zi, lăsând un vid de putere, care a fost umplut repede, pe 22 martie, când comuniștii au proclamat Republica Sovietică Ungară ("Magyarországi Tanácsköztársaság").
- Din cei 32 de comisari ai poporului din guvernul lui Sándor Garbai, despre care am mai vorbit astăzi, 25 erau evrei, Béla Kun fiind comisar pentru afaceri externe, dar, de fapt, omul cu cea mai mare putere de decizie.
- Simt că iar mi-e foame, semn că m-am enervat. Sufăr de o ușoară formă de bulimie. Mă gândesc la ceva fără carne, de exemplu la un gulaș fals ("hamisgulyás").
- Dragă Vajk, și eu mă alătur dorinței tale. O mâncărică numai din legume, scăzută bine la ceaun ("bogrács"), cu multă boia de ardei iute mi-ar face bine.
- Și mie!
- Și mie!
- Și mie!
- Mie nu îmi mai este foame, a intervenit Matyás, făcând o mutrișoară de copil răsfățat. Mă duc puțin pe malul Dunării, cât voi mâncați.
- Chelner, câte un gulaș fals și câte una mică la cei din vârsta a treia!
După o jumătate de oră Mátyás s-a întors, iar bunicul Vajk și-a continuat prelegerea pe un ton morocănos:
- Imediat după ce au ajuns la putere, comuniștii au început "teroarea roșie" ("vörös terror"), mii de oameni fiind executați după o judecată sumară a așa-numitelor "tribunale revoluționare". Naționalizarea domeniilor mai mari de 40 hectare, a tuturor unităților de producție industrială, de prestări de servicii, a băncilor nu a dus la o creștere a economică, ci la un dezastru. În fața amenințării armatei române, care se apropia de Budapesta, pe 1 august 1919 prim-ministru a ajuns Gyula Peidl, care a încercat să remedieze situația, desființând tribunalele militare și restaurând proprietatea privată. Între timp, pe 5 august, se formase la Szeged un guvern de dreapta condus de groful Gyula Károlyi. Pe 6 august, când armata română condusă de generalul Gheorghe Mărdărescu a intrat triumfal în Budapesta, guvernul Gyula Károlyi a preluat puterea. Béla și camarazii lui au fugit în Austria, nu înainte de a lua cu ei cantități cât au putut duce de aur și numeroase obiecte de tezaur din depozitele Băncii Naționale.
- Ooo… bine că ai terminat cu prezentarea Republicii Sovietice Ungare, că mi se ridicase gulașul fals pe gât!
- O vorbă mai vreau să spun. Occidentul a considerat Ungaria țap ispășitor pentru izbucnirea războiului. Crearea Republicii Sovietice Ungare a fost picătura care au determinat cabinetele de la Paris și Londra să pedepsească Ungaria, lăsând armata română să ocupe Budapesta, de altfel, singura capabilă de o asemenea acțiune în acea perioadă. Acum mă gândesc la un desert, care să-mi mai îndulcească amăreala din suflet. Ce spuneți de o porție de găluște cu prune ("szilvás gombóc")?
- Vajk, astăzi ai fost în formă. Noi te-am ascultat cu mare plăcere și, drept răsplată, merităm acest desert național.
- Chelner, câte o porție de găluște cu prune la cei de la 70 de ani în sus!
- Și mie, bunicule! a sărit ca ars Matyás, foamea revenindu-i, se pare.
- Chelner, câte o porție de găluște cu prune la toată lumea! a fost ultima comandă a lui Vajk Kórvin, după care s-a adresat nepotului:
- Ia spune-ne, Matyás, până vine chelnerul, ce ai înțeles tu din discuțiile noastre despre Béla Kun?
- Béla Kun a fost trimis la Budapesta de către Lenin ca să înfăptuiască o revoluțe comunistă, reușind pe 22 martie 1919 formarea Republicii Sovietice Ungare, care a durat 133 de zile. Apoi a fost trimis de Zinoviev la Berlin pentru a declanșa o altă revoluție comunistă, care ar fi trebuit să înceapă pe 27 martie 1921, dar n-a fost decât un avorton.
- Un sincer bravo!
- Știi bunicule, aș vrea și eu să lucrez ca Béla Kun într-o țară străină, dar nu în U.R.S.S.
- Mathiás, uneori ești surprinzător, a constatat încă o dată Vajk Kórvin, cu același mândrie de bunic în glas.

***

Într-o zi Mátyás s-a hotărât să citească în românește "Pădurea spânzuraților" de Liviu Rebreanu, la insistența bunicului Vajk Kórvin:
- Livu Rebreanu mi-a fost coleg în 1897 la Școala de băieți ("Polgári fiu iskola") din Bistrița (Beszterce). Era un băiat frumos, cu ochi mari, albaștri, cu părul ca spicul grâului. În anul următor s-a îndrăgostit nebunește, dragoste de adolescent, de o actriță a unei trupe ungurești, o ingenuă, căreia i-a dedicat, așa cum mi-a spus chiar el "prima și ultima poezie". Romanul analizează drama lui Apostol Bologa, un etnic român al Imperiului Austro-Ungar, care a fost nevoit să lupte ca militar în timpul Primului Război Mondial contra României. Drama lui Apostol Bologa este și drama etnicului ceh, care luptă contra Cehiei sau a etnicului sârb, care ajunge pe frontul cu Serbia. Este o carte utilă pentru tine, te ajută să înțelegi mai bine o parte din frământările societății maghiare de astăzi.
- Povestește-mi câteva amintiri despre Liviu Rebreanu din perioada cât ți-a fost coleg.
- Liviu mi s-a destăinuit odată că pasiunea lui este medicina, dar tatăl lui, Vasile Rebreanu, învățător, nu și-a permis o asemenea cheltuială, îndrumându-și fiul spre o carieră militară. Ca urmare a absolvit Școala Reală Superioară de Honvezi ("Real Honvéd Felsõ Iskola") din Sopron. Încă din perioada cât mi-a fost coleg, Liviu ținea un jurnal intim, formă de manifestare a adolescenței, exercițiu narativ util activității ulterioare de gazetar și de scriitor.
După ce a citit romanul, Mátyás a dorit să-și clarifice unele nelămuriri, lucru de mirare pentru vârsta lui de școlar:
- Bunicule, spune-mi ce părere ai despre unele expresii, ca de exemplu: "îi clocotea inima" sau "creierii îl usturau"?
- Acestea formulări metaforice au dat apă la moară unor critici literari pentru a afirma că procedeele de introspecție utilizate în roman nu sunt suficient de evoluate. Dar trebuie să avem în vedere faptul că Liviu a făcut școala în limbile română, maghiară și germană. A fost un poliglot. Pentru a se exprima în română la nivelul unui scriitor, el a transcris mii de pagini din operele lui Ion Creangă și ale altor prozatori "regățeni"de seamă. În ciuda acestor critici, "Pădurea spânzuraților" a rămas în istoria literaturii, în primul rând, ca un roman de analiză psihologică și nu doar ca un roman de război.
- Într-adevăr, este analizată drama lui Apostol Bologa, etnic român, care trece, de la sentimentul de datorie față de imperiul bicefal, la trădare, dezertând și încercând să ajungă cu harta dispunerii unităților militare de pe front la armata Regatului Român. Dar, fiind prins, el a fost judecat și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Drama lui Apostol Bologa este, totodată, drama lui Emil, fratele scriitorului, care, așa cum se afirmă în dedicația romanului, a fost "executat de austro-unguri pe frontul românesc în 1917".
- Citește-mi un paragraf, care ți-a plăcut foarte mult din "Pădurea spânzuraților"!
- Stai că am făcut unele notații pe marginea paginilor. Mmm... Mátyás a început să caute febril. Uite, am găsit: "Nimic nu este mai presus de om!.. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul!.. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!"
- Ai ales un citat foarte reprezentativ. Bravo! a exclamat bunicul, știind că lauda este una dintre metodele principale de stimulare a învățării.
- Nu înțeleg de ce în roman nu este pomenită nici măcar în treacăt mișcarea social-democrată în care Béla Kun a intrat, așa cum mi-ai spus tu odată, încă din 1902.
- Mișcarea social-democrată din imperiu nu era semnificativă în acea vreme, membrii ei numărând doar câteva mii.
- Bunicule, eu vorbesc maghiara și româna. Ca să ajung poliglot ca Liviu Rebreanu ar trebui să mai învăț limba germană.
- Dacă vei ști germana, vei învăța ușor engleza, iar pentru că știi româna, vei învăța ușor franceza, italiana, portugheza și spaniola.
Mátyás asculta în tăcere; gândurile lui zburau spre Africa francofonă cu palmieri permanent verzi, plajă fină, mare caldă și cer însorit, unde auzise că au plecat să predea mulți profesori din Republica Populară Ungară.

***

Mátyás a fost martor și victimă, fără voia lui, la scurta (23 octombrie – 4 noiembrie 1956) revoluție anticomunistă ungară, care a avut consecințe îndelungate pe plan mondial. Pe 23 octombrie, Mátyás a venit de la școală direct la Vajk Kórvin, care îl invitase de ziua lui de naștere; bunicul împlinise 71 de ani.
- La mulți ani, bunicule ("Boldog születésnapot, nagypapa")! i-a urat Matyás, oferind un buchet de margarete.
- Mulțumesc mult ("Köszönet nagyon")! a răspuns Vajk, sărutându-și unicul nepot.
S-au așezat la masă. Bunica Erzsébet, alintată Erzsy, pregătise, ca de obicei în astfel de ocazii, un dejun festiv ("ünnepi ebéd"), început cu supă de vișine ("savanyú leves"), fel de mâncare care în alte părți ale lumii ar fi fost considerat desert. Nu se grăbeau. A urmat varză umplută ("töltöt káposzta"), de fapt, sarmale românești, doar că erau acoperite cu un sos gros din smântână și boia de ardei iute. Au făcut o primă pauză de siestă. Desertul - diversificat: clătite, tort și fructe. Mátyás a gustat doar o clătită acoperită cu sirop caramel cu rom, umplută cu stafide, arahide și ciocolată, denumită "clătită Gundel" ("Gundel palacsinta"), după Károly Gundel, unul dintre bucătarii notorii ai Ungariei. El s-a rezevat pentru tortul din șapte blaturi alternative cu șase straturi de cremă de cacao, denumit "tort Dobos" ("Dobostorta"), după József Dobos, un alt bucătar celebru din Ungaria, al cărui desert a fost foarte apreciat de împăratul Austro-Ungariei.
Bunicul tocmai stinsese cele 71 de lumânări dintr-a treia suflare - anii mulți, puterile scăzute - când au început să se audă din afară voci zgomotoase. La început nu le-au dat importanță, au crezut că este vorba de suporterii unei echipe de fotbal din Budapesta, mai ales cei de la Honvéd, clubul armatei. Erzsy tăia tortul în felii, când hărmălaia din afară depășea ceea ce ar fi trebuit să fie tărăboi de suporteri.
- Marți nu este zi de meciuri, a remarcat bunicul, îndreptându-se contrariat spre fereastră, urmat imediat de nepot.
Apartamentul familiei Vajk Kórvin era situat la etajul al treilea al unui bloc construit în anii ’30, pe Strada Principală ("Fö utca"), care este paralelă și la mică distanță de cheiul Bem ("Bem arkpart") de pe malul drept al Dunării. Ferestrele apartamentului dădeau spre piața Bem ("Bem tér"), având în centru statuia lui Jozsef Bem, alintat "unchiul Bem" ("Bem Aró") în inscripția de pe soclu, statuie realizată în 1934 de Janekos Istok.
- Acești suporteri nu au fulare cu semnele unui club de fotbal! a remarcat Mátyás cu mirare în glas.
- Ciudat este și faptul că, oamenii vin din toate părțile și se opresc la statuie, nu merg mai departe! l-a susținut Vajk.
- Doamne ferește, să nu fie demostrația antiguvernamentală, care se va transforma într-o revoluție sângeroasă, așa cum mi-a șoptit ieri la piață vecina noastră de la parter, care știe tot, a intervenit Erzsy, făcând grăbită semnul crucii de trei ori.
Vajk a dat drumul la aparatul de radio. La "Magyar Radio", denumit și Radio Budapesta, se transmitea un concert pentru pian și orchestră de Franz Liszt. A lăsat aparatul deschis. Cei trei au început să se delecteze cu tortul, dar atenți la zgomotele străzii.
- Mai vreau o felie, bunico!
- Cu dragă inimă!
- Și eu, s-a auzit sărbătoritul, mirat și el de vorbele lui.
- La vârsta ta să nu ți se aplece, Doamne ferește!
După ce a terminat a doua felie de tort, Mátyás a mers iar la fereastră. Lumea ocupase toată piața, ajunsese chiar pe trotuare.
- Sunt cam 20000 de oameni, a opinat Vajk.
- Se face probă de microfon, a observat Erzsy.
- Deschide fereastra, bunicule!
- Să ne așezăm pe fotolii, iar dacă auzim ceva deosebit mergem la fereastră.
"Unu, doi... probă de microfon." Pauză lungă, concert simfonic radiodifuzat. "Unu, doi... probă de microfon." Pauză lungă, concert simfonic radiodifuzat. Și tot așa... Monotonie plictisitoare pentru cei trei, care au ațipit pe fotolii; siesta după un prânz îmbelșugat își cerea drepturile. După un timp Matyás, mai agitat în somn, a exclamat:
- Bunicule, cineva ține un discurs la microfon!
- Repede la fereastră!
Se auzea destul de clar: "Tovarăși! În încheiere, de aici, de la picioarele lui Jozsef Bem, erou național maghiaro-polon, Uniunea Scriitorilor Maghiari vă cere să fiți solidari cu mișcările de reformă din Poznan, care s-au extins în toată țara prietenă! Dumnezeu să îi ajute și să ne ajute!"
Au urmat puternice și necontenite aplauze și strigăte de aprobare.
- A vorbit Péter Veres, președintele Uniunii Scriitorilor Maghiari, pe care îl cunosc foarte bine, de la cercul "Sándor Petöfi".
- Uite, bunicule, mai ia cuvântul cineva!
În vacarmul general cuvintele se deslușeau tot mai greu: "... în numele Asociației Studenților... Universitatea Tehnică... Budapesta... Avem o listă cu 16 cereri... 1. ... evacuarea trupelor sovietice... 3... Imre Nagy să formeze noul guvern... 4... judecarea lui Mátyás Rákosi… să fie adus în țară din U.R.S.S. pentru a fi judecat… 13… demolarea statuii lui Stalin, simbol al… opresiunii politice…" Aproape nu se mai distingea nimic din ceea ce se spunea la microfon. Mulțimea aplauda, urla într-un entuziasm descătușător, cel mai clar auzindu-se "Imre Nagy", nume repetat la unison.
- Studenții au venit cu revendicări politice, sunt mai curajoși decât scriitorii, care și-au afirmat doar solidaritatea cu reformele începute în Republica Populară Polonă ca urmare a protestelor din perioada 28 -30 iunie din acest an a muncitorilor de la o uzină din Poznan, a remarcat Vajk.
- Va fi o revoluție. Ar fi mai bine să-l ducem pe Mátyás acasă la el, pentru că ceea ce vedem că se întâmplă în piața Bem se va răspândi în toată Budapesta, și-a continuat Erzsy ideea privind o nouă revoluție.
Bunicii și nepotul au luat un taxi pentru a ajunge la apartamentul părinților lui Mátyás de la etajul al patrulea al unei clădiri aristocratice, situate la capătul dinspre piața Eroilor ("Hösök tere") al fostului bulevard Andrássy ("Andrássy út"), care după 1945 a luat denumirea prozaică de bulevardul Stalin. Pe drum nu au observat o agitație neobișnuită, calmul devenind tot mai evident cu cât se apropiau de intrarea în Parcul Municipal ("Városliget"), dominată de statuia colosală a lui Stalin, înaltă de 8 metri, cu un piedestal de 4 metri, realizare a lui Sándor Mikus. Margit, alintată Margy, și János Kórvin, părinții lui Matyás, nu știau nimic despre mitingul din piața Bem. Au deschis aparatul de radio, dar "Magyar Radio" transmitea tot muzică simfonică. Cum Erszy luase cu ea ceea ce rămăsese din tort, a început o cină festivă dedicată lui Vajk, la care desertul era asigurat.
Se apropia ora 20,00 și la radio – surpiză: a fost anunțată o iminentă cuvântare a lui Ernö Gerö, prim-secretar al Partidului Muncitoresc Ungar ("Magyar Dolgozók Pártja"). La ora exactă a început o înfierare a demonstranților din piața Bem cu expresii ale limbajului de lemn: "ei doresc să distrugă cuceririle clasei muncitoare" ("neki akarják pusztítani a nyereséget a munkásosztály") sau "ei sunt vânduți imperialismului american" ("eladot az amerikai imperializmus"). Discursul a luat sfârșit după circa zece minute, dar nu înainte de face precizarea că se vor lua cele mai aspre măsuri pentru pedepsirea "huliganilor" ("huligánok").
- Nu s-a făcut nicio referire la satisfacerea vreuneia din cele 16 doleanțe ale studenților, a constatat Matyás.
- Ernö Gerö, născut Ernõ Singer, ca și predecesorul lui, Mátyás Rákosi, născut Mátyás Rosenfeld, sunt staliniști, au fost școliți decenii în U.R.S.S., unde se vor întoarce, așa cum deja a făcut Mátyás Rákosi, pentru că poporul maghiar s-a săturat de răul lor, a explicat János.
N-a trecut un sfert de oră și afară se auzeau lozinci antiguvernamentale. Toată suflarea Kórvin s-a îngrămădit la fereastra salonului. Se înserase, dar la lumina becurilor de pe stâlpi se vedeau tot mai multe grupuri de manifestanți, care treceau pe bulevardul Stalin spre piața Eroilor, oprindu-se la statuia preamăritului și preaiubitului Iosif Vissarionovici… de la intrarea în Parcul Municipal. A fost necesar un binoclu, pentru că se părea că au loc acțiuni deosebite. Într-adevăr, pe statuia lui Stalin se cățăraseră oameni, care loveau cu ce nimereau picioarele de bronz ale generalissimului. Ca din senin a apărut o automacara, care după mai bine de o oră a pus la pământ statuia, în urlete asurzitoare de satisfacție ale celor peste 200000 de protestatari, a zecea parte din populația Budapestei.
- Pe soclu au rămas doar cizmele, singurele martore ale unei măreții ajunse în coșul de gunoi al istoriei, a observat Mátyás. După câteva momente, tot el a exclamat:
- Ia te uită, pe obrazul statuii lui Stalin au scris cu litere albe - "WC"!
- Dacă tovarășul Ernö Gerö nu a dat curs niciunei revendicări, atunci mulțimea și-a satisfăcut singură una dintre ele, care a fost mai la îndemână, a concluzionat Vajk, patriarhul familiei.
La puțin timp s-au auzit primele împușcături, "revoluția ungară din 1956" ("1956-os forradalom") începând să-și numere victimele: mulțimea dezlănțuită atacase Radio Budapesta, dar agenții Á.V.H., dispuși la ultimul etaj, apărau clădirea cu grenade lacrimogene și cu gloanțe. Ernö Gerö a cerut intervenția armatei sovietice. În aceeași seară, în clădirea Parlamentului, Imre Nagy a fost ales prim-ministru, la presiunea mulțimii de afară.
În noaptea aceea Margy și Vajk au dormit – un fel de a spune - în apartamentul de pe bulevardul Stalin, pentru a nu se expune pe drum riscului vreunui glonț rătăcit.
La ora 2,00 dimineața, tancurile sovietice au intrat în Budapesta, într-un vid de putere, Imre Nagy neavând timp să formeze guvernul, iar András Hegedüs nepredându-și încă postul de prim-ministru. Nikita Sergheevici Hrușciov acceptase varianta cu Imre Nagy și János Kádár (prim-secretar), ambii formați ca politicieni în U.R.S.S., deveniți dizidenți ai regimului de tip stalinist al lui Mátyás Rákosi, încheiat pe 18 iulie 1956 "din motive medicale". În cursul zilei de 24 octombrie, Ernö Gerö și András Hegedüs au părăsit Ungaria, găsindu-și refugiu în… U.R.S.S., acolo unde era ocrotit și… Mátyás Rákosi.
Pentru familia Kórvin a urmat un lung șir de zile în care nu au ieșit din apartament. Școlile au fost închise. Mii de oameni s-au organizat în diferite miliții, cea mai cunoscută fiind a lui József Dudás, formată din circa 400 oameni, care atacau agenții Á.V.H. și simpatizanții U.R.S.S. Unități ale Á.V.H. dispuse pe acoperișurile unor clădiri centrale, trăgeau în populație pentru a crea panică. Unele dintre ele au căzut din greșeală sub tirul tanchiștilor sovietici, care au ripostat, crezând că ei sunt ținta atacurilor venite de sus. Abia pe 27 octombrie, Imre Nagy a format un guvern în care, spre neplăcuta surpriză a diriguitorilor din țările Gulagului, au intrat și membrii unor partide interzise: Partidul Independent al Micilor Proprietari ("Független Kisgazdapárt") și Partidul Național al Þăranilor ("Nemzeti Parasztpárt"). Pe 28 octombrie s-a ajuns la o încetare a focului și trupele sovietice s-au retras în cazărmi. Această acalmie a durat până pe 4 noiembrie la ora 3,00, când în Budapesta au intrat a doua oară tancurile sovietice. Această acțiune brutală a U.R.S.S. și a aliaților ei s-a datorat mai multor decizii ale guvernului Imre Nagy, dintre care mai importante au fost trei: ieșirea Ungariei din Pactul de la Varșovia, abolirea sistemului unipartinic și desființarea Á.V.H. La ora 5,20, Imre Nagy a anunțat într-o alocuțiune radiodifuzată că tancurile sovietice au intrat în Budapesta.
Acest lucru avea să-l constate Máthiás pe propria-i piele. Pe bulevardul Stalin trecerea tancurilor făcea să se zguduie clădirile și să vibreze geamurile, trezind toți locatarii. Toți Kórvineștii au sărit din pat spre ferestre, neștiind nimic despre anunțul lui Imre Nagy. Au văzut o coloană de blindate cu steaua roșie pe turelă, care avansa rapid dinspre Piața Franz Lizst spre Piața Eroilor, în timp ce puținii trecători se refugiau în spatele blocurilor. "Huoo... huoo" se auzeau strigăte venite de pretutindeni. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat prea mult; ordinea trebuia să fie stabilită cu orice preț! Rafale de mitraliere trase de pe tancuri au început să scoată scântei pe trotuare, să desprindă tencuiala de pe blocuri, să spargă geamuri, să facă victime. Un glonte de calibru 7,62 a spart geamul și a trecut razant cu umărul drept al lui Máthiás, rupându-i cămașa și puloverul, provocându-i o leziune minoră a pielii în dreptul părții inferioare a mușchiului deltoid. Nu au mers la spital, la urgență, și-ar fi riscat viața. Bunicul Vajk, fiind medic, l-a pansat corespunzător. De atunci Kórvineștii nu s-au mai apropiat de fereastră și bine au făcut: la ora 6,00 dimineața, la Szolnok, János Kádár a anunțat formarea unui "guvern revoluționar maghiar muncitoresc-țărănesc" ("Magyar Forradalmi Munkás-Paraszt Kormány"). A urmat o luptă îndârjită între formațiunile loiale guvernului Imre Nagy și armata invadatoare, care a durat până pe 10 noiembrie, soldată cu numeroase pierderi de vieți omenești: 2500, respectiv 722. Imre Nagy s-a retras la ambasada din Budapesta a Republicii Populare Federative Iugoslavia, unde a cerut azil politic. În urma unei aparente înțelegeri iugoslavo-ungare, lui Imre Nagy i s-a promis că va fi liber să plece acasă. Dar, pe 21 noiembrie, în drum spre casă, el a fost arestat de către forțele sovietice și trimis în România, la Snagov, împreună cu soția (Mária Égetõ), fiica (Erzsébet), ginerele (Ferenc Jánosi) și nepoții (Ferenc și Katalin).
Pe 16 iunie 1958, la ora 5,00 dimineața, în urma unui proces secret, care a avut loc între 9 și 15 iunie, Imre Nagy a fost executat prin spânzurare. Mátyás, ca și opinia publică maghiară și mondială, au aflat această știre șocantă a doua zi, când era programat meciul play-off al grupei a III-a dintre Ungaria și Þara Galilor, pentru calificarea în sferturile de finală din cadrul Campionatului mondial de fotbal din Suedia. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Ungaria a fost învinsă cu scorul de 2 la 1, după ce la ediția precedentă jucase finala.
- Imre Nagy nu a avut scăpare, deoarece a fost agent al K.G.B., organizație care își omoară trădătorii, a fost părerea lui Vajk.
- De unde știi că el a fost agent K.G.B.? a întrebat Mátyás, nevenindu-i să creadă cele auzite.
- De la un pacient de al meu, fost prizonier de război în U.R.S.S., care, înainte de a-și da ultima suflare pe patul de spital, mi s-a destăinuit, spunându-mi că toți activiștii comuniști, întorși în Ungaria din U.R.S.S., au fost mai întâi agenți ai unor organizații predecesoare ale K.G.B., care a apărut târziu, în 1953, și anume: V.C.H.K., G.P.U, O.G.P.U., N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. și M.V.D.
- Atunci, bunicule, te întreb, dacă vor mai fi lideri ca Imre Nagy, care, după ce și-a dedicat o viață comunismului, fiind chiar, se pare, agent K.G.B., să-și schimbe atât de radical ideologia?
Întrebarea lui Mátyás a rămas retorică. Dar, istoria a arătat că exemplul lui Imre Nagy a fost urmat de mulți alții. De asemenea, referitor la activitatea de agent secret sovietic, istoricii au fost făcute publice unele documente din arhiva K.G.B., din care a reieșit faptul că pe 24 aprilie 1930, Imre Nagy a devenit cetățean U.R.S.S. cu numele de Vladimir Iosifovici Nagy. Apoi, în același an, pe 4 septembrie, el a fost recrutat cu numele conspirativ de Volodia de către O.G.P.U. ("Obiedinennoe Gosudarstvennoe Politiceskoe Upravlenie" - Direcția Politică Unificată de Stat). În urma transformării acestei organizații în N.K.V.D. ("Narodnâi Komitet Vnutrâh Del" – Comitetul Național al Afacerilor Interne), Imre Nagy a fost din nou înregistrat, pe 17 ianuarie 1933, sub același nume – Volodia.
- Bunicule, eu iau tăcerea ta ca un răspuns afirmativ, iar ceea ce s-a întâmplat ieri cu Imre Nagy îmi întărește gândul să plec într-o zi în străinătate, măcar pentru o perioadă, până când mă va cuprinde dorul de țară sau - cine știe dacă voi apuca momentul acela? - până când în Ungaria nu va mai fi comunism.
- Poate vei trăi sfârșitului comunismului; eu nu am nicio speranță.

***

Mátyás, rănit de un glonte sovietic, nu ar fi privit cu ochi buni orice variantă de socialism, chiar și aceea fără Á.V.H., cu elemente de piață liberă și drepturi lărgite ale omului, denumită metaforic "gulaș comunist" ("gulyáskommunizmus"), inițiată de Kadar, după ce a fost instalat șef cu puteri depline de către Hrușciov. Rana de la umăr i-a trecut repede, lăsând o cicatrice abia vizibilă, dar rana din suflet i s-a închis greu, niciodată pe deplin.
Dacă la început, el a apucat să citească unele cărți ale realismului socialist, cum ar fi cele ale scriitorului Tibor Déry - "Revizuirea" ("Tükor"), "Acasă" ("Itthon") sau "Distracție și zel" ("Jokédy és buzgalom"), apoi a devenit mai selectiv, s-a orientat, în special, spre scriitorii dizidenți încă din perioada dictaturii stalinoide a lui Rakoczi. De aceea, de exemplu, Mátyás a citit toată opera Magdei Szabó, care, după ce a apărut cu volumele de poezii "Mielul" ("Bárány") și "Înapoi la om" ("Vissza az emberig") în 1947, respectiv 1949, a fost cenzurată până în 1958, când a scos din sertar trei romane: "Frescă" "(Freskó"), "Spuneți-l Soficăi" ("Mondják meg Zsófikának") și "Pomana porcului" ("Disznótor"), continuând în anul următor cu încă două lucrări de proză la fel de lungi: "Căprioara" ("Az öz") și "Insula albastră" ("Sziget-kék"). Apoi aparițiile editoriale s-au rărit, au ajuns la o frecvență normală: "Pilátus" ("Pilat") în 1963, "Zâna Lala" ("Tündér Lala") în 1965, "Strada Katalin" ("Katalin utka") în 1969, "Abigél" ("Abighel") în 1970. Citind-o pe Magda Szabó, copilul Mátyás începea să înțeleagă ce înseamnă viața celor mari. De exemplu, Estera, o actriță din "Căprioara", povestește: "Prin '48, într-o după-amiază târzie, după ce am ieșit pe poarta teatrului, mi-am adus aminte că am uitat textul rolului în cabină. Am alergat înapoi în cabină, mi-am luat rolul (...) Când am coborât din nou, în sala numărul 12 se auzea o voce: «Pentru că viitorul, pe care vrem să-l construim pentru toți…» Erau cuvinte spuse de o voce străină. M-am oprit. Viitor. Mie încă nimeni n-a vrut niciodată să-mi construiască un viitor (…) Ușa s-a deschis și deodată a apărut Vania, secretarul de partid: «E o ședință de partid, nu o ședință lărgită de partid. Aștepți pe cineva, tovarășă?» Am luat-o la goană pe scări…"
Un alt scriitor pe aceeași lungime de undă cu starea sufletească a lui Mátyás a fost István Orkény, mai ales datorită seriei de proză scurtă denumită "Nuvele-minut" ("Egyperces-novellàk"), caracterizată printr-un umor grotesc, mărturie a alienării omului în "gulașul comunist". De exemplu, el a citit de mai multe ori "Mare vânzare mare! Cadouri de Crăciun! La noi ca nicăieri!": "ULTIMELE NOUTÃÞI LA RAIONUL DE CEASURI ȘI BIJUTERII: Ceasuri de mână subacvatice. Funcționează ireproșabil în aburi, apă și chiar la 500 de metri adâncime în mare (...) Puteți oferi o surpriză prietenilor înecați! Ceasuri cu mers invers, cu 18 rubine. Cadoul cel mai frumos! Funcționează invers nu numai arătătoarele, ci și cadranul (XII, XI, X ș.a.m.d.) Așadar, pe lângă faptul că arată invers timpul, proprietarul lui întinerește în fiecare oră cu câte un ceas (...) RAIONUL DE RECUPERÃRI – ARTICOLE MISTERIOS RECONDIÞIONATE. OFERTA ZILEI: Zăpadă de anul trecut, refrigerată. Ciocolată gata consumată (cu alune) Ieftin! Delicios! Savuros! (...) RAIONUL DE CÃRÞI ȘI DISCURI VÃ AȘTEAPTÃ: Nu va mai fi nevoie să citiți! Ne putem cultiva fără eforturi, oboseală și fără a ne strica ochii, consumând capodoperele literaturii universale în supozitoare! Proust, Kafka, Joyce și alți scriitori greu de digerat vor putea fi asimilați în numai 20 de minute prin rect. Invenție ungurească! Balzac – opere complete dintr-un amestec natural de unt și cacao, ambalat într-o cutie conținând șase supozitoare. Găsiți în exclusivitate numai la noi!"
Pentru Mátyás era limpede la ce fel de literatură greu digerabilă a făcut aluzie István Orkény...

***

Mátyás a fost elev al Gimnaziului "Fazekas Mihály" din Budapesta, celebru pentru rezultatele excelente obținute de unii elevi la olimpiadele internaționale de matematică și științele naturii. În ciuda acestui fapt, el a avut probleme cu admiterea în învățământul superior. Inițial el a dorit să devină medic, după exemplul bunicului său, dar a fost descurajat după ce timp de doi ani consecutiv a încercat să intre la Universitatea de Medicină "Semmelweis" din Budapesta. Apoi, în 1967, el s-a înscris cu succes la specializarea de metalurgie ("kohászat") din cadrul Universității Tehnice din Budapesta, unde concurența la admitere a fost mult mai mică. Astfel, Mátyás a ales să devină inginer, ca tatăl său, care a lucrat la Turnătoria de oțel și fontă ("Vas és Acél Öntödei") din cadrul Combinatului Metalurgic "Csepel" ("Csepel Fémmûvek") situată în insula-uzină Csepel din sudul Budapestei. Dar, în 1969, la vârsta de numai 45 de ani, János Kórvin a fost pensionat datorită silicozei, boală profesională, care apare frecvent printre cei care lucrează în turnătorii, dacă buna funcționare a instalației de ventilație a atmosferei pline de nisip și bentonită nu este prioritară.
Consolarea familiei Kórvin a fost faptul că, în vara acelui an, Mátyás a fost selecționat într-un grup de trei colegi, care a fost trimis de universitate să efectueze practica de producție la un combinat metalurgic din Avesta, localitate situată la 180 kilometri nord-vest de Stockholm. În fața cererii mari de oțel suedez pe piața mondială și a solicitării personalului de a pleca în concediu vara, conducerea marelui combinat s-a gândit să trimită oferte de lucru temporar facultăților de specialitate din Europa, inclusiv celor din Gulag. Studenții suportau doar cheltuielile de transport, care puteau fi recuperate, deoarece ei urmau să fie plătiți bine, la nivelul posturilor de lucru pe care le suplineau pe durata plecării titularilor în concediu. Condițiile de angajare erau cunoașterea bună a limbii engleze și o foaie matricolă cu note mari. Interviul de angajare a fost, de fapt, o discuție liberă în limba engleză doar cu decanul facultății. Mátyás, fiind vorbitor și de limba română, a fost avantajat, având mai bine rodate mecanismele gândirii de asimilare a limbilor străine.
Pentru a ajunge la Avesta, Mátyás și colegii lui au cumpărat bilete de tren, dus-întors mai ieftine, de clasa a II-a, pe traseul Bratislava, Praga, Dresda, Berlin de Est, Sassnitz, Trelleborg, Malmö, Stockholm. Era prima lui ieșire în străinătate și simțea un amestec de emoție și de teamă față de necunoscut, dar și de mândrie că fusese selecționat pentru această deplasare inedită.
Cum mai erau câteva zile până la plecarea la Avesta, prevăzută la sfârșitul lunii iunie, Mátyás s-a gândit că cel mai plăcut mod de a face să treacă timpul pe nesimțite este să meargă în Grădina Publică ("Városliget") din apropiere, unde să se bălăcească în piscina în aer liber din cadrul complexului denumit Băile Terapeutice și Ștrandul "Szécheney" ("Szécheney Gyógy-és Strandfürdo"), construit în 1909 după un proiect de Czigler Gyözö și Dvorzák Ede. Izvoarele termale au fost descoperite în 1878 de Zsigmondi Vilmos, a cărui statuie din bronz realizată de Széchhy Antal se află în fața intrării în monumentala clădire principală. Era o zi extrem de călduroasă, tropicală. După ce a plătit zece forinți pentru un bilet de intrare, când o pâine costa doi forinți, Mátyás a intrat într-un bazin prevăzut cu un șir lung de careuri de șah pictate pe un suport din beton ridicat la o palmă deasupra luciului apei. Piesele erau din P.V.C. pentru a nu putrezi. Amatorii de șah, în special, pensionari, stăteau de o parte și de alta a careurilor cu apa ajungându-le până aproape de umeri. Mátyás ar fi dorit să joace una-două partide, dar nu avea cu cine. La un moment dat a văzut o tânără, care s-a apropiat de un careu liber. Era o fată cu părul lung, blond, legat la spate în coadă de cal, ochi mari, albaștri, cu forme, atât cât se vedeau prin apă, parcă sculptate. Mátyás nu a stat prea mult pe gânduri și a ajuns înotând de cealaltă parte a careului. "Szérvusz!" a salutat-o el cu sfială în glas. "Szérvusz!" a răspuns ea cu accent străin, privindu-l drept în ochi, semn că nu refuză o conversație. Au făcut cunoștință fără inhibiție sau ipocrizie. Limba utilizată a fost engleza. Ilse era numele ei și locuia în Berlinul de Vest. Venise cu Rosa, mama ei, divorțată, care își făcuse un prieten în Budapesta, în urma unui anunț la "matrimoniale". Tatăl Ilsei, medic dentist, câștiga destul de bine pentru a-i plăti fostei soții o rentă viageră de 2000 de mărci pe lună, bani mulți, suficienți pentru voiaje peste hotare în căutarea unor noi parteneri. Era ultima zi din cele șapte ale sejurului lor în Budapesta. Ca de obicei, dimineața, Rosa își lăsa fiica la ștrand, cât era plecată cu prietenul la hotelul unde erau cazate, după care se întorcea în jurul prânzului. Pentru Ilse acele ore petrecute singură i s-au părut veacuri; Mátyás, un tânăr plăcut vederii, șaten, cu părul negru ca pana corbului, tuns scurt atât cât să se vadă că este ușor ondulat, cu statură atletică, apăruse la momentul potrivit. Când a aflat că el este student și va pleca peste câteva zile în Suedia, vest-berlineza a devenit și mai interesată de noua ei cunoștință.
- În Suedia vei cere azil politic?
Mátyás nu era pregătit pentru a răspunde la o asemenea întrebare.
- Ãăă... nu știu, deocamdată să-mi termin studiile... pe urmă mai văd eu ce fac.
Acest răspuns i s-a părut Ilsei foarte echilibrat, de om matur.
- Și eu am dat examen de admitere la Școala Postliceală de Asistente Sanitare din Vest-Berlin. Vreau să mă specializez în chirurgie. Nu vreau să mă mărit până nu termin studiile.
Au început partida de șah. Se priveau cu multă curiozitate, fiecare fiind în ochii celuilalt nu numai un reprezentant al sexului opus, dar și al unui sistem politic antagonic, despărțit prin Cortina de Fier. Mâinile lor, ca un făcut, au început să se atingă în timp ce mutau piesele. Mátyás nu a mai rezistat și a luat inițiativa, trecând de aceeași parte a careului cu pătrățele. Jucau șah, dar gândurile lor erau atente la faptul că șoldurile lor se atingeau. La scurt timp au încetat să mai miște piesele de șah; mâinile lor căutau febril pe sub apă... să se cunoască mai bine. Se ajunsese la un punct de unde nu mai era cale de întoarcere. Ilse l-a apucat de mână, trăgându-l în cabina-vestiar, pe care o închiriase pentru a-și ține hainele. Acolo, pe podeaua de lemn acoperită cu un prosop de plajă, într-un spațiu aparent strâmt, s-a consumat metodic, nemțește prima lor dragoste, dar la intensitatea răpirii unei fecioare europene de către un călăreț hun abia venit din stepele asiatice. Nu s-au desfăcut din îmbrățișare, au continuat să se iubească: el încă o dată, ea de mai multe ori.
Mai devreme cu o oră decât de obicei, a apărut Rosa, deoarece prietenul ei de la "matrimoniale" se scuzase, spunând că trebuie să se prezinte urgent la serviciu. Ea a arătat multă înțelegere pentru noua cunoștință a fiicei sale, mai ales că Mátyás s-a oferit să le fie ghid în Budapesta, pentru restul zilei. La propunerea lui, ele au ales să mănânce la aristocraticul și vechiul restaturant Gundel, menționat în toate ghidurile turistice, situat la câțiva pași de Piața Eroilor. Apoi s-au plimbat - pe jos - pentru a consuma cât mai multe calorii - prin marile artere rutiere centrale ale Budapestei, au trecut și Dunărea, urcând până la Cetatea Budei de pe Dealul Cetății ("Várhegy"). De acolo au avut vederea panoramică a megapolisului maghiar, cu biserica Mátyás - în Buda, a Parlamentului - în Pesta, cu insulele Dunării: Margit – la stânga, Csepel - la dreapta. Pentru a cumpăra suveniruri de calitate, Mátyás le-a recomandat să meargă pe strada Váci la unul dintre multele magazine "Konsumturist" cu vânzare numai pe valută forte. Seara, obosite de atâta mers, Ilse și Rosa au preferat să se retragă la hotelul "IBUSZ" din piața Mihály Vörösmarty. Mátyás și Ilse au rămas în holul hotelului cât să-și comunice adresele și să-și jure că se vor revedea cât mai curând.
Cei doi îndrăgostiți s-au reîntâlnit la sfârșitul lunii septembrie a aceluiași an, după ce Mátyás și-a terminat stagiul de producție în Suedia și economisise circa 3000 de coroane suedeze, echivalentul a 1500 de dolari. Pe drumul de întoarcere din Avesta, Mátyás a ajuns cu trenul în Malmö, după care și-a cumpărat un bilet de avion până la Berlinul de Vest pe traseul cel mai scurt posibil: o cursă a companiei "SAS" până la Copenhaga, un avion al companiei "Lufthansa" până la Hamburg, de unde a beneficiat de serviciile companiei "Panam" până la aeroportul "Tempelhof" din zona americană a Berlinului de Vest. Ilse l-a așteptat în holul clădirii principale. El a trecut de poliția de frontieră deoarece avea pe pașaport viza de turist pe care o obținuse la ambasada Republicii Federale Germane din Stockholm.
Când au ieșit din aeroport, Ilse i-a arătat lui Mátyás un monument imens, în formă de dreptunghi vertical, puțin curbat, cu trei excrescențe pe latura superioară, reprezentând cele trei culoare, late de 25 de kilometri, prin care aviația americană, britanică și franceză a realizat un pod aerian ("luftbrücke") de aprovizionare cu alimente și combustibil, în perioada 20 iunie 1948 - 30 septembrie 1949 a Berlinului de Vest, care a fost supus unei blocade sovietice terestre și fluviale, între 20 iunie 1948 și 11 mai 1949.
- Habar nu am avut de existența aceastei blocade, și-a recunoscut ignoranța Mátyás.
- În timpul blocadei au murit 39 piloți britanici și 31 americani, pentru că sovieticii nu au stat degeaba, au tras în avioanele încărcate cu lapte, pâine, ciocolată, pe motiv că au fost depășite culoarele aeriene; numai cele franceze au scăpat, poate ca să crească în sondajele electorale Partidul Comunist Francez, condus în umbră de Stalin.
- Acum îmi explic de ce în avionul din Hamburg pasagerii aveau priviri atât de speriate și își făceau semnul crucii mai mult decât în timpul unei slujbe bisericești.
Ilse l-a condus acasă la ea, unde îi aștepta Rosa cu masa pusă. Apoi Rosa și-a amintit subit că trebuie să plece urgent în oraș. Mátyás avea numai o zi la dispoziție - pe 1 octombrie începea anul universitar și încă nu ajunsese în Ungaria – astfel că el trebuia să facă față unui program foarte încărcat. După o oră, dejun inclus, ei au ieșit din casă pentru a parcurge pe jos promenada de duminică, cea mai îndrăgită de vest-berlinezi: traseul de patru kilometri și jumătate de-a lungul bulevardului 17 Iunie, care este blocat la un capăt de Zidul Berlinului, în dreptul Porții Brandemburg. Ilse locuia pe strada Richard Wagner, în apropierea Operei. Au pornit pe jos până la prima intersecție, unde a luat-o la stânga pe strada Bismarck până la piața Ernst Reuter.
- Ernst Reuter?
- A fost primul primar al Berlinului de Vest.
Au continuat direcția de deplasare, dar artera de circulație avea alt nume: 17 Iunie.
- 17 Iunie?
- Ziua din 1953, când s-a declanșat revolta muncitorească din Republica Democrată Germană.
Au intrat în segmentul străzii 17 Iunie din Grădina Zoologică ("Tiergarten"), un parc dominat de arbori de tei, cel mai mare "plămân verde" din Berlinul de Vest. Plimbarea devenea tot mai plăcută. Mátyás a simțit nevoia să o ia de mână pe Ilse, care s-a lipit de el. Pașii au devenit mai rari și mai mici.
- Vezi, noi ne ținem de mână, deși ne separă Cortina de Fier, a remarcat Mátyás.
Ilse n-a știut ce să răspundă, s-a rezumat să-l sărute pe obraz.
Au ajuns la Coloana Victoriei ("Siegessäule") din mijlocul pieței Marea Stea ("Grosser Stern").
- Coloana Victoriei, realizată între 1865 și 1873 de Heinrich Strack, are o înălțime de 65 de metri și este dedicată victoriilor Prusiei contra Danemarcei în 1864, Imperiului Austro-Ungar în 1866 și Imperiului Francez în 1870. Statuia aurită din vârf, înaltă de 8,3 metri, operă a sculptorului Friedrich Drake, o reprezintă pe zeița Victoriei.
- Se vede tot mai clar Zidul Berlinului, iar în spate Poarta Brandemburg!
În partea stângă a străzii a apărut din verdeața parcului un mare monument cu o statuie centrală, reprezentând un infanterist cu tot echipamentul din dotare, pe un soclu ornat cu stema aurită a U.R.S.S.
- Memorialul a fost inaugurat pe 7 Noiembrie 1945, fiind dedicat celor 80000 soldați sovietici căzuți pentru cucerirea Berlinului. Statuia a fost realizată de Lev Kerbel, iar soclul după un proiect al lui Nikolai Sergheiev. Cele două tancuri T34, care flanchează memorialul, sunt primele care au intrat în Berlin. Marmura și granitul au fost recuperate din ruinele clădirii Noii Cancelarii a lui Hitler, ca niște trofee.
Au mai făcut câțiva pași, nu mulți, și Mátyás a făcut ochii mari la vederea pe partea dreaptă a străzii 17 Iunie capătul unei tribune lungi de circa 50 de metri și înaltă de aproximativ 20 de metri din elemente de metal demontabile, dispusă paralel cu Zidul Berlinului și despărțită de el de o alee pietonală asfaltată. Oamenii se urcau pe gradenele de sus, cât să poată vedea peste zidul înalt de 3,6 metri. Cuplul germano-ungar și-a făcut loc prin mulțime, ajungând la ultimul rând, pentru a avea un punct de observare cât mai panoramică a Berlinului de Est. În prim plan era zidul. În planul următor un gard din rulouri de sârmă ghimpată, înalte de un stat de om, care dubla zidul. Apoi printre cele șase perechi de coloane dorice, ca niște zăbrele titanice, ale monumentalei Porți Brandemburg ("Brandemburg Tor") se întrezărea asfaltul imensei Piețe Pariziene ("Pariser Platz"), ocupată pe la mijlocul ei de câțiva soldați est-germani, ținând de lesă câini ciobănești germani. Mai departe, se distingea net capătul străzii Sub Tei ("Unter den Linden"), până unde era permis accesul celor din zona ocupată de armata sovietică. În planul următor se ridica silueta dominantă a Berlinului, înaltă de 365 de metri, a turnului de televiziune ("Fernsehturn"), a cărui construcție a început pe 4 august 1965 și urma să fie terminată pe 7 octombrie 1969, cu ocazia Zilei Naționale a R.D.A. Vest-berlinezii puteau privi cu ochiul liber sau cu binocluri pe est-berlinezi de la o distanță de maxim 200 de metri. Și invers. Mulți aveau lacrimi în ochi, poate, gândindu-se că printre privitorii de dincolo de zid erau și rudele lor, așa cum i-au prins sfârșitul războiului. Mátyás a avut o idee:
- O să cumpăr două lanterne, câte una pentru fiecare. La noapte voi fi de partea cealaltă a Cortinei de Fier și îți voi transmite semnale luminoase în formă de inimă.
- Voi fi în tribună, dragul meu, și voi proceda la fel, i-a răspuns Ilse, încântată de insolita propunere.
Mátyás a devenit atent la explicația ghidului unui grup de turiști francezi; auzea doar crâmpeie: "… Zidul are lungimea de 145 kilometri… El este simbolul Cortinei de Fier… Prima formă a zidului, numai din sârmă ghimpată, a fost realizată numai într-o singură noapte, aceea din 12 spre 13 august 1961… Numărul fugarilor a scăzut semnificativ, de la 3000000 la... dar nu suficient în opinia sovieticilor… Hrușciov a ordonat refacerea lui din beton armat. Construcția a început în 1965 și s-a terminat în 1975."
- Tu înțelegi ce spune ghidul? l-a întrebat Ilse, observând că Mátyás trăgea cu urechea la grupul vorbitorilor de franceză.
- Destul de bine. Am învățat limba franceză la școală.
- Și eu am avut limba franceză ca disciplină de studiu, dar nu am înțeles nimic din ce a spus ghidul.
- Eu vorbesc și limba română, o știu din familie, ceea ce m-a ajutat mult la însușirea limbii franceze.
- Uite așa vei deveni poliglot, vei vorbi maghiara, româna, engleza, franceza și… germana… într-o zi...
- Un gând de al meu este să plec într-o țară francofonă africană, unde să lucrez ca profesor. Poate în Maroc. Așa mă voi perfecționa în limba franceză.
- Ooo... ce romantic! Am văzut filmul. Să mă înviți și pe mine la Casablanca!
- Cu siguranță!
Ultimele două propoziții au fost repetate seara târziu de Ilse și de Mátyás la punctul de frontieră Charlie, al sectorului american, destinat numai pentru străini. Birourile erau amenajate în două cabine metalice de tip container, dispuse pe axa străzii Friedrich ("Friedrichstraβe"), pe partea sudică a intersecției cu strada Zimmer ("Zimmerstraβe"). Pe cealaltă parte a străzii Zimmer, tot pe strada Friedrich, se vedea celălalt punct de frontieră. Zidul Berlinului, care trecea prin mijlocul străzii Zimmer, a fost întrerupt pe o porțiune de circa 100 de metri pentru a se permite trecerea pietonilor și autovehicolelor. Mátyás plecase din Ungaria în costum de tergal, acum se întorcea în costum de blugi "Lee". O bluză "Lacoste", un pulover original "Shetland" și o pereche de pantofi de sport "Adidas" îi completau ținuta. La mână avea un ceas "Omega" în locul ceasului "Pobeda", iar pe umăr purta o geantă de voiaj "Adidas". Se întorcea în Gulag cu alt "look", occidental, dar, mai ales, cu alt moral. Mátyás nu mai avea complexul trecerii Cortinei de Fier. În plus, el căpătase experiența traiului în capitalismul suedez, care avea multe elemente sociale. Pentru el decizia era luată: ori se schimbă "gulașul comunist" din Ungaria în capitalism, ori se va întoarce în Occident prin orice mijloc. Prioritatea lui imediată era să termine studiile superioare. După ce a trecut de punctul de frontieră cu steagul american, Mátyás a făcut semnul crucii și a pășit rar, cu părere de rău pe culoarul mărginit pe toată lungimea de două garduri din plasă de sârmă. Avea mii de gânduri în cap, inclusiv să o rupă la fugă înapoi. Se uita lateral, ca să vadă când trece linia Zidului Berlinului. A ajuns, parcă prea repede, la punctul de frontieră al R.D.G.
- Nu ai viza Ungariei pentru R.F.G., ești în neregulă, i-a spus un polițist în germană.
- Nu înțeleg, i-a răspuns Mátyás în maghiară.
- Nu ai viza Ungariei pentru R.F.G., ești în neregulă, s-a auzit aceeași observație, dar în rusă și pe un ton răstit și sacadat.
- ...
- Rahat ("Scheisse")! a exclamat polițistul est-german în limba maternă.
Nu s-a găsit un translator în maghiară, așa că poliția de frontieră, după o jumătate de oră de gândire, a acceptat să aplice, totuși, ștampila de intrare în R.D.G. "Dacă nu mă primeau, nu mi-ar fi părut rău, ba, din contra", s-a gândit Mátyás.
După ce a ieșit în "Friedrichstraβe", Mátyás a mers săltat până la largul bulevard Sub Tei, unde a făcut la stânga spre Poarta Brandemburg. Zeci de vitrine luminoase ale unor magazine străluceau opulent. S-a apropiat de una și respirația lui a aburit sticla. O femeie furioasă, în uniforma întreprinderii de salubritate, s-a repezit, bodogănind, ca să șteargă cu o cârpă "murdăria". R.D.G., în general, și Berlinul de Est, în special, erau pentru paranoia sovietică vitrina Blocului Socialist, care trebuia menținută curată cu orice preț! Când s-a apropiat de "Pariser Platz", a fost surprins să vadă lume multă adunată să privească luminile Berlinului de Vest. A scos lanterna și a început să deseneze în aer o inimă. La nici un sfert de oră, printre coloanele Porții Brandemburg, a văzut conturul luminos al unei inimi, care era refăcut permanent. Era semnalul Ilsei, care trecea liber ca pasărea în zbor prin Cortina de Fier, dovada că pentru cei doi tineri această barieră artificială, fizică și mentală nu era impenetrabilă, așa cum a gândit-o Moscova.
Mátyás a luat un taxi spre Gara de Est ("Ostbahnhof"), pentru a-și continua cu trenul călătoria spre Orient, dar, el simțea că se îndrepta cu fiecare metru parcurs mai spre Occident... spre Casablanca.
Când s-a ivit ocazia, Mátyás nu a scăpat-o, s-a prezentat la interviul de angajare cu delegația marocană. A vorbit cel mai fluent în limba franceză, motiv pentru care a avut prioritate la alegerea orașului, iar el a preferat, bineînțeles, Casablanca. Locul lui de muncă a fost râvnit de mulți candidați cu pile, dar nu i s-a putut refuza pașaportul de către Á.V.H., deoarece această instituție de poliție politică de tip K.G.B. fusese desființată de guvernul Imre Nagy încă din 1956, iar nici un guvern ulterior n-a îndrăznit să o resusciteze.