agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1810 .



Gulagul din umbra palmierilor (I.6)
proză [ ]
Locatarii casei "Gulag" din Casablanca. Un ceh accidentat de un tanc sovietic în timpul Primăverii de la Praga, fiul unei colaboratoare a lui Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorarab ]

2012-04-16  |     | 



Jan Hus, alintat Janek, s-a născut pe 25 februarie 1948, când s-a produs așa-numita "lovitură de stat din februarie": președintele Edvard Beneš, temându-se de un război civil instigat de agitatorii din solda K.G.B. și de o intervenție a Armatei Roșii amplasate pe întreg teritoriul cehoslovac, l-a desemnat pe Klement Gottwald, deja prim-ministru, să formeze un nou guvern, dar cu un singur ministru necomunist, Jan Garrigue Masaryk, care, de altfel, a fost găsit mort, două zile mai târziu; oficialitățile de atunci au constatat o sinucidere prin "plonjon" de la o fereastră a Ministerului Afacerilor Externe, dar, după "revoluția de catifea" din 1989, a devenit mai credibilă ipoteza unei crime politice, denumite "a treia defenestrare din Praga". Mult mai târziu, datorită spiritului său iscoditor, Janek a aflat că prima defenestrare s-a produs pe 30 iulie 1419, când militanți husiți au aruncat pe fereastră șapte consilieri comunali praghezi, iar a doua a avut loc pe 23 mai 1618, când, de la o fereastră a Cancelariei Boemiei, membrii unei adunări a aristrocrației protestante au judecat și aruncat de la fereastrele Cancelariei Boemiei pe Wilhelm Grav Slavata și Jaroslav Borzita Graf Von Martinicz, guvernatori ai Sfântului Imperiu Roman, precum și pe secretarul lor Philip Fabricius, cei trei scăpând, totuși, cu viață, deoarece au căzut pe o grămadă de gunoi de grajd.
Eva, mama lui Janek, cu numele de fată Moruzov, s-a născut și a petrecut o mare parte a copilăriei în satul Zebil al comunei Sarichioi din județul Tulcea, satul natal și al lui Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații, începând din 1 mai 1925. Deși ea nu a fost rudă cu celebrul funcționar public, el a avut-o în vedere în cadrul activităților specifice pe care le coordona. Eva a avut ocazia să se joace pe ulițele satului cu copii ai etniilor bulgară, rusă, tătară și turcă, învățând, fără efort deosebit, limbile lor. Tatăl ei, dascăl la biserica ortodoxă "Nașterea Maicii Domnului" din Sarichioi, a avut ambiția și mijloacele financiare să-și trimită unica fiică la Galați, pentru a urma ciclul gimnazial la Școala Generală "Elena Cuza", după care să o înscrie la Școala Profesională de Fete "Anton Negroponte" din Galați, pe care absolvit-o în 1937.
În ultimul an școlar, tatăl ei a murit în urma unui infarct, iar ea a acceptat să devină informatoare plătită a instituției conduse de Mihail Moruzov, racolare inspirată deoarece Eva, fată de o frumusețe deosebită, blondă, cu ochi mari, verzi, nas de efigie grecească, a devenit ținta iubirii "coup de foudre" a lui Jaroslav Hus, funcționar la Ambasada Cehoslovaciei, cu sediul la Galați. Căsătoria a avut loc pe 30 iulie 1937, zi notorie pe plan mondial deoarece atunci a început Marea Epurare inițiată de Stalin prin emiterea Ordinului cu numărul 00447, denumit "Despre represiunea foștilor culaci, criminalilor și altor elemente antisovietice", prin care, pentru a se scurta durata proceselor, s-au format troici de judecători de la nivel central până la cel de regiune ("oblasti"), președintele acestui tribunal special fiind directorul local al N.K.V.D., al doilea membru fiind șeful procuraturii locale, iar al treilea - prim-secretarul local al partidului unic.
Deoarece era poliglotă și cu sprijinul venit din partea lui Jaroslav, Eva a fost angajată ca secretară la Ambasada Cehoslovaciei. Astfel, Serviciul Secret de Informații a avut acces la informații legate de lunga și senzaționala "afacere Škoda" începută la ora 16,30 din 10 martie 1933, când doi inspectori financiari, având mandat din partea Parchetului din Ilfov, au făcut o descindere la sediul reprezentanței din România a firmei "Škoda", care era datoare statului român cu 25000000 de lei. Deoarece s-au găsit fotocopii după documente militare secrete, la ora 18,00 au venit 11 reprezentanți ai Parchetului Militar, Prefecturii Poliției și Siguranței Generale. La ora 19,00 a apărut Bruno Seletzki, șeful reprezentanței firmei "Škoda", care a dat un telefon la Ministerul de Justiție, unde ministrul Mihai Popovici a încercat și a reușit în mare parte să oprească ancheta. Se pare că, printre alții, au fost contactați telefonic premierul țărănist Alexandru Vaida Voievod și generalul Nicolae Uica, șeful Parchetului Militar. Cert este că la ora 21,00, ancheta a fost sistată, toate birourile, dulapurile și seifurile fiind lăsate sigilate sub paza a cinci jandarmi. La ora 22,00, colonelul Victor Pomponiu, participant la descindere, s-a prezentat la generalul Nicolae Uica cu o mică parte din dosare, cât a putut duce cu brațele, singurele dovezi rămase, deoarece, în mod neelucidat, în timpul nopții, jandarmii au dispărut, iar Bruno Seletzki a rupt sigiliile și a dat foc la toate documentele compromițătoare. În aceeași noapte, ca o măsură de siguranță pentru integritatea lui fizică, Victor Pomponiu i-a relatat subdirectorului ziarului "Universul" tot ce i s-a întâmplat în ziua precedentă, astfel că dimineața "afacerea Škoda" a devenit cunoscută de publicul larg. Presa a început investigații, descoperind, de exemplu, că fiul lui Alexandru Vaida Voevod primea un salariu de 30000 de lei în calitate de subaltern al lui Bruno Seletzki. De asemenea, ziariștii au relatat faptul că, pentru obținerea și buna derulare a comenzii de armament (tancuri, tunuri antiaeriene, obuziere, proiectile, care de transport etc.) în valoare de 5000000000 de lei făcute de statul român firmei "Škoda", Bruno Seletzki a cheltuit 19219335 de lei pentru comisioanele date oamenilor politici, cât și militarilor care răspundeau de recepția calitativă a produselor. S-a mai scris că firma "Škoda" a vândut României produse cu 25 de procente mai scumpe decât cele destinate Yugoslaviei.
Viața tinerilor căsătoriți devenise una decentă, Eva și Jaroslav erau fericiți. Au închiriat o casă pe strada Domnească în apropierea catedralei episcopale. În week-end făceau excursii în Delta Dunării. Dar nori amenințători se adunau pe cerul Cehoslovaciei și atmosfera din ambasada din Galați devenise sumbră. Primul eveniment s-a petrecut pe 23 septembrie 1938, când Arthur Neville Chamberlain (prim-ministrul Marii Britanii), Édouard Daladier (prim-ministrul Franței), Benito Amilcare Andrea Mussolini (prim-ministrul Italiei) și Adolf Hitler (cancelarul Germaniei) s-au întâlnit la München pentru a discuta conflictul din zona Sudeți, care aparținea Cehoslovaciei. Sperând că va urma pace, Franța și Marea Britanie au acceptat cererea Germaniei de a anexa teritoriul respectiv, locuit în majoritate de germani. A fost doar iluzia păcii în cancelariile din Londra și Paris, precum și în sufletele Evei și al lui Jaroslav. Ceea ce a rămas din Cehoslovacia a devenit Ceho-Slovacia, iar ambasada ei din Galați abia își trăgea sufletul. Lovitura de grație a venit în primăvara anului următor. Astfel, la presiunea lui Hitler, parlamentul slovac a declarat independența Slovaciei pe 14 martie 1939 sub denumirea de Prima Republică Slovacă ("Prvá slovenská republika"), iar monseniorul fascist Jozef Tiso a fost ales prim-ministru, funcție din care a cerut imediat protecția Germaniei, ceea ce s-a și întâmplat. Supliciul Cehoslovaciei nu s-a terminat. A doua zi, Hitler, sub pretextul preîntâmpinării unor tulburări publice, a intrat cu armata în capitala grav rănitului stat Ceho-Slovacia și în declarația ținută în Castelul din Praga a anunțat că regiunea locuită majoritar de cehi (Boemia, Moravia și Silezia cehă) va deveni Protectoratul Cehiei și Moraviei ("Protektorát Èechy a Morava"), fiind o parte componentă a Marelui Imperiu German ("Großdeutsches Reich"). Ca urmare, Ambasada Cehoslovaciei din România a fost desființată, iar toți angajații ei au devenit șomeri. Semnalele de revenire la situația de dinaintea Acordului de la München nu se întrevedeau, din contra: pe 23 martie 1939, Ungaria a ocupat Rutenia Carpatică a noului stat Slovacia, răpindu-se un teritoriu de circa 1697 de kilometri pătrați cu toți cei 70000 de locuitori.

***

Eva și Jaroslav nu știau ce să facă, erau într-o mare dilemă; ar fi rămas în România, dar și pentru acest stat situația se înrăutățea. Eva depindea și de semnalele primite de la Serviciul Secret de Informații, iar Jaroslav era lipsit de inițiativă. A trecut mai bine de un an până când Eva a primit un mesaj de la Mihail Moruzov prin care i se cerea să plece la Veneția, unde să se cazeze la hotelul "Danieli" pentru trei zile. Urma ca ea să dea unui intermediar un raport riguros privind organizarea hotelului. Parola era "Palaelibus", cu pronunție aparent complicată, dar bine asimilată de opinia publică românească, deoarece acest cuvânt a făcut vâlvă în presă, el desemnând mită dată oficialilor dâmbovițeni, în rapoartele codate ale lui Bruno Seletzki, către sediul firmei "Škoda" din Brno. Apoi, Eva trebuia să plece la Paris, de unde să dea informații privind Franța condusă de pe 22 iunie 1940 de mareșalul octogenar Henri Philippe Benoni Omer Joseph Pétain după ce a semnat dezastruosul Armistițiu cu Germania nazistă. Pentru a duce la îndeplinire această misiune, Eva a primit un avans 5000 de lire sterline, pe care le-a justificat soțului ei ca fiind o moștenire venită de la rudele ei din Zebil. Văzând acești bani, Jaroslav s-a gândit la rândul lui că cel mai bine ar fi să plece din România, dar nu la Praga, ci la Paris. Având amândoi pașaport diplomatic cehoslovac, încă recunoscut de Yugoslavia, Italia, Elveția și Franța, ei au ales călătoria cu trenul pe traseul Belgrad, Veneția, Domodossola, tunelul Simplon, Brig, Geneva, Lyon. Din București au cumpărat bilete la cușetă, până la Veneția.
Au plecat în seara zilei de 30 august 1940, când, prin Dictatul de la Viena, cunoscut și ca "Al doilea arbitraj (al lui Hitler) de la Viena", România a pierdut 43492 kilometri pătrați din nord-vestul Transilvaniei, în favoarea Ungariei horthyste. Eva și Janek s-au simțit în această călătorie ca într-o escapadă romantică, tocmai potrivită pentru o lună de miere. Dimineața au văzut din tren chiparoșii și minaretul insulei Ada Kaleh. Erau în vagonul-restaurant construit în 1936 la uzina "Astra" din Arad, cu 38 de locuri dispuse la patru mese cu câte patru locuri si opt mese cu câte două locuri, restul locurilor fiind la bar. Comandaseră ochiuri românești, salată de roșii, pâine de secară, cafea cu lapte și apă minerală. Chelnerul s-a oferit să devină ghid:
- În limba turcă Ada Kaleh înseamnă "insula fortăreață". Are lungimea de circa 1700 de metri și lățimea de aproximativ 500 de metri. Istoricul Herodot a menționat-o sub numele de "Cyraunis". În 1430 cavalerii teutoni au scris un raport în care este descrisă fortăreața bănățeană de pe insula "Saan". Spre sfârșitul domniei lui Ðurað Brankoviæ...
- Ðurað Brankoviæ?
- Ðurað Brankoviæ a fost un despot sârb, între 19 iulie 1427 și 24 decembrie 1456. Serbia a devenit vasala Imperiului Otoman și a început să plătească tribut după prima bătălie de la Kosovo de pe 15 iunie 1439.
- Petru al III-lea Aron, predecesorul lui Ștefan cel Mare la tronul Moldovei, a plătit tribut turcilor mai târziu, în 1456, a intervenit de această dată Eva, cu o undă de mândrie în glas.
- Aveți dreptate, doamnă. Ștefan cel Mare a moștenit plata tributului, pe care a suspendat-o între 1470 și 1487. Să revin la Ðurað Brankoviæ. La bătălia de la Kosovo a luat parte prințul Baiazid și tatăl său, sultanul Murad I, care a fost ucis. De atunci, pentru a avea relații la Înalta Poartă, nobilii sârbi au început să-și mărite fetele cu sultanii. Astfel, Olivera Despina, mătușa lui Ðurað Brankoviæ, din partea tatălui, a devenit una dintre soțiile sultanului Baiazid I. Cum începusem să spun, spre sfârșitul domniei lui Ðurað Brankoviæ, turcii au început să construiască o fortăreață pe insulă, denumind-o Ada Kaleh.
- De unde știți aceste amănunte?
- De la clienți.
- Ați vizitat insula?
- Nu, dar am auzit tot de la clienți că insula are numeroase obiective turistice: moscheea și bazarul turcesc, unde mărfurile sunt mai ieftine, deoarece sunt scutite de impozit. Tot aici se cultivă trandafiri din ale căror petale localnicii produc un ulei foarte apreciat.
- De când insula a devenit românească?
- Odată cu formarea României Mari.
A doua zi în zori au ajuns la Veneția. O ceață firavă cu ușor miros de alge se lăsase peste lagună, care s-a risipit după câteva săgetări solare. Eva și Jaroslav s-au urcat în ambarcațiunea unui gondolier, care s-a trezit din moțăilă cu un zâmbet larg până la urechi: "Unde, domnule?" ("Dove, signore?"). Au urmat traseul clasic pe sinuoasa și romantica arteră de circulație Canalul Mare ("Canal Grande") mărginit de un decor parcă teatral, de mucava. Dată fiind ora somnului dulce, de dimineață, gondolierul nu a îndrăznit să-și delecteze clienții cu un potpuriu de canțonete, care să trezească locuitorii de pe o rază mare din împrejurimi, ceea ce, însă, nu s-a simțit în vreo reducere la prețul anunțat inițial: 100 de dolari sau 25 de lire sterline. Au tăiat apa ușor pe lângă Piața Sfântul Marcu ("Plazza San Marco" și Palatul Dogilor ("Palazzo Ducale"), ținând aproape de Malul Schiavonilor ("Riva degli Schiavone"). Încă două vâsle și au ajuns la destinație. Doi portari tineri în uniformă de hotel de lux au traversat strada în fugă și i-au luat în primire. Încă de la intrarea în holul imens, înalt până la acoperișul vitraliat, i-a amețit luxul: covoare de artă, coloane de marmură cioplită manual, candelabre și oglinzi imense fabricate în celebrele ateliere din Murano, insula din laguna Veneției. În ciuda prețiozității fiecărui element constructiv, cei doi emigranți nu scăpau de senzația că au intrat într-un han secular, la care accesul în camere se făcea din balcoane din lemn, în consolă, cu vedere spre hol. Dar cel mai mult le-a plăcut restaurantul cu terasă de la ultimul etaj, al treilea, de unde aveau priveliștea Canalului Mare și a Mării Adriatice.
- De aici priveau Francesco Dandolo și Andeea Dandolo, dogi ai Veneției între 1328 și 1339, respectiv 1343 și 1354, sosirea corăbiilor pline cu mirodenii aduse din porturile bazinului Levant al Mării Mediterane, le-a adus la cunoștință chelnerul în românește.
- Cum de vorbiți românește?
- Bunicul a fost bucovinean și a luptat pentru Imperiul Austro-Ungar în bătălia cu Franța lui Napoleon III de la Solferino de pe 24 iunie 1859. Numărul morților a fost de peste 40000. Jean Henri Dunant, un om de afaceri elvețian, a trecut întâmplător pe câmpul de luptă și, impresionat de suferințele răniților, a militat pentru înființarea pe 17 februarie 1863 a Comitetului International pentru Ajutorarea Răniților, care s-a transformat în 1876 în Comitetul Internațional al Crucii Roșii. El a împărțit în 1901 cu Frédéric Passy, un economist francez, primul Premiu Nobel pentru Pace decernat vreodată. Bunicul meu a fost rănit și a fost tratat de o infirmieră italiancă din Veneția, care i-a devenit soție. A rămas aici toată viața. În familia mea se vorbește și românește, ceea ce a devenit un avantaj în servicul meu, deoarece mulți clienți sunt români.
- Palatul a fost al dogilor Veneției?
- Familia Dandolo a mai avut doi dogi: Enrico și Giovanni. Primul a condus Veneția, între 1192 și 1205, iar al doilea, între 1280 și 1289. Enrico Dandolo a rămas în istorie, pentru că pe 1 octombrie 1202 a proclamat din amvonul bazilicii "Sfântul Marcu" cruciada a IV-a, pe care a condus-o alături de Bonifaciu de Montferrat. Se spune că el ar fi intrat primul în Constantinopol, care a fost cucerit de cruciați pe 13 aprilie 1204. Pe 21 iunie 1205, Enrico Dandolo a murit la Constantinopol în vârstă de 98 de ani; el a fost îngropat în catedrala "Sfânta Sofia" ("Haghia Sofia"). Construcția acestui palat a fost începută de Francesco Dandolo și terminată de Andreea Dandolo.
- Ce ne puteți servi, dar un preparat specific Veneției?
- Vă propun ficat venețian, "fegato alla Veneziana", cum spunem noi, italienii, adică felii subțiri de ficat de vită cu ceapă călită câteva minute în ulei de măsline.
- Ca desert?
- "Torta di amaretti", cum se spune în italiană, adică un produs de patiserie umplut cu marmeladă de portocale, semințe de migdale și puțin rom sau coniac.
- Și cafea.
- Vă recomand cafea "cappuccino".
- Cafea "cappuccino"?
- Cafea cu lapte obținută în aparatul "espresso" brevetat pe 5 septembrie 1938 de italianul Achille Gaggia, la care se adaugă spumă de lapte. Cafeaua are o culoare asemănătoare cu aceea a călugărilor capucini. În limba italiană "cappuccino" înseamnă atât călugăr capucin, cât și cafea. De aici vine o glumă; să v-o spun?
- Sunt nerăbdător să o ascult.
- Care este culmea unei călugărițe?
- Să ia micul dejun, în pat, cu un "cappuccino".
- Bună glumă!
- Mai doriți ceva?
- Mulțumim, deocamdată atât.
Chelnerul a plecat grăbit cu nota de comandă. Tinerilor li s-a părut ciudată prezența în hotel a clienților îmbrăcați în uniforme militare germane și italiene. Spre seară au intrat în bazilica "Sfântul Marcu". În timp ce făcea singură turul icoanelor de la altar, Eva a tresărit la auzul parolei "palaelibus". O doamnă cu batic negru pe cap i-a șoptit repede: "Nu mai dați raportul privind hotelul. Veți pleca mâine la Paris, unde așteptați instrucțiuni". Într-adevăr, seara, la recepție, li s-a pus în vedere ca a doua zi să părăsească hotelul, deoarece va avea loc o întâlnire la nivel înalt.
A doua zi la ora 11,00, Eva și Jaroslav se aflau în trenul Veneția-Zürich-München. Toate vagoanele de dormit erau de tip Mitropa, abrevierea companiei "Mitteleuropäische Schlafwagen und Speisewagen Aktiengesellschaft", care câștigase și pe această rută în fața mult mai reputatei concurente "Compagnie Internationale des Wagons-Lits", după 12 martie 1938, când Germania a început să se impună în Europa prin anexarea Austriei. De când s-au urcat în tren au simțit o atmosferă rece, cazonă, în care pasagerii, în marea lor majoritate, utilizau salutul roman, prin ridicarea mâinii puțin deasupra capului, cu palma întinsă către cel salutat, salut preluat de fasciștii lui Hitler și Mussolini. Au trecut neliniștiți prin gările din Vicenza, Verona, Brescia, Milano, după care au început să urce spre înălțimile Elveției. Aerul tare, îmbătător, de munte le-a ridicat puțin moralul. Când au intrat pe valea râului Toce, ei se aflau în vagonul restaurant, unde chelnerul le-a distribuit câte un ghid în germană și italiană al tunelului Simplon. Jaroslav i-a comentat Evei frânturi din textul în germană:
- Ne aflăm în tunelul I cu o lungime de 19803 metri, al doilea, paralel cu primul, având 19823 de metri. Înălțimea portalului dinspre Iselle este de 633,48 metri, iar dinspre Brig este de 704,98 metri. Construcția părții sudice a început pe 21 decembrie 1898, iar a părții nordice – pe 22 noiembrie 1898. Inaugurarea tunelului a avut loc pe 19 mai 1906, în prezența lui Victor Emanuel III, regele Italiei, și a lui Ludwig Forrer, președintele Consiliului Național Elvețian. Deasupra noastră se află poalele Muntelui Leone cu o înălțime de 3553 de metri. Tunelul Simplon face legătura între valea râului Toce și valea fluviului Ron.
- Cum ai învățat limba germană?
- Am copilărit într-un cartier praghez, unde majoritatea vecinilor erau de etnie germană. Să chemăm chelnerul?
- Da, vorbește tu cu el.
După nici un minut s-a prezentat chelnerul, care le-a făcut o propunere inedită:
- Putem să vă pregătim prânzul primei călătorii a trenului Orient Express, care a avut loc pe data de 10 octombrie 1882.
- Adică?
- Prânzul a fost compus din stridii, supă italiană cu paste făinoase, calcan cu sos verde franțuzesc…
- Sos verde franțuzesc?
- Sos rece cu oțet, ulei de măsline, usturoi, capere, ceapă, usturoi, pătrunjel și pastă de anșoa.
- Am înțeles.
- N-am terminat. Urmează friptură Chateaubriand.
- Friptură Chateaubriand?
- François-René de Chateaubriand a trăit între 4 septembrie 1768 și 4 iulie 1848, fiind ambasador al lui Napoleon I, dar și scriitorul considerat părintele romantismului în literatura franceză. Friptura Chateaubriand a fost gătită de bucătarul lui François-René de Chateaubriand, fiind fileu de vită preparat în vin alb cu mlădițe de tarhon. Garnitura tradițională la friptura Chateaubriand este din cartofi natur tăiați în felii mari.
- Am înțeles.
- N-am terminat. Urmează vânat în aspic, salată verde, puding de ciocolată și fructe.
- Ne-ați convins. Sperăm să nu ieșim din tunel până vine comanda!
Românca și cehul încercau sentimentul că sunt eroii Agathei Christie din "Crima din Orient Express": Hercule Poirot și Jane Marple, înconjurați în vagonul-restaurant de 11 criminali, doar că aceștia vorbeau germană și italiană cu sau fără accent rusesc, iar persoana înjunghiată era Europa. Toată lumea vorbea tare, cu o frenezie exagerată, ca a celor cărora le merge foarte bine sau a celor care își petrec ultimele clipe înainte de execuție; o, doamne, extremele se ating deseori. Chelnerul a apărut foarte repede. Întrebat cum a reușit această performanță, el a dat un răspuns convingător:
- Eram sigur că nu veți refuza oferta noastră culinară, care era deja pe foc în bucătărie. Cei mai mulți dintre cei care trec prin tunelul Simplon pentru prima oară doresc meniul inventat de Georges Nagelmackers.
- Georges Nagelmackers?
- Un întreprinzător belgian, care a organizat prima călătorie lungă cu trenul, denumită inițial "Train Eclair de Luxe ", de la Paris la Viena, trecând prin Strassbourg și München. Plecarea a fost pe 10 octombrie 1882 la ora 18,30 și sosirea a doua zi la ora 23,30. Pe 13 octombrie 1882, la ora 16,40 au plecat din Viena și s-au întors la Paris, în ziua următoare la ora 20,00. Succesul obținut l-a încurajat să înceapă călătoriile denumite "Orient Express", care au avut mai multe variante de itinerariu, cele mai multe cu plecare din Paris, sosire la Istanbul și retur.
- Acum mai circulă "Orient Express"?
- A început războiul și, la fel ca în timpul primului război mondial, "Orient Express"și-a încetat activitatea, a răspuns tânărul german, cu un surâs forțat, profesional.
Când au ajuns la Zürich, Eva și Jaroslav au aflat că nu pot lua trenul spre Paris, deoarece Franța nu mai recunoaște pașapoartele lor. Au închiriat un apartament pe aleea Markt ("Marktgasse"), în apropierea intersecției cu mult mai cunoscuta alee Spiegel ("Spiegelgasse"), unde, la numărul 14, a locuit Lenin între 21 februarie 1916 și 9 martie 1917, iar la numărul 12, a fost rezident până la moartea sa prematură, la 24 de ani neîmpliniți, Karl Georg Büchner, reprezentant promițător al dramaturgiei germane. Aceste vecinătăți ilustre le-au fost aduse la cunoștință, cu mândrie, de către Nihilistus Yaya, proprietarul imobilului, om la vârsta senectuții, dar viguros, cu o sănătate de muntean, care încerca, într-un fel, să justifice chiria piperată. Discuția a avut loc în sufrageria apartamentului unde locuia proprietarul:
- Lenin, sunt sigur că ați auzit de el, a plătit 24 de franci elevețieni pe lună, adică circa 20 de dolari, iar eu nu am fost hapsân, cum ați putea crede, când v-am cerut echivalentul în franci elvețieni al aceleiași sume.
- L-ați cunoscut personal pe Lenin?
- Desigur, doar locuia aproape de casa mea. Când a venit la Zürich, Lenin avea doar un început de chelie și purta o barbă sălbatică, lunguță, cu fire rare, de spân, care-l făcea fioros. Noroc că metresa lui, Inessa Armand, a insistat să-și lase numai țăcălie.
- De unde știți acest amănunt?
- Inessa Armand a locuit o perioadă la mine și am auzit-o odată, când cei doi urcau scările spre apartamentul ei, cum ea l-a rugat să-și radă barba de "banditel infantil", cum îl alinta ea.
- De unde știți că îl compara cu un "banditel infantil"?
- Vorbeau amestecat în germană și rusă, iar când ea îi spunea "infantilinâi banditșik" nu mi-a fost dificil să înțeleg. Mă rog, așa gândea Inessa. Totuși, acest atribut nu-l deranja pe Lenin, se pare că îl făcea să se simtă mai viril. Ce să vă mai spun? Săraca Nadejda Konstantinovna Krupskaia, răbdătoarea lui soție, nu se împotrivea acestei relații, dar nici nu s-ar fi impus în fața lui Lenin, care avea o privire de oțel când era furios, de îți străpungea creierul. Þin minte că în perioada mai-iunie 1916 ei plecau în fiecare dimineață la Biblioteca Centrală, unde Lenin a scris "Imperialismul ca ultimul stadiu al capitalismului". Mergeau pe jos, o luau pe aleea Markt, după care făcea la dreapta pe aleea Spittal ("Spittalgasse"), unde mai aveau de parcurs nu mai mult de un kilometru. În tot acest timp, Nadejda stătea acasă și pregătea mâncare pentru toți, iar în momentele libere corecta scrierile lui Lenin.
- Daa… toate acestea s-au întâmplat de mult, a intervenit Jaroslav, pentru a spune ceva, pentru că interlocutorul a tăcut subit, parcă sugrumat de emoția amintirilor.
- Tot pe aleea Spiegel se găsește cabaretul "Voltaire", la inaugurarea căruia, de pe 6 februarie 1916, s-a născut dadaismul, a revenit din tăcere remarcabilul martor ocular.
- Dadaismul? N-am auzit, dar are rezonanță paranoică... ce-i cu "da"... și iar "da"?!
- Dadaismul este un curent nonconformist, care respinge rutina în care este definită, percepută și apreciată arta. A fost o formă de revoltă contra războiului a unor tineri exilați, dezertori din armată, care și-au găsit refugiul în Elveția neutră. Printre fondatorii acestui curent a fost Hugo Ball, patronul cabaretului "Voltaire".
- Hugo Ball?
- Hugo Ball a fost un scriitor născut pe 22 februarie 1886, în Germania, la Pirmasens. A scris celebra poezie reprezentativă pentru dadaism, denumită "Karawane", pe care am învățat-o pe de rost datorită muzicalității ei deosebite. A fost citită la inaugurarea cabaretului "Voltaire". Să v-o spun?
- Dacă nu este prea lungă.
- Are doar 17 versuri scurte: "jolifanto bambla o falli bambla / grossiga m'pfa habla horem / egiga goramem / higo bloiko russula huju / hollaka hollala / anlogo bung / blago bung / blago bung / bosso fataka / u uu u / schampa wulla wussa olobo / hej tatta gorem / eschige zundaba / wulubu ssububu uluw ssubudu / tumba ba-umf / usagauma / ba-umf".
- Am reținut și eu "hollaka hollala", dar s-ar putea să uit acest fragment peste câteva clipe.
- Un alt fondator al dadaismului a fost Tristan Tzara.
- Parcă am auzit.
- Tristan Tzara este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, scriitor , care s-a născut pe 16 aprilie 1896 în România, la Moinești. Prima lui operă dadaistă a fost scrisă în franceză cu titlul "Prima aventură celestă a domnului Antipyrine" ("La première aventure celèste de monsieur Antipyrine"), pe care a citit-o la inaugurarea cabaretului "Voltaire". Personajele sunt următoarele: mr. Bleubleu, mr. Cricri, mr. Boumboum, Pipi, Npala Garroo, la femme enceinte, la parabole, le directeur și Tristan Tzara. Să v-o citesc?
- Este proză scurtă?
- Destul de scurtă, a spus Nihilistus Yaya, întinzând mâna spre biblioteca mare cât peretele, exact unde se găsea un teanc de foi îngălbenite de vreme.
- Atunci, citiți-ne! a aprobat Jaroslav, care ducea tot greul discuției, deoarece era vorbitor de germană.
- Acestea sunt niște ciorne scrise de Tristan Tzara, pe care el mi le-a dat ca suvenir. Textul este în franceză și a fost citit la cabaretul "Voltaire" pe 14 iulie 1916: "Mr. BLEUBLEU / pénètre le desert / creuse en hurlant le chemin dans le sable gluant / écoute la vibration / la sangsue et le staphylin / Mataoi Lounda Ngami avec l’empressement d’un / enfant qui se tue / Mr. CRICRI / masques et neiges pourrissantes cirque Pskow / je pousse usine dans le cirque Pskow / l’organe sexuel est carré est de plomb est plus gros / que le volcan et s’envole au-dessus de Mgabati / issus des crevasses des lointaines montagnes / portugal débarcadère tropical et parthénogenèse / de longues choses de plomb qui se cachent / Dschilolo Mgabati Baïlunda / LA FEMME ENCEINTE / Toundi-a-voua / Soco Bgaï Affahou / Mr. BLEUBLEU / Farafamgama Soco Bgaï Affahou / PIPI / amertume sans église allons charbon chameau synthétise amertume sur l’église isisise les rideaux
dodododo / Mr. ANTIPYRINE / Soco Bgaï Affahou / zoumbaï zoumbaï zoumbaï zoum / Mr. CRICRI / il n’y a pas d’humanité il y a les réverbères et les chiens / dzïn aha dzïn aha bobobo Tyao oahiii hii hii hébooum iéha iého / Mr. BLEUBLEU / incontestablement / Mr. ANTIPYRINE / porte close sans fraternité nous sommes amères fel / vire rendre scolopendre de la tour Eiffel / immense panse pense et pense pense / mécanisme sans douleur 179858555 iého bibo fibi aha / mon Dieu o mon Dieu le long du canal / la fièvre puerpuérale dentelles et SO2H4 / Mr. BLEUBLEU / Tombo Matapo les vice-rois des nuits / ils ont perdu les bras Moucangama / ils ont perdu les bras Manangara / ils ont perdu les bras polygone irrégulier / à Matzacas la coccinelle est plus grosse que l’hémi-sphere / cerebral / mais où sont les maisons les vice-rois des nuits / LA FEMME ENCEINTE / quatre cents chevaux soixante chameaux / trois cents peaux de zibeline cinq cents peaux d’hermine / son mari est malade / vingt peaux de renards jaunes trois peaux de chelizun / cent peaux de renards blancs et jaunes / un grand oiseau en vie Tyao / ty a o ty a o ty a o / et quatre beaux fusils / Mr. CRICRI / zdranga zdranga zdranga zdranga / Mr. BLEUBLEU / di di di di di di di di / PIPI / zoumbaï zoumbaï zoumbaï zoumbaï / Mr. ANTIPYRINE / dzi dzi dzi dzi dzi dzi dzi dzi / Mr. CRICRI / maisons flûte usines tête rasée / 107 quand la nuit vint très tranquillement comme un scarabée / les lapins entourant la cathédrale drale drale / et tournent jusqu’à ce qu’ils deviennent lumière H2O / comme les parties septentrionales qui s’enroulent à Ndjaro / LE DIRECTEUR / il est mort en disant que la farce est un élément poétique, comme la douleur — par exemple
puis ils chantèrent / Mr. CRICRI / crocrocrocrocrocrodril / LA FEMME ENCEINTE / crocrocrocrocrocrocrodrel / PIPI / crocrocrocrocrocrocrocrodrol / M. ANTIPYRINE / Crocrocrocrocrocrocrocrocrodral / à la fin il ne tarda point de s’allumer sans l’aide du cubiste et Kintampo et Crans et Begnins et Nicolas assistèrent et furent baldaquins les longueurs déme- surées de leur enchantement s’appelèrent dorénavent mganoni / PIPI / j’ai sur le sein 5 tant de belles taches aux bords 16 blessés les robes 7 des anges en arc-en-ciel de cendre 4 / Mr. ANTIPYRINE / oiseaux enceints qui font caca sur le bourgeois / le caca est toujours un enfant / l’enfant est toujours une oie / le caca est toujours un chameau / l’enfant est toujours une oie / et nous chantons / oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi oi / LE DIRECTEUR je suis historique / tu arrives de la Martinique / nous sommes très intelligents / et nous ne sommes pas des allemands / Mr. CRICRI / l’énergie du mouvement intérieur / vire violon monte monte nègre balcon / et demain je serai malade - à l’hôpital / Mr. ANTIPYRINE / Soco Bgaï Affahou / les quiétudes des marécages pétrolifères / d’où s’élèvent à midi les maillots mouillés et jaunes / Faraangama les mollusques Pedro Ximenez de Batumar / gonflent les coussins des oiseaux Ca2O4SPh / la dilatation des volcans Soco Bgaï Affahou / un polygone irrégulier / l’écoeurement au son sautant et beau temps / Mr. BLEUBLEU / Borkou Mmbaz la gymnastique Mmbaz 20785 / sous ces décombres là-bas gît Jerez Amantillado / Mr. ANTIPYRINE / les plus étroits parallelepipeds circulent parmi les microbes / les autos et les canards nagent dans l’huile / je veux vous rendre justice / Erdera Vendrell / Mr. BOUMBOUM / les chansons des saltimbanques se réunissent familièrement avant / le depart / l’acrobate cachait un crachat dans le ventre / rendre prendre entre rendre rendre prendre prendre / endran drandre / iuuuuuuuuupht / là où oiseau nuit 1000 chante sur le grillage / où oiseau nuit chante avec l’archange / où oiseau nuit chante pour les apaches / et tu as gelé au ciel près de ma belle chanson / dans un magasin de verreries".
- Am ajuns la jumătatea textului. Să mai citesc?
- Continuați, poate reușim să înțelegem câte ceva.
Nihilistus Yaya, după ce s-a gândit puțin, a plecat în bucătărie. S-a întors repede și le-a pus în față câte o farfurie cu o felie de pâine împletită, cu strălucire aurie, de cozonac și încă o felie mare, ca de tort, dar de brânză gălbuie, destul de dură, cu găuri mari, sferice, de mărimea unui ou de porumbel. De asemenea, le-a adus câte un pahar cu o băutură verde, spunându-le:
- Pentru a odihni neuronii pe care i-ați suprasolicitat cu dadaismul, v-am adus o gustare elvețiană specifică Acestei brânze noi îi spunem "Emmentaler".
- Am văzut-o în magazinele din Cehoslovacia și din România, dar nu știm de ce are găuri așa de mari.
- Brânza "emmentaler" este originară din valea râului Emme, de unde și denumirea. Este produsă din lapte de vacă la care se utilizează trei tipuri de bacterii: streptococcus thermophilus, lactobacilus helveticus și propionbacterium freudenreichii. În ultimul stagiu al fermentării, propionbacterium freudenreichii consumă acidul lactic secretat de celelalte bacterii, producând dioxid de carbon sub forme de bule. Cum procesul de obținere a acestei brânze durează mai bine de un an, bulele au timp să crească și să crească... Gustați!
- Este delicioasă! Această pâine este tot specifică Elveției?
- Este vorba de "zopf", o pâine lungă, împletită, unsă cu gălbenuș de ou înainte de a fi introdusă în cuptor. Se obține la fel ca "halla", pâinea evreiască dospită.
- Băutura seamănă cu absintul.
- Este chiar absint, despre care vă spun, poate nu știți, că este originar din cantonul Neuchâtel. Această băutură spirtoasă este prohibită în Elveția, din 1908, dar și în, de exemplu, Franța din 1915, în Germania din 1923, în Italia din 1913 și în Statele Unite ale Americii din 1912, deoarece conține o substanță, i-am uitat numele, care duce la creșterea agresivității și la nebunie. Cu toate acestea mulți oameni de artă au îndrăgit-o, printre care vă spun câțiva care îmi vin acum în minte: Charles Baudelaire, Aleister Crowley, Vincent van Gogh, Alfred Jarry, Amedeo Modigliani, Arthur Rimbaud, Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Verlaine și Oscar Wilde.
- Vă mulțumim frumos pentru aceste bucate elvețiene.
- Dumneavoastră terminați de mâncat, timp în care eu voi continua să citesc din "Prima aventură celestă a domnului Antipyrine": "NPALA GARROO / On enroule l’arc-en-ciel les pendus se vaporisent / le nombril le soleil se rétrécit / et l’étudiant mesura sa dernière intensité / il était tout de même amoureux et creva / TRISTAN TZARA / Dada est notre intensité; qui érige les baïonnettes sans conséquence la tête sumatrale du bébé allemand; Dada est l’art sans pantouffles ni parallèle; qui est contre et pour l’unité et décidément contre le futur; nous savons sagement que nos cerveaux deviendront des coussins douillets que notre anti-dogmatisme est aussi exclusiviste que le fonctionnaire que nous ne sommes pas libres et que nous crions liberté Nécessité sévère sans discipline ni morale et crachons sur l’humanité. Dada reste dans le cadre européen des faiblesses, c’est tout de même de la merde, mais nous voulons dorénavent chier en couleurs diverses, pour orner le jardin zoologique de l’art, de tous les drapeaux des consulats clo clo bong hiho aho hiho aho Nous sommes directeurs de cirque et sifflons parmi les vents des foires, parmi les couvents prostitutions théâtres réalités sentiments restaurants Hohohohihihioho Bang Bang. Nous déclarons que l’auto est un sentiment qui nous a assez choyé [sic] dans les lenteurs de ses abstractions, et les transatlantiques et les bruits et les idées. Cependant nous extériorisons la facilité nous cherchons l’essence cenrale et nous sommes contents pouvant la cacher; nous ne voulons pas compter les fenêtres de l’élite merveilleuse car Dada n’existe pour personne, et nous voulons que tout le monde comprenne cela car c’est le balcon de Dada, je vous assure. D’où l’on peut entendre les marches militaires et descendre en tranchant l’air comme un séraphin dans un bain populaire, pour pisser et comprendre la parabole Dada n’est pas folie — ni sagesse — ni ironie regarde-moi, gentil bourgeois. L’art était un jeu, les enfants assemblaient les mots qui ont une sonnerie à la fin, puis ils criaient et pleuraient la strophe, et lui mettaient les bottines des poupées et la strophe devient reine pour mourir un peu, et la reine devint baleine et les enfants couraient à perdre haleine. Puis vinrent les grands Ambassadeurs du sentiment qui s’écrièrent historiquement en choeur psychologie psychologie hihi Sciences Science Science vive la France nous ne sommes pas naïfs nous sommes successifs nous sommes exclusives nous ne sommes pas simples et nous savons bien discuter l’intelligence. Mais nous Dada, nous ne sommes pas de leur avis car l’art n’est pas sérieux, je vous assure, et si nous montrons le Sud pour dire doctement: l’art nègre sans humanité c’est pour vous faire du plaisir, bons auditeurs, je vous aime tant, je vous aime tant, je vous assure et je vous adore / LA PARABOLE / si l’on peut demander à une vieille dame / l’adresse d’un bordel / oi oi oi oi oi oi oi oiseau / qui chantes sur la bosse du chameau / les éléphants verts de ta sensibilité / tremblent chacun sur un poteau télégraphique / les quatre pieds cloués ensemble / il a tant regardé le soleil que son visage s’aplatissa / oua aah oua aah oua aah / Mr. le poète avait un nouveau chapeau / de paille qui était si beau si beau si beau / il ressemblait à une aureole sainte / car vraiment Mr. le poète était archangel / cet oiseau est venu blanc et fiévreux comme / de quels régiments vient la pendule? de cette musique humide comme / Mr. CRICRI / reçoit la visite de sa fiancée à l’hôpital dans le cimetière israélite les tombeaux montent comme des serpents / Mr. le poète était archange — vraiment / il disait que le droguiste ressemble au papillon et au Seigneur et que la vie est simple comme un boum- boum comme le boumboum de son coeur / la femme construite en balons de plus en plus petits commença à crier comme une catastrophe / ouiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii / l’idéaliste a tant regardé le soleil que son visage s’aplatissa / taratatatatatatata / Mr. ANTIPYRINE / A Ndumba à Tritriloulo à Nkogunlda / il y a une grande auréole où les vers circulent en silence / car les vers et les autres animaux ont aussi des peines des douleurs des inspirations / regarde les fenêtres qui s’enroulent comme des giraffes / tournent se multiplient hexagones grimpent tortues / la lune se gonfle marsupial et devient chien / l’ara et le cacatoès admirent le chien / un lys vient d’éclore dans le trou de son cul / c’est le troupeau des montagnes en chemise dans notre église qui est la gare de l’Ouest / les chevaux se sont pendus à Bucarest en regardant Mbogo qui monte sur ses bicyclettes tandis que les cheveux télégraphiques s’enivrent / des oreilles du ventriloque débordent quatre ramoneurs qui crèvent ensuite comme des melons / le prêtre photographe a accouché trois enfants striés pareils aux violons sur la colline poussent des pantalons / un histrion de feuilles lunaires se balance dans mon armoire / - ma belle enfant aux seins de verre aux bras parallèles de cendre, / racommode-moi l’estomac / il faut vendre la poupée / un mauvais garçon est mort quelque part / et nous laissons les cerveaux continuer / la souris court en diagonale sur le ciel / la moutarde coule d’un cerveau presque écrasé / nous sommes devenus des réverbères / des réverbères / des réverbères / des réverbères / puis ils s’en allèrent".
- Ați terminat de citit?
- Nu vă vine a crede, nu-i așa?
- Noi am terminat de mâncat. Eu am avut curiozitatea și răbdarea de a asculta până la capăt acest text realizat, de parcă, Tristan Tzara a tăiat literele unui ziar, pe care le-a amestecat și, în final, le-a regrupat la întâmplare sau aproape. De unde vine denumirea acestui curent literar ciudat, făcut parcă pentru cei care nu pot dezvolta o narațiune, o epică, tot așa cum în pictură la impresionism aderă cei care nu știu să deseneze?
- Sunt mai multe variante. Tristan Tzara mi-a povestit că a înfipt un cui într-un dicționar "Larousse", iar vârful s-a oprit în dreptul cuvântului "dada", care în limbajul copiilor francezi înseamnă "cal".
- Dacă Tristan Tzara apăsa mai tare, se putea ajunge la cuvântul "dodo", care în limbajul copiilor francezi înseamnă "pat" sau "somn". Astfel, în loc de dadaism, istoria literaturii ar fi consemnat alt termen: dodoism.
- La cabaretul "Voltaire" venea și Marcel Iancu, arhitect, grafician, născut la București pe 24 mai 1895, care a realizat afișul "Dada", expus pe străzile din Zürich, pentru a promova dadaismul. Într-o seară l-am auzit spunând: "Noi am pierdut încrederea în cultura noastră. Totul trebuie demolat. Noi trebuie să începem după «tabula rasa». În acest cabaret noi am început să șocăm bunul simț, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, pe scurt, ordinea existentă".
Discuția a continuat cu amintiri dadaiste, în mirosurile amestecate de "emmentaler", "zopf" și absint, până când Nihilistus Yaya, parcă inspirat de licoarea elvețiană, le-a spus cu mândrie în glas:
- În încheiere, vă voi spune un text dadaist, care s-a conturat în mintea mea în timp ce citeam din Tristan Tzara. Ce părere aveți?
- Vă ascultăm cu aceeași plăcere ca și până acum.
- Am intitulat lucrarea: "La guerre". Ea este, evident, în limba franceză. Personajele sunt următoarele: Stalinskaka de Kakov, Hitlerfoutler de Latriner, Mussolininini de Merdani, l’Europe en larmes.
- Pare interesant!
- "STALINSKAKA DE KAKOV / kom kom kom intern intern intern / HITLERFOUTLER DE LATRINER / über über über alles alles alles / MUSSOLINININI DE MERDANI / alban abisi alban abisi alban abisi / L’EUROPE EN LARMES / kaka alban kaka abisi kaka alban kaka abisi kaka alban kaka abisi / MUSSOLINININI DE MERDANI / boum boouum booouuum boum boouum booouuum boum boouum booouuum / HITLERFOUTLER DE LATRINER / an an an schluss schluss schluss / L’EUROPE EN LARMES / kaka an kaka schluss kaka an kaka schluss kaka an kaka schluss / HITLERFOUTLER DE LATRINER / boum boouum booouuum boum boouum booouuum boum boouum booouuum / STALINSKAKA DE KAKOV et HITLERFOUTLER DE LATRINER / ribben ribben ribben molo molo molo / L’EUROPE EN LARMES / kaka ribben kaka molo kaka ribben kaka molo kaka ribben kaka molo / STALINSKAKA DE KAKOV et HITLERFOUTLER DE LATRINER / boum boouum booouuum boum boouum booouuum boum boouum booouuum / HITLERFOUTLER DE LATRINER et MUSSOLINININI DE MERDANI / wie wie wie dikaktat dikaktat dikaktat / L’EUROPE EN LARMES / kaka wi kaka dikaktat kaka wie kaka dikaktat kaka wie kaka dikaktat HITLERFOUTLER DE LATRINER et MUSSOLINININI DE MERDANI / boum boouum booouuum boum boouum booouuum boum boouum booouuum / STALINSKAKA DE KAKOV / mosk mosk mosk dikaktat dikaktat dikaktat / L’EUROPE EN LARMES / kaka mosk kaka dikaktat kaka mosk kaka dikaktat kaka mosk kaka dikaktat / STALINSKAKA DE KAKOV / boum boouum booouuum boum boouum booouuum boum boouum booouuum / L’EUROPE EN LARMES / a ee iii oooo uuuuu... a ee iii oooo uuuuu... a ee iii oooo uuuuu..." Aici se termină opera mea literară. Este într-o primă formă, neîngrijită. Mă gândesc să o public într-o revistă, dar după ce se va termina războiul.
- Deși spuneți că este o operă literară dadaistă, eu, totuși, am înțeles destul de bine ce ați vrut să spuneți. Dacă îmi permiteți o observație critică, nu ați atins problema sudetă în "La guerre".
- Vă mulțumesc pentru apreciere, dar frumoasa regiunea sudetă a intrat în componența Germaniei lui Hitler fără ca Europa să reacționeze.
- Ați fost în munții Sudeți?
- Nu, dar am fost în regiunea învecinată, deosebit de pitorească, denumită Elveția Cehă. De fapt, râul Elba separă Elveția Boemiană ("Böhmische Schweiz") de Elveția Saxonă ("Sächsische Schweiz").
- În limba noastră, Elveția Boemiană se numește Elveția Cehă, adică "Èeské Švýcarsko", iar Elveția Saxonă - "Saské Švýcarsko".
- Pe ambele maluri ale Elbei se găsesc versanții stâncoși din gresie, care pe partea germană se numesc Munții de Gresie ai Elbei ("Elbsandsteingebirge").
- Pe partea cehă, versanții muntoși se numesc Gresia Elbei ("Labské pískovce"). Elveția Cehă este străbătută de râul Kamenice, care se varsă în Elba, în dreptul localității Høensko. Pe frumoasa vale a râului Kamenice trupele catolice ale împăratului Ferdinand II au înaintat spre Praga și l-au detronat pe regele protestant Frederic V, instalat în urma celei de a doua defenestrări de la Praga.
- Da… da… îmi amintesc ceva… parcă este vorba de Războiul de 30 de Ani. În Elveția Cehă am văzut Stânca Domnului, un conglomerat ciudat, asemănător cu o orgă, înalt de circa 30 de metri, alcătuit din prisme din bazalt, lungi de până la 15 metri, cu baza un hexagon, cu latura de 20-25 de centimetri. De asemenea, am trecut printr-o spărtură în stâncă, denumită Poarta Pravèická, cea mai mare arcadă naturală europeană, care este simbolul Elveției Cehe. Are înălțimea de circa 16 metri, lățimea de până la 8 metri și grosimea de aproximativ 3 metri. În partea superioară este încadrată de o grindă stâncoasă înaltă de maxim 8,5 metri, care poate fi considerată, în acelați timp, cel mai lung pod natural din Europa, care permite accesul la o stâncă de unde se deschide o priveliște uluitoare a defileului Gabriela. Lângă Poarta Pravèiská se găsește castelul "Cuib de vultur", construit în 1881 de contele Manfred von Clary-Aldringen, fost guvernator al provinciei austriece Steiermark.
- În limba cehă la Stânca Domnului se spune "Panská skála", la Poarta Pravèická - "Pravèická Brána", iar la Cuib de vultur - "Sokolí hnízdo".
- Am o curiozitate. Sunteți rudă cu Jan Hus, care a fost ars pe rug la Konstanz pe 6 iulie 1415?
- Nu, dar îmi doresc ca primul meu fiu să se numească Jan, în cinstea teologului reformator, care, totodată, a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe.
- Ce lucrări a scris Jan Hus?
- În limba cehă el a scris o carte foarte populară, utilizând o ortografie simplificată, intitulată: "Vyklad viery, desatera a patere", care se traduce "Interpretarea credinței, decalogul și patericul". De asemenea, el a redactat o serie de scrisori, în cehă se spune "dopisy", care au fost trimise către unele personalități ale vremii, dar și către cehi, dintre care 16 au fost traduse în latină de Martin Luther și publicate la Wittenberg, în 1536, într-un volum intitulat: "Scrisori de Jan Hus: din timpul exilului său și din închisoare". În cuvântul introductiv, Martin Luther a menționat că scrisorile au fost adunate de Pierre Maldoniewitz, notarul personal al lui Jan Hus.
- Din ce am citit eu, ca un cetățean elvețian pasionat de istorie, Jan Hus a fost un om foarte instruit, a deținut funcții importante în cadrul Universității din Praga: decan și rector. Activitatea lui Jan Hus a fost influențată de corupția din cadrul bisericii, dar și de schisma din sânul bisericii catolice. Astfel, în 1410, când lui Jan Hus i s-a interzis prin bulă papală să mai predice, se ajunsese la un număr de trei papi: Benedict XII, începând cu 28 septembrie 1394, Grigore XII, începând cu 30 noiembrie 1406 și Alexandru V, începând cu 26 iunie 1409, recunoscuți de conciliile din Avignon, Roma, respectiv, Pisa. Toți acești papi vindeau indulgențe pentru iertarea păcatelor.
- Papa Grigore XII l-a condamnat la moarte, pentru erezie pe Jan Hus. Tot el a pus anatemă pe orașul Praga, astfel că bisericile au fost închise, serviciile religioase de botez, de cununie și de înmormântare se țineau în curțile bisericilor, iar morții nu puteau fi îngropați în cimitire.
- Domnule Jaroslav Hus, vă mulțumesc pentru că ați avut amabilitatea de a mă lămuri în privința rudeniei dumneavoastră cu Jan Hus, discuție care s-a transformat într-o mică lecție de istorie.
- Și noi vă mulțumim pentru lecția de dadaism.
- Aaa... mi-am amintit acum de un scriitor ceh, care venea la cabaretul "Voltaire". Îl cheamă Walter Serner.
- Spre rușinea mea, n-am auzit de el.
- Walter Serner s-a născut pe 15 ianuarie 1889, la Karlovy Vary, într-o familie de evrei. Numele lui adevărat este Walter Eduard Seligmann. În 1913 el s-a convertit la catolicism. De la început el a scris numai în limba germană. Într-o seară ne-a citit crezul lui în dadaism, în lucrarea intitulată: "Ultima relaxare".
Cei doi invitați ai lui Nihilistus Yaya au ieșit pe străzile din Zürich cu amintiri organo-leptice și sonore, care se împleteau în mintea lor precum aluatul din "zopf". Jaroslav a avut curiozitatea să o întrebe pe Eva:
- Tu ai înțeles ceva din ce ne-a citit Nihilistus Yaya?
- Îți răspund în franceză: "Comme ci, comme ça". Vreau să te întreb ceva. De fapt, am mai multe întrebări, dar pentru început răspunde-mi la una singură.
- Te rog.
- N-am înțeles ce a scris Walter Eduard Seligmann?
- El a scris o lucrare despre dadaism denumită în germană "Letzte Lockerung", care în română se traduce "Ultima relaxare".
Se apropia Crăciunul și cei doi proaspăt inițiați în dadaism erau în așteptarea unei oportunități de a pleca la Paris. Timpul și-l petreceau în excursii. Așa au aflat că renumele de țară curată al Elveției nu are acoperire pe tot teritoriul. De exemplu, au constatat, tot așa cum soția legitimă a lui Lenin a ținut să menționeze în notele ei, că nu departe de apartamentul lor funcționa o fabrică de mezeluri, care emitea un miros puturos de nu se putea lăsa fereastra deschisă. Aceeași surpriză neplăcută au avut-o când au făcut o escapadă pe valea râului Emme, unde aerul era aproape imposibil de respirat datorită emanațiilor provenite de la gunoiul de grajd împrăștiat din abundență, pe întinsele ogoare cultivate cu plante furajere.
Dar, într-o zi, le-a sărit în ochi o știre stupefiantă în ziarul "Zürcher Zeitung", despre "masacrul de la Jilava", din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940: "Un comando legionar a intrat în închisoarea din Jilava, cu numele oficial de «Închisoarea București», unde i-a ucis pe Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei Române și Niki Ștefănescu, adjunctul său, precum și alte încă 62 de personalități, dintre care un fost prim-ministru, doi foști miniștri, generali, avocați, implicați într-un fel sau altul în asasinarea de pe 30 noiembrie 1938 a lui Corneliu Zelea Codreanu, născut Corneliu ¯ieliñski Codreanu, liderul partidului Garda de Fier și al legiunii Arhanghelul Mihail". Ziarul mai menționa, fără a preciza data, că Mihail Moruzov a fost arestat în Gara de Nord, la întoarcerea de la o întâlnire, care a avut loc într-un salon izolat al hotelului "Danieli" din Veneția, unde au participat omologii săi Wilhelm Franz Canaris, șef la "Abwehr" ("Apărare": serviciul de informații și contrainformații al armatei germane) și Giacomo Carboni, șef la "Servizio dei Informazioni Militari" ("Serviciul de Informații Militare"). Ziarul mai scria că legionarii nu s-au atins de deținuții comuniști din Jilava, datorită pactului Ribbentrop-Molotov, de neagresiune între comuniști și fasciști. Eva și Jaroslav nu aflaseră că între 3 și 6 septembrie a avut loc așa-numita "revoluție legionară", care a dus, printre altele, la numirea pe 4 septembrie, în funcția de prim-ministru a generalului Ion Antonescu, după care, pe 6 septembrie regele Carol II a fost obligat să abdice în favoarea fiului săi, Mihai I. Ei nu aveau cum să știe că Ion Antonescu a văzut cu ochi buni asasinarea lui Mihail Moruzov, pe care îl bănuia că a stat în spatele destituirii lui, de pe 30 martie 1938, din funcția de ministru al apărării naționale, din guvernul lui Octavian Goga, dar, de fapt, cauza a fost afrontul public adus regelui Carol II. Evenimentul s-a întâmplat pe 28 martie 1938, când se aniversa 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, iar Ion Antonescu a refuzat să stea la masa festivă alături de "o curvă", toată lumea înțelegând că a făcut referire la Elena Lupescu, metresa regelui. De asemenea, Eva și Jaroslav n-aveau cum să știe că Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară de tip S.S. ("Schutzstaffel": "Eșalonul de protecție"), vice-prim ministru din 6 septembrie 1940 în guvernul național-legionar al lui Ion Antonescu, a fost de mulți ani informator al lui Mihail Moruzov, fiind plătit cu 200000 de lei pe lună, când salariul mediu era 70000 de lei. Astfel, Horia Sima a scăpat de un martor deosebit de stânjenitor al faptului că el a participat activ, prin informațiile date, la executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, șeful lui în Garda de Fier.
După ce a citit știrea din ziarul "Zürcher Zeitung", pentru Eva devenise clar faptul că activitatea ei de spionaj la Paris, inclusiv sursa financiară specială trimisă din România au încetat. În consecință, ea a aranjat în așa fel lucrurile, încât Jaroslav a luat decizia ca ei să rămână în Elveția, cel puțin până la terminarea războiului. Deoarece cei doi pribegi ajunseseră cu banii aproape de fundul sacului - viața în țara cantoanelor a fost dintotdeauna scumpă, ei s-au gândit să-și caute de lucru. Venerabilul Nihilistus Yaya, interesat să aibă chiriași solvabili, le-a venit în ajutor, intervenind la spitalul psihiatric "Burghölzli", situat nu departe de strada Spiegel, pe dealul omonim, plin de verdeață, de pe malul lacului Zürich. Vestea cea bună au aflat-o într-o seară, în apartamentul proprietarului, care a început cu prezentarea noului loc de muncă:
- Construcția spitalul "Burghölzli" a fost terminată în 1870 la inițiativa medicului Wilhelm Griesinger, care a murit cu doi ani înainte de a-și vedea visul împlinit. Spitalul a fost de la început specializat pe tratarea bolilor psihiatrice. Eu am ieșit la pensie, după ce am lucrat o parte a vieții mele ca inginer la acest spital; am fost șeful atelierului de întreținere. L-am cunoscut pe Carl Jung, nu se poate să nu fi auzit de el.
- Mda... un psihiatru... dacă nu mă înșel.
- Carl Gustav Jung s-a născut pe 26 iulie 1875, la Kesswil, în cantonul Thurgau. A fost fondatorul psihologiei analitice și printre primii care, împreună cu Sigmund Freud, născut Sigismund Schlomo Freud, a analizat visele pe baze științifice.
- Am auzit de Freud.
- Și pe Freud l-am văzut la spital. Dar pe Jung îl vedeam aproape în fiecare zi. El lucra intens și avea în echipă atât pe soția sa, Emma, născută Rauschenbach, dar și cu alte două femei, cu fiecare având relații romantice: Antonia Ana Wolf și Sabina Naftulovna Spielirein.
- Cu siguranță n-am auzit.
- Antonia, alintată Toni, născută la Zürich, a fost pacienta, apoi studenta și, în sfârșit, iubita lui Carl, care o numea, mai în glumă, mai în serios, "a doua lui soție", deși era însurat cu Emma. Pentru Carl, Toni a fost o personificare a arhetipului primar antropomorfic existent în inconștient, denumit "anima" pentru bărbați și "animus" pentru femei. Începând cu anii ’20, Carl apărea împreună cu Emma și Toni atât în viața privată, sâmbăta luau dejunul împreună, dar și în public, cu ocazia diferitelor evenimente mondene.
- Foarte interesantă relație! a intervenit Eva, semn că ea începuse să înțeleagă bine germana.
- Sabina, născută într-o familie de evrei la Rostov pe Don, a fost, începând cu 17 august 1904, prima pacientă a lui Carl la spitalul "Burghölzli". Între ei a început a relație amoroasă atât de puternică și de fățișă, încât directorul de atunci, Paul Eugen Bleuler, i-a pus în vedere lui Carl să părăsească spitalul, ceea ce s-a și întâmplat pe 1 iunie 1905, odată cu plecarea Sabinei. În toamna aceluiași an ea a devenit studentă la Zürich, iar în 1911 a susținut lucrarea de dizertație, ajutată fiind de același prieten... hm... apropiat, Carl. În 1912 a plecat la Viena, unde a lucrat cu Freud. S-a întors în țară în 1923, când a înființat la Moscova așa-numita "grădiniță albă", deoarece toți pereții erau albi, unde, sub nume fictiv, a fost înmatriculat și Vasilii, fiul lui Stalin cu a doua lui soție, Nadejda Sergheevna Alliluieva. Mai târziu, Sabina a fost acuzată că a practicat perversiuni sexuale cu copiii. Am auzit că soțul ei, Pavel Scheftel, medic, tot evreu, precum și fratele ei, Isaac, psiholog, au fost uciși în 1937, în timpul Marii Epurări ordonate de Stalin.
- Ce oroare, mai bine rămânea în Elveția! a murmurat Eva.
- Stalin a decimat vechea gardă de evrei comuniști, personalități greu de manevrat, din Rusia sau din străinătate, care s-au pripășit în U.R.S.S., în timpul Cominternului.
- L-ar fi omorât și pe Albert Einstein, dacă ar fi fost implicat în mișcarea comunistă și s-ar fi autoexilat în U.R.S.S.
- Am promisiunea unui post de portar, pentru Jaroslav și de bucătăreasă, pentru Eva. Ce părere aveți?
- Este minunat! au exclamat în cor cei doi soți, chiar dacă Jaroslav era licențiat în drept internațional.
- Vă atrag atenția că spitalul are reguli foarte precise, care trebuie să fie respectate întocmai. Pacienții spitalului sunt foarte pretențioși, chiar dacă unii sunt nebuni de-a binelea. Unul dintre ei este Eduard Einstein.
- Vorbiți despre copilul lui Albert Eistein?
- Cu prima soție, sârboaica Mileva, născută Mariæ, creștină ortodoxă, Albert a avut trei copii: Lieserl, Hans Albert și Eduard. Lieserl, fiică născută din flori, a murit de scarlatină în 1904, când nu împlinise încă un an. Hans Albert s-a născut pe 14 mai 1904, la Berna și în prezent este profesor la Universitatea Californiei din Berkeley. Eduard s-a născut pe 28 iulie 1910 aici, la Zürich. Tot în acest oraș a început să studieze psihiatria, dar la vârsta de 20 de ani a fost diagnosticat ca fiind bolnav de schizofrenie. Þin minte că într-o zi, pe când boala nu se agravase, am avut o discuție ciudată cu el. În acea vreme, Hitler intrase în Austria și începuse să amenințe toată Europa. Eduard, știind că eu sunt inginer, mi-a spus pe un ton serios că are în minte o invenție. "Ce invenție?" l-am întrebat eu, destul de curios, doar era vorba de fiul celebrului fizician. "Este vorba de un aspirator mare, care să aspire tancurile germane de la graniță. De aceea, m-am gândit să mă ajutați dumneavoastră la proiectarea aparatului", a răspuns el fericit. Eu i-am răspuns la fel de serios că pentru moment nu am timp, dar că în zilele următoare voi veni la el în salon pentru a discuta detalii. A doua zi am încercat să vorbesc cu el, dar nu își amintea nimic despre invenție. Acum el este într-o stare mult mai gravă, are foarte rar momente de luciditate.
- Domnule Yaya, ne-ați făcut un mare serviciu.
- Ah... era să uit. Legislația elevețiană impune contractelor de angajare o clauză prin care femeile sunt obligate să nu nască; în caz contrar contractul de angajare se anulează. Astfel se evită plata concediilor de maternitate etc.
- Doamne, Dumnezeule, n-am mai auzit așa ceva! a exclamat încă o dată Eva, dar mult mai puternic.
- Stimată doamnă, sunteți în Elveția, unde productivitatea muncii este una dintre cele mai ridicate din lume, dar și salariile pe măsură. Mai doriți sau nu să obțineți un serviciu?
- Știți... eu... să discut cu soțul...
- Dorește să lucreze! i-a luat vorba din gură Jaroslav, după un scurt schimb de priviri aprobatoare cu Eva.
- Atunci mâine vom pleca împreună la spital, pentru a aranja buna desfășurare a angajării.
După ce au devenit salariați, Eva și Jaroslav plecau pe jos la serviciu, preferând un traseu pitoresc, care trecea pe cheiul râului Limnat ("Limnat-Quai"), care se alimentează la câțiva pași mai departe, din lacul Zürich. Cât ar fi fost de grăbiți, ei tot aruncau o privire spre albastrul pur al acestei întinderi de apă stătătoare, cu o suprafață de 88,5 kilometri pătrați și o adâncime maximă de 143 de metri, în care se reflectau cerul și paravanul înconjurător muntos, unite la mari altitudini, alpine. De acolo începea urcușul pe strada Rämi ("Rämi-Straße") spre dealul Burghölzli. Când ajungeau la strada Süd ("Südstraße"), o luau la dreapta pentru a ajunge la destinație, nu înainte de a trece prin dreptul Grădinii Botanice a Universității din Zürich. Într-o zi, Eva s-a întâlnit la sala de mese a spitalului cu Mileva Mariæ, o femeie încercănată, puțin adusă de spate datorită vârstei, cu o bărbie hotărâtă, care dorea să comande un regim laxativ, cu legume și fructe, deoarece fiul ei avea o criză de hemoroizi.
- Voi pregăti un compot de prune uscate, cu efect foarte bun, i-a spus Eva. Auzind că este româncă, Mileva i-a spus că a cunoscut în tinerețe un prieten venit din România al fostului ei soț.
- Cum îl chema?
- Maurice Solovine.
- N-am auzit, dar numele lui nu este românesc, s-ar putea să fie unul franțuzit sau un pseudonim. Provine dintr-o familie de evrei?
- Cu certitudine, ca și fostul meu soț. În ciuda opoziției ambelor familii, eu m-am măritat, cu Albert pe 6 ianuarie 1903, după ce devenisem prieteni de mai bine de un an. El locuia într-un apartament din Berna, situat pe intrarea Gerechtigkeits la numărul 32. În toamna anului 1901, Albert a dat un anunț în ziarul "Anzeiger der Stadt Bern", în care se specifica faptul că dă meditații la fizică și că orele de început, de testare, sunt gratuite. Primul cursant a fost Maurice, student la filosofie. Între ei s-a legat o amiciție extraordinară, mai ales când au aflat că Albert a dorit să urmeze filosofia și a devenit fizician, iar românului i-a plăcut foarte mult fizica, dar s-a înscris la filosofie. La terminarea orei de meditație, Albert i-a spus lui Maurice: "Nu este necesar să-ți dau lecții de fizică, deoarece o discuție despre problemele pe care noi le avem în fizica de astăzi este mult mai interesantă; pe scurt, vino la mine când dorești, mie îmi face plăcere să fiu capabil să discut cu tine". Puțin mai târziu, la începutul anului 1902, s-a format Academia "Olimpia", cum o numeau cei trei membri fondatori: Albert, Maurice și Conrad Habicht. Eu am fost, ca să spun așa, membru asistent, fără a participa la discuții. Odată, întâlnirea academiei trebuia să aibă loc în apartamentul lui Maurice, dar el a plecat la un concert, nu înainte de a le pregăti o cină și de a le lăsa un bilet în latină: "Amicis carissimis ova dura et salutem". Ați înțeles, nu-i așa?
- ...
- Traducerea este: "Prietenilor dragi, ouă tari și salutări". Apoi cei doi s-au răzbunat pentru absența prietenului, au făcut multă dezordine în apartament și au lăsat un bilet tot în latină: "Amico carissimo fumum spissum et salutem".
- Dacă am înțeles bine, este vorba de un bilet aproape identic: "Prietenilor dragi, fum gros și salutări". Nu-i așa?
- Exact. Apoi, în 1905, Maurice a plecat la o universitate din Lyon, după care nu mai știu nimic despre el. Între timp, în 1904, Conrad a părăsit și el Berna, iar Academia "Olimpia" a luat sfârșit.
- Stimată doamnă, spuneți-mi, vă rog, dumneavoastră știți mai bine dacă Elsa, a doua soție a lui Albert Eistein, i-a fost verișoară.
- Elsa a fost fata mătușii maternale a lui Albert, iar bunicii lor paternali au fost frați. Numele de fată al Elsei a fost Einstein. Ea s-a căsătorit cu Max Löwenthal și a avut împreună două fete, Ilse și Margot, precum și un băiat, care a decedat imediat după naștere. Elsa a divorțat de Max pe 11 mai 1908 și s-a măritat cu Albert, pe 2 iunie 1919, după ce divorțul dintre mine și Albert devenise legal pe 14 februarie 1919.
- Stimată doamnă, insinuați cumva că recăsătoria lui Albert Einstein, la nici patru luni de la divorț, s-a datorat faptului că distinsul savant a avut relații extraconjugale cu Elsa?
- ...
Eva n-a insistat cu întrebarea, dându-și seama că Milevei Mariè i se pusese un nod în gât; ea încă suferea de pe urma divorțului, rana din sufletul ei nu se închisese după mai bine de două decenii.
Și Jaroslav a avut întâlniri deosebit de ciudate cu pacienții spitalului, care, în general, delirau. Unul dintre aceștia s-a prezentat a fi Ernst Valdštejn, rudă cu Ernst Fürst von Waldstein-Wartenberg, cel care în 1869 și-a vândut fabrica din Plzeò lui Emil Ritter von Škoda.
- Uzinele "Škoda" au fost fondate în 1859, de străbunicul meu Ernst Fürst von Waldstein-Wartenberg, care în 1866 l-a numit inginer-șef pe Emil Ritter von Škoda. Problema este că străbunicul meu a negociat ca în contractul de vânzare-cumpărare să fie trecută clauza ca peste 75 de ani, adică în 1943, uzina să revină în întregime strănepotului lui, adică mie, și chiar mi-a menționat numele: Ernst Valdštejn. Dar șmecherul de Emil Ritter von Škoda a amânat pe a doua zi discuția, cu speranța că străbunicul meu va uita de această clauză și, spre ghinionul meu, chiar așa s-a întâmplat. Acum aș fi fost un om bogat, miliardar.
- De unde știți despre această nedreptate, care vi s-ar fi făcut acum 75 de ani?
- O dovadă este că numele meu este Ernst Valdštejn, așa cum a prevăzut străbunicul meu Ernst Fürst von Waldstein-Wartenberg că mă va chema. Vedeți? Dumneavoastră, praghez, vă puteți da seama că este vorba doar de o cehizare a numelui de familie.
- V-am întrebat de unde știți că acum 75 de ani vi s-ar fi făcut această nedreptate?
- Acum mai bine de zece ani am vizitat castelul Valdštejn din binecunoscuta regiune denumită Raiul Ceh, situată în nordul Boemiei. Cu siguranță ați fost acolo, doar ați spus că sunteți praghez.
- Desigur. Castelul a fost construit în jurul anului 1260 de către Jaroslav de Hruštice, un strămoș al familiei Valdštejn. Ca dovadă că am fost acolo, vă spun că în apropiere se găsește Hrubá Skála, acea aglomerare de zeci și zeci de stânci svelte, înalte de până la 60 de metri, separate între ele de văi înguste și romantice, aglomerare care poate fi comparată cu blocurile-turn ale unui oraș.
- Ei bine, eram pe o bancă din parcul castelului și, dintr-o dată am avut viziunea sfântului Jan Nepomucký, cel care a fost aruncat pe 20 martie 1393, în apele Vltavei, de pe podul Carol.
- Oo... stați bine cu memoria! Într-adevăr, sfântul Jan Nepomucký a fost ucis, deoarece nu a dorit să dezvăluie regelui Wenceslaus ce îi spuneau credincioșii în timpul sfintei împărtășanii.
- Stați și ascultați-mă. Sfântul mi-a apărut ca în tabloul "Martiriul lui Jan Nepomucký" realizat de polonezul Szymon Czechowicz, adică înconjurat de îngeri și îmbrăcat în haine preoțești, doar că nu era în cădere liberă spre apele Vltavei, ci în picioare, drept în fața mea.
- Și?
- Sfântul Jan Nepomucký mi-a povestit repede toată nedreptatea ce mi-a fost făcută legată de "Škoda". Atunci am simțit că înnebunesc de ciudă. Ce părere aveți? Vă vine să credeți?
- Mm... nu știu... ce să zic.
- Ascultați-mă și o să vă cruciți! Anul trecut sau acum doi ani, nu țin minte exact, eram pe o bancă din parcul spitalului, chiar aceasta pe care stau acum, când sfântul Jan Nepomucký iar a apărut în față și mi-a spus că peste nu multă vreme Stalin va ocupa Cehoslovacia și va instala un guvern comunist, care va naționaliza "Škoda", după modelul din U.R.S.S. Acum ce mai spuneți? Pare incredibil, nu-i așa?
- Mm... nu știu... ce să zic.
- Păi, se pare că sfântul Jan Nepomucký a avut dreptate, deoarece, după bătălia de la Volgograd, Armata Roșie a trecut la contraofensivă și acum înaintează rapid spre vest. Uite că și armata României, dacă la începutul războiului a trecut Prutul, chiar și Nistrul, ajungând până la Don, acum s-a întors cu 180 de grade și a lăsat în urmă Tisa, în curând va ajunge în Munții Tatra și cine știe unde se va opri.
- Mm... nu știu... ce să zic. Într-adevăr, pe 12 septembrie 1944, România a semnat la Moscova Convenția de Armistițiu cu Aliații, de fapt cu U.R.S.S., prin care s-a obligat să trimită 38 de divizii, pe frontul antihitlerist.
În seara aceleiași zile, Jaroslav i-a povestit Evei discuția avută cu Ernst Valdštejn. În final, el a întrebat-o:
- Ce părere ai? Îți vine a crede?
- Părerea mea este că, dacă mai lucrăm mult la acest spital, o să ne molipsim de la pacienți, o să devenim și noi nebuni sau aproape, a răspuns Eva, cu acea privire tulbure, a celor atinși puțin de schizofrenie.
Atât Eva cât și Jaroslav încă păstrau o fărâmă din dorința de a ajunge la Paris, ea crezând că va fi contactată de Serviciul Special de Informații, instituție nou formată pe 12 noiembrie 1940, condusă de Eugen Cristescu, iar el sperând într-o întâlnire cu un reprezentant al guvernului cehoslovac în exil și astfel să obțină un post la Ministerul de Externe. Pe de altă parte, traiul în Elveția era îndestulător cu cele două salarii, dar ei își doreau un copil, ceea ce ar fi însemnat ca Eva să devină casnică, iar veniturile să se micșoreze drastic. De asemenea, cei doi pribegi aveau niște locuri de lucru, care nu erau la înălțimea pregătirii lor profesionale, Jaroslav simțindu-se cel mai frustrat în această privință. Principalul factor care i-a determinat să nu plece a fost faptul că teritoriul sudic, denumit "zona liberă" sau "Franța regimului Vichy", fusese ocupat pe 11 noiembrie 1942 de trupele hitleriste, iar frontiera cu Elveția devenise deosebit de restrictivă, situația schimbându-se radical pe 25 august 1944, când Parisul a fost eliberat și guvernul provizoriu condus de Charles de Gaulle și-a intrat în atribuții în aproape toată Franța. După multe ezitări, Eva și Jaroslav s-au hotărât să părăsească Elveția și, urmând cu trenul traseul Zürich, Basel, ei au ajuns la Paris pe 7 mai 1945, în ziua când la Reims, la ora 2,41, la sediul Cartierului General al Armatei Americane, a fost semnat actul de capitulare ("Act of military surrender") necondiționată a Germaniei naziste. Au mers pe jos de la Gara de Lyon ("Gare de Lyon") la Gara de Nord ("Gare du Nord"). Capitala franceză era în extaz, șampania curgea în valuri, dar soții Hus erau prea grăbiți ca să participe și ei la bucuria ce părea generală. La un moment dat, în piața Jean-Baptiste Pigalle, le-a atras atenția o agitație neobișnuită: un cerc larg de femei, de ordinul zecilor, așezate pe scaune aduse din bistrourile din jur era înconjurat de sute de bărbați, care, cu halbe de bere sau pahare de diferite culori ale licorilor bahice în mână, țopăiau, hohoteau de râs, strigau în fel și chip, cel mai bine distingându-se: "Tundeți-le!" ("Tondez-les!") sau "Sunteți niște curve înrăite, niște abominabile colaboratoare orizontale!" ("Vous êtes de grosses putes, d’abominables collaboratrisses horizontales!"). Mai rar se auzea: Trăiască Franța!" ("Vive la France!"), iar sporadic: "Trăiască Partidul Comunist Francez!" ("Vive le Parti Communiste Français!"). Pline de sânge, cu hainele rupte pe cea mai mare parte a corpului, părul ciufulit, având mâinile legate la spate, femeile aveau atitudini diferite, unele plângeau și implorau iertare, altele își reclamau nevinovăția, cele mai multe rânjeau la mulțime și rosteau tradiționala invitație a celei mai vechi meserii din lume: "Tu vii?" ("Tu viens?"). Jaroslav a intrat în vorbă cu un bărbat din mulțime:
- Ce înseamnă colaboratoare orizontale?
- În general, colaboratoarele orizontale sunt femeile care au făcut sex ocazional cu inamicii ori au fost concubinele lor. Acesta n-ar fi cel mai mare păcat, dar acest tip de relație implică uneori și delațiunea, adică este posibil ca unele dintre ele să fi dat informații prețioase, strategice, inamicului.
- Ce se va întâmpla cu aceste femei?
- Le vom tăia podoaba capilară.
- Le veți tunde?
- Da ! Este o pedeapsă mai grea decât bătaia, deoarece, în acest fel, femeile își pierd personalitatea,. Dar, în același timp, tunderea la zero înseamnă o renaștere, o schimbare atât a chipului, cât și a sufletului. Pe femeile care au dat germanilor informații de interes militar sau au denunțat pe oamenii din rezistența franceză le vom judeca și le vom condamna la pedepse grele, chiar și la moarte. Aceste dudui sunt locatarele bordelurilor de pe bulevardul Clichy, câte au mai fost găsite, multe dintre ele reușind să fugă. Lor le dăm doar această pedeapsă, nu le vom ucide.
Eva n-a mai suportat spectacolul grotesc și l-a tras de mână pe Jaroslav: "Să plecăm, trebuie să ajungem cât mai repede la Londra!". Mult mai târziu ei au aflat că în Franța au avut loc 456 de execuții ale colaboratoarelor orizontale cu inamicii naziști pe baza unor procese mai mult sau mai puțin sumare. În drumul lor spre Gara de Nord ei priveau cu alți ochi manifestările de bucurie ale parizienilor, observând că nu toți erau în aceeași stare. Dar, pe 7 mai 1945, unul dintre oamenii planetei care nu s-a bucurat din plin era Stalin, căruia nu i-a căzut prea bine modul de organizare a capitulării Germaniei de la Reims. El a cerut ca ceremonia semnării să fie repetată la sediul Cartierului General al Armatei Roșii din Berlin, în prezența unui înalt demnitar sovietic, iar Franța să nu fie doar martor, ca în primul document, ci ca aliat învingător. Pe 8 Mai, la ora 23,01 (ora Europei Centrale), a fost semnată a doua capitulare a Germaniei lui Hitler, dar Stalin a decretat Ziua Victoriei pe 9 Mai, datorită diferenței de fus orar. Atunci Eva și Jaroslav erau la Wingrave, localitate din nordul Londrei, în căutarea vilei închiriate de Mary Eveline, contesă de Essex, guvernului provizoriu în exil al Cehoslovaciei. Nu a fost greu să dea de urma lor, acest secret devenise știre publică a ziarelor londoneze din acea zi. Acolo au fost primiți de Jan Garrigue Masaryk, ministru de externe, fiul lui Tomas Garrigue Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei (14 noiembrie 1918 – 14 decembrie 1935). Jaroslav i-a povestit că a lucrat la ambasada Cehoslovaciei din Galați și toată pribegia lor, după ce au plecat din România, în seara zilei de 30 august 1940. După ce i-a ascultat cu atenție, Masaryk l-a întrebat pe Jaroslav:
- Cum credeți că va trebui să arate Cehoslovacia după război?
- Ca o a doua Elveție.
La auzul acestui răspuns, Masaryk i-a promis lui Jaroslav un post de înalt funcționar, iar Evei un post de translator în ministerul pe care îl conducea, atrăgându-le, totodată, atenția că primul lucru care trebuie făcut este ca ei să plece cât mai repede la Praga, unde va începe recrutarea cadrelor pentru fiecare minister. "Este o mare criză de oameni după război, așa că primul sosit – primul servit", a încheiat el.

***

Era început de vară la Praga. La poarta dinspre strada Loretánská a palatului Czernin, sediul tradițional al Ministerului Afacerilor Externe ("Ministr zahranièních vìcí") din Praga, era agitație mare. Sute de oameni se pregăteau pentru interviul de angajare, care să le permită să ocupe birourile părăsite de funcționarii armatei naziste. În mulțime se auzeau și vorbe rusești, dar rostite în șoaptă; autoexilații din U.R.S.S. se întorseseră acasă, bine instruiți, pentru a instaura dictatura proletariatului de tip stalinist.
La interviul de angajare a participat adjunctul ministrului afacerilor externe, Vladimir Clementis, cunoscut ca Vlado în perioada 1939-1945, cât a lucrat la B.B.C. din Londra, căsătorit din 1933 cu Lída Pátková, fiică de director de bancă. După nici zece minute, l-a numit pe Jaroslav funcționar la Serviciul de Integrare în Organizații Internaționale, iar pe Eva, care ajunsese să vorbească fluent ceha și germana, translator.
Prima sarcină a lui Jaroslav a fost să pregătească participarea Cehoslovaciei la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională ("United Nations Conference on International Organization"), care începuse pe 25 aprilie 1945, la San Francisco. Pe 26 iunie 1945, Cehoslovacia, prin Vladimir Clementis, a semnat ca membru fondator crearea Națiunilor Unite, împreună cu alte 49 de state; Polonia, căreia i s-a rezervat un loc de membru fondator, a semnat mai târziu. Din delegație a făcut parte și Jaroslav, care a fost impresionat de personalitatea și abilitatea diplomatului american Alger Hiss, președintele acelei extrem de lungi conferințe. Mai târziu, pe 25 ianuarie 1950, el a fost și mai impresionat la aflarea știrii că Hiss a fost condamnat de Curtea Supremă a S.U.A. la cinci ani de închisoare, pentru declarație falsă în cadrul unei acuzații de spionaj în favoarea U.R.S.S.
O sarcină de serviciu deosebită a primit Jaroslav în problema Planului Marshall, care a fost lansat de generalul George Catlett Marshall, secretarul de stat american, în cadrul unei cuvântări ținute pe 7 iunie 1947, la Universitatea din Harvard. Planul prevedea acordarea unui ajutor în valoare de 13000000000 de dolari țărilor europene pentru a-și reface economia, măcar la nivelul antebelic. Cehoslovacia a fost singura țară ocupată de Armata Roșie, care a îndrăznit să accepte propunerea, înainte de a se consulta cu "fratele mai mare". Când delegația din care a făcut parte, printre alții, primul ministru Klement Gottwald și Masaryk, a ajuns la Moscova pentru a discuta acest subiect, Stalin, care a denumit Planul Marshall drept "imperialism economic american", a muștruluit-o atât de tare, încât șeful diplomației cehoslovace a exclamat la Praga într-o manieră, care avea să-l coste viața peste câteva luni: "Am plecat ca un ministru al unui stat suveran, dar m-am întors ca un lacheu al lui Stalin!" Așa că, pe 12 iulie 1947, Cehoslovacia nu a mai participat la Paris, unde s-a ținut o conferință cu toate statele europene invitate pentru a beneficia de ajutorul economic. Polonia, pentru că s-a răzgândit din "proprie inițiativă" de a mai beneficia de Planul Marshall, fără a mai trimite o delegație la Moscova, pentru a discuta pe această temă, a primit un credit sovietic echivalent cu 450000000 de dolari, 200000 de tone de cereale, precum și numeroase instalații industriale, chiar și uzine întregi; Stalin a dorit să dea un exemplu lumii întregi că țările est-europene vor fi ajutate și ele pentru a-și reface economia, dar cu sprijin venit din partea U.R.S.S.
Viața lui Jaroslav devenise tot mai încordată: pe de o parte Eva rămăsese însărcinată, iar, pe de altă parte, presiunea aripei comuniste din guvern devenea tot mai mare. El simțea că viața politică din Cehoslovacia va lua o turnură sângeroasă. De aceea, știindu-se "de prieten" cu necomunistul Masaryk și comunistului nestalinoid Clementis, pe 24 februarie 1948 el și-a prezentat demisia din minister, optând pentru o carieră de profesor la Universitatea din Praga.
Presimțirile lui Jaroslav au început să se adeverească. A doua zi s-a produs așa-numita "lovitură de stat din februarie", când comuniștii au preluat controlul guvernului, singurul ministru necomunist, Masaryk, fiind găsit mort, urmare, conform versiunii oficiale de atunci, a aruncării sinucigașe de pe fereastra sediului ministerului pe care îl conducea.
Dar, ziua cea neagră pentru Jaroslav, când și-a făcut cruce că a scăpat cu viață, a fost pe 20 noiembrie 1952. Atunci, în cadrul procesului comandat de la Moscova, denumit oficial "procesul conspirației antistatale centrat în jurul lui Rudolf Slánský" ("proces s protistátním spikleneckým centrem Rudolfa Slánského"), 13 lideri comuniști cehoslovaci, din care 11 de etnie evreiască, au fost condamnați la pedepse extrem de grele: zece la moarte (Rudolf Slánský – secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac, Vladimir Clementis – ministru al Afacerilor Externe, Otto Fischl – adjunctul ministrului de Finanțe, Josef Frank - adjunctul secretarului general al Partidului Comunist Cehoslovac, Ludvík Frejka - directorul Comitetului Economic al Cabinetului primului ministru, Bedøich Geminder - directorul Departamentului de Relații Internaționale din cadrul Partidului Comunist Cehoslovac, Rudolf Magnolius – adjunctul ministrului Comerțului Exterior, Bedøich Reicin – adjunctul ministrului Apărării Naționale, André Simone – editor la ziarul "Rudé Právo", Otto Sling – secretar regional al Partidului Comunist Cehoslovac, Karel Šváb – adjunctul ministrului Securității de Stat) și trei la închisoare pe viață (Vavro Hajdù – adjunctul ministrului Afacerilor Externe, Evžen Löbl - adjunctul ministrului Comerțului Exterior, Artur London – adjunctul ministrului Afacerilor Externe).
Tot în aceeași zi, ca victimă colaterală, Eva, apartinică, a fost dată afară din serviciu, fiind considerată periculoasă pentru orientarea comunistă a Cehoslovaciei.

***

Janek a copilărit în casa strămoșească de pe strada Železná, în apropiere de Universitatea Carol din Praga, despre care a aflat de la tatăl său că este cea mai veche din Europa Centrală. Discuția a avut loc în limba română, deoarece părinții lui doreau să-l crească bilingv:
- Această universitate, cu denumirea inițială în cehă "Univerzita Karlova v Praze", în germană "Karls-Universität zu Prag" și în latină "Universitas Carolina Pragensis", a fost întemeiată prin bula papei Clement VI pe 26 ianuarie 1347, cu patru facultăți după modelul Universității din Paris.
- Bulă... papală?
- Act oficial emis de papă. Regele Carol al Boemiei a întărit acest act, pe 7 aprilie 1348, printr-o bulă de aur...
- Bulă... de aur?
- Act oficial cu pecete din aur. Apoi, el a repetat această instituționalizare pe 14 ianuarie 1349, dar în calitate și de împărat al Sfântului Imperiu Roman. Pe 28 februarie 1882, împăratul Franz Joseph a aprobat împărțirea instituției în două: Universitatea Cehă "Karlo-Ferdinandova" și Universitatea Germană "Karl-Ferdinands", situație care a fost eliminată imediat după 8 Mai 1945. Din construcția inițială a rămas doar bovindoul în stil gotic al clădirii "Carolinum", aflată chiar la intersecția dintre străzile Železná și Kamziková.
- Bovindou?
- Bovindoul este o ieșitură pe fațada unei clădiri, ca un balconaș închis, prevăzută cu una sau mai multe ferestre.
- Tată, podul Carol poartă numele împăratul Carol IV, nu-i așa?
- Este exact ce spui, fiule! Construcția podului a început în 1357 și a durat aproape jumătate de secol, până în 1402. A fost cea mai importantă legătură dintre Orașul Vechi, "Stare Mĕsto", cum spunem noi în cehă, și Castelul din Praga, "Pražský Hrad" - în cehă. La început s-a numit fie "podul de piatră", "kamenný most" – în cehă, fie "podul Praga", "Pražský most" – în cehă. În 1870 a devenit "podul Carol", "Karlùv most" – în cehă, și așa i-a rămas numele.
- Am citit undeva că podul este lung de 515,8 metri și larg de 9,5 metri.
- Într-adevăr, podul a fost impunător la vremea aceea și devenise una dintre puținele legături sigure pentru tranzitul dintre estul și vestul Europei. În prezent este decorat cu 30 de statui, cele mai interesante fiind realizate de Jan Brokoff: sfântul Nepomuk sau Nepomucký, precum și grupul cu sfintele Barbara sau Barbory, Elisaveta sau Alžbìty și Margareta sau Markéty.
- Ei, eu aș adăuga statuia sfântului Luitgar sau Luitgardy realizată de Matyáš Bernard Braun și, nu în ultimul rând, statuia reprezentând Crucifixul sau Køíže, operă a lui Emanuel Max.
La celălalt capăt al străzii Železná se află piața Orașului Vechi ("Staromĕstské námĕsti"), fondată în 1338, unde lui Janek îi plăcea, ori de câte ori avea timp, să facă seara o plimbare până la Orologiul din Praga ("Pražský orloj"), importantă atracție turistică. Acolo el asculta prezentările ghizilor în diferite limbi, mai ales cele în română: "Orologiul este amplasat pe peretele sudic al Primăriei. Are trei componente principale. În partea de sus se văd două ferestre, unde apar figurile Sfinților Apostoli. Ele sunt flancate de câte un grup statuar, fiecare fiind format din două statuete. În partea stângă a noastră sunt statuile Vanității, contemplându-se într-o oglindă, precum și a Evreului tipic, ținând în mână o pungă cu galbeni. Pe partea cealaltă sunt statuile Morții, un schelet, iar alături a Turcului infidel, purtând un turban. Întreg acest ansamblu este denumit Plimbarea Apostolilor. Dedesubt se găsește așa-numitul Ceas astronomic, un fel de planetarium primitiv, unde se poate afla ora exactă, pozițiile soarelui și lunii, precum și zodia. Cadranul de jos este denumit Calendar și conține 12 medalioane, reprezentând lunile anului. Ceasul astronomic a fost construit în 1410, de ceasornicarul Mikulás din Kadan și de profesorul universitar Jan Sindel. Calendarul a fost adăugat în 1490. Plimbarea Apostolilor a fost montată în secolul al XVII-lea". De asemenea, nu de puține ori, Janek mergea și în centrul pieței Orașului Vechi, la grupul statuar al tizului său, denumit Memorialul lui Jan Hus ("Jan Hus Památník"), realizat de Ladislav Jan Šaloun, în 1915, cu ocazia aniversării a 500 de ani, de la martiriul eroului național ceh. Duminica prefera să-și continue plimbarea pe strada Carol ("Karlova ulièka"), trecea printre pictorii și tarabele de pe podul Carol, își continua drumul pe strada Podului ("Mostecká ulièka"), ajungea în piața Părții Mici "Malostrancké námĕsti", de unde mai avea de străbătut strada Zámecká ("Zámecká ulièka"), de urcat treptele scării Zámecká ("Zámecké schody"), pentru a ajunge în fața Castelului din Praga ("Pražký Hrad"), fondat în secolul al IX-lea și considerat a fi cel mai mare din lume cu cei 570 de metri în lungime și cei 130 de metri în lățime.
O altă plăcere a copilăriei lui Janek era să se plimbe într-unul din cele două vagoane ale tramvaiului tras de cablu, care duce până pe vîrful dealului Petøín, la 130 de metri mai sus de malul stâng al Vltavei, cea mai înaltă formă de relief praghez. El se urca în stația Újezd, trecea de Nebozízek și cobora la ultima - Petøín, după un parcurs de 510 metri, la o înclinare maximă de 29,5 grade. De acolo mai făcea câțiva pași până la Turnul Petøín ("Petøínská rozhledna"), înalt de 60 de metri, construit în 1891, de inspirație eiffeliană, dar nu cu secțiunea transversală pătrată, ci octogonală. Apoi, el prefera să se urce pe scări, deși există un ascensor. Din vârful turnului Janek avea una dintre cele mai largi panorame a orașului: la stânga cartierul Hradèany, cu palatele din zonă și Catedrala Sfântul Vit ("Katerdrála Svatého Vit"), dedesubt cartierul Partea Mică ( "Malá Strana"); dincolo de malul drept al Vltavei, la stânga, cartierul Orașul Vechi ("Stare Mesto"), dominat de acoperișul Bisericii Maica Domnului din Týn ("Kostel Matky Boží pøed Týnem"), iar la dreapta - cartierul Orașul Nou ("Nove Mesto"). Pe 25 februarie 1963, Janek a fost invitat la hanul "U Kalicha" ("La Potirul") de pe strada Na Bojisti, de părinții lui, care au dorit să-i serbeze împlinirea a 15 ani în localul frecventat de personajul principal al romanului umoristic "Peripețiile bravului soldat Švejk in timpul războiului mondial" ("Osudy dobrého vojáka Švejka za svìtové války") scris de Jaroslav Hašek. Cu această ocazie ei i-au făcut cadou fiului lor o traducere în limba română realizată de Jean Grossu și Păstorel Teodoreanu a celebrului roman apărut în Editura pentru Literatură și Artă din București în 1956. Janek citise versiunea originală în cehă de cinci ori, o știa aproape pe de rost, așa că a considerat cadoul ca un exercițiu de traducere. S-au așezat la o masă lângă fereastră, pentru a observa forfota străzii.
- În această cârciumă a fost arestat Švejk, pentru înaltă trădare, a amintit Janek.
- Îți amintești de ce? a întrebat Eva.
- Deoarece Švejk și-a îndreptat un gând pios către văduva arhiducelui Ferdinand, care a fost asasinat la Sarajevo. Am găsit paragraful în carte, vorbele lui sunt următoarele: "Dar, la drept vorbind, eu n-aș vrea să fiu în pielea văduvei arhiducelui. Ce o să facă acum? Copiii au rămas orfani, moșia de la Konopište fără stăpân. Să se mărite din nou cu un alt arhiduce? La ce bun? Pleacă din nou la Sarajevo și o să fie văduvă a doua oară". Uitați-vă pe perete! Încă se găsește fotografia împăratului Franz Joseph înrămată într-un tablou acoperit cu sticlă, transformată de muște în closet, motiv pentru care cârciumarul de atunci a fost închis tot pentru înaltă trădare. Dar tot Švejk a găsit o consolare pentru cârciumarul Palivec, ajuns în aceeași celulă a închisorii; citesc paragraful respectiv: "În ziua de azi arestul este floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, masă avem, lavițe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, ulciorul cu apă ni se aduce, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul".
- Švejk și Škoda sunt cele mai bune produse la export ale Cehoslovaciei, a intervenit Eva.
- Ce mâncăm? a trecut la subiect Jaroslav.
- Porco-gălușco-varzo ("Vepøo-knedlo-zelo"), și-a dat cu părerea Janek.
- Ce-ai spus? a întrebat Eva, făcând ochii mari de mirare.
- Mamă, tu încă nu știi unele expresii ale limbii cehe. Este forma colocvială a denumiri felului de mâncare compus din găluște umplute cu carne de porc tăiate felii, garnisite cu varză murată ("peèené vepøové s knedlíky a se zelím").
- Ei, daa... acum am înțeles. Este vorba de mâncarea tradițională cehoslovacă.
- Ce bem? a continuat Jaroslav seria întrebărilor simple, švejkiene.
- Eu aș bea Kofola.
- Desigur, este o băutură non-alcoolică potrivită pentru tineri.
- Și de două ori mai ieftină decât băuturile similare Coca-Cola sau Pepsi-Cola. Am auzit că uzina "Galenica" din Ostrava exportă Kafola și în România.
- Eu doresc doar apă tonică.
- Eva, eu ți-aș propune și o halbă de bere "Budìjovický Budvar" sau "Plzeòský Prazdroj".
- De acord! O halbă de bere produsă la Èeské Budìjovice, cu fabrică încă din secolul al XIII-lea, mai veche cu jumătate de mileniu decât aceea din Plzeò. Dar tu ce dorești, dragă Jaroslav?
- Eu aș începe cu un "beton".
- "Beton"?
- Îți spun eu, mamă. Este vorba de un amestec format din biterul produs la Karlovy Vary, denumit "Becherovka", care dă primele două litere de la "beton". Al doilea component este apa tonică, de unde literele "ton".
- După "beton" aș sorbi o halbă cu bere din Plzeò.
- Iar ca desert?
- Tată, eu m-am gândit la găluște cu prune ("švestkové knedlíky").
- Excelent! Iată că am ales împreună un meniu tradițional boemian!
- Ce-ar fi ca la anul să încerc un meniu tradițional românesc, luat chiar în România.
- Foarte bună idee! Chiar așa. Peste câteva luni, la vară, am putea face un sejur pe litoralul românesc. Ce ziceți?
- Uraa! Tată, mi-ai făcut cel mai frumos cadou de ziua mea.
- Jaroslav, mi-ai făcut și mie o mare bucurie. Cât de mult doresc să revăd România, dar n-am avut curaj să-ți spun!
Într-adevăr, în perioada 16-30 august a acelui an familia Hus a petrecut un sejur la Mamaia, fiind cazați la hotelul "Flora". Ei s-au hotărât să vorbească numai în limba germană, pentru a-și da seama ce discută românii.
Pe Janek l-a mirat faptul că a văzut o singură limuzină americană: era un Chevrolet 57 clasic, cu număr de înmatriculare românesc. Recepționera hotelului l-a lămurit:
- Este autoturismul actorului Mircea Crișan.
- Mircea Crișan?
- Este un actor de comedie, cu numele adevărat Mauriciu Kraus, foarte popular în România, apreciat în străinătate, mai ales în Israel. După ce și-a cumpărat acest autoturism în urma unui turneu la Paris, el l-a pomenit într-un spectacol: "Ce nu face omul pentru o bucata de Chevrolet?" Invitat fiind de Gheorghiu-Dej să-l distreze pe Nichita Hrușciov, aflat în vizită în România în perioada 24 - 25 iunie din acest an, Mircea Crișan a lătrat, a mieunat, a nechezat, a behăit, a mugit, a imitat animale exotice, lei, elefanți, după care s-a adresat translatorului: "Acum, tradu!"
- Am văzut în Mamaia mai multe motociclete "Jawa" de 250 centimetri cubi.
- Da, nu dă bine "politic" să ai autoturism proprietate personală, de aceea marea lor majoritate sunt taxiuri "Pobeda"; în schimb, ceasurile "Pobeda" sunt foarte răspândite. Pe de altă parte ești o persoană distinsă, privită cu invidie, dacă ai motocicletă "Jawa" și magnetofon "Tesla". De unde vine denumirea "Jawa"?
- "Jawa" a fost creată în 1929, de industriașul ceh Frantisek Janeèek, care a cumpărat compania germană "Wanderer", intrată în faliment în timpul marii crizei economice din acel an. Denumirea noii firme a fost realizată prin legarea primelor două litere de la Janeèek cu primele două litere de la Wanderer.
Janek a fost neplăcut surprins când, după ce a ajuns cu troleibuzul până la Constanța, a intrat în mai multe magazine, unde a văzut mărfuri neatractive: săpunul "Cheia" cu miros grețos, țesăturile anti-jeg, pantofii cu talpa de crep, bocancii cu blacheuri, pufoaicele plumburii, "gumarii" negri, cănile de tablă, fiarele de călcat cu cărbuni încinși, țigările duhnitoare "Mărășești". În "alimentare" i-a displăcut cartonul gros, aspru la pipăit, care trăgea greu la cântar, utilizat la ambalarea salamului "Parizer", a "tacâmurilor", a telemelei bine îmbibate cu saramură, a marmeladei în vrac, cele mai vândute produse, iar în cofetării a citit denumiri neatrăgătoare de prăjituri: "Buturugă" sau "Cartof".
Pe plajă o altă surpriză neplăcută: vânzători ambulanți mai mult sau mai puțin tuciurii, care agasau turiștii cu porumb fiert, semințe prăjite de dovleac și floarea soarelui. Ei treceau printre cearceafurile întinse pe nisip, auncând priviri spre lucrurile lăsate imprudent nepăzite, astfel că zilnic se auzeau pe plajă strigăte disperate: "Mi-au furat poșeta!", "Mi-au furat sacoșa!". Odată s-a auzit nu departe de familia Hus:
- Săriți! Hoții! Þiganii mi-au furat banii!
- Mareșalul Antonescu a vrut să scape de țigani, ducându-i dincolo de Bug, sau să-i îmbarce în vapoare ruginite, așa-zise "de carton", care să se rupă la primul val mai mare, dar n-a mai apucat! s-a auzit cineva, vorbind cu fața aproape de nisip, pentru a nu fi recunoscut.
- Fii tovarășe serios! Astea sunt povești scornite de evrei, a replicat o voce la fel de ascunsă, pe care nimeni nu a reușit să o identifice.
O impresie neplăcută o produceau și cumpărătorii de valută, deosebit de insistenți, care aveau tupeul să-i urmărească pe cei trei Hus, confundați cu turiști veniți din Republica Federală Germană, până în holul hotelului sau chiar până în cameră. De aceea, când erau abordați cu invariabilul "Change?", cehoslovacii răspundeau pe românește: "Nu, lăsați-ne în pace!", spre marea dezamăgire a bișnițarilor de valută, oameni cu spirit debordant de afacerist, care în regim capitalist și-ar fi deschis propria lor societate comercială.
Într-o zi, Janek era pe plajă, când s-a apropiat de el un tânăr, care i-a vorbit în germană, rugându-l să-i pună o scrisoare la o cutie poștală din R.F.G.
- De ce? a vrut să știe Janek.
- Deoarece doresc să plec din țară. Scrisoarea este adresată unui prieten, care a a trecut ilegal frontiera și s-a stabilit în R.F.G.
- Sunt mulți români, care doresc să părăsească România?
- Oho! În România există ceea ce americanii numesc "sindromul ferestrei sparte" ("broken window syndrome").
- "Sindromul ferestrei sparte"?
- Dacă o clădire are o fereastră spartă și geamul nu este schimbat, atunci este semn că în curând clădirea va fi demolată, iar în România sunt multe ferestre sparte prin care oamenii încearcă să fugă, chiar cu riscul de a fi împușcați. Nu ne prinde sfârșitul secolului și regimul comunist instaurat cu sprijinul Armatei Roșii se va prăbuși.
- Îmi cer scuze, dar eu nu sunt din R.F.G., ci din R.S.C.
- Nu-i nimic. Voi găsi pe altcineva. Să vă mai spun ceva: comunismul va dispărea și în R.S.C. sau R.D.G.,chiar dacă au nivelul de trai mai ridicat.
În acea perioadă, R.P.R. era în plin proces de dezgheț dejist, când "tovarășul" cu multe crime politice pe conștiință, ajuns în culmea puterii, dar presimțindu-și moartea, a dorit să aibă cât mai puține "ferestre sparte". Ca urmare, din acel an nu s-a mai scris Romînia, așa cum au dorit culturnicii sovietici în 1953, ci România. De asemenea, a fost aprobată începerea Festivalului de la Mamaia, denumit mai târziu Festivalul Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, care s-a dorit a fi o replică a Festivalului de la San Remo. Tocmai se terminase construcția Teatrului de Vară, astfel că în perioada 25-29 august a avut loc prima ediție a acestui festival. Toată familia Hus și-a cumpărat bilete la suprapreț de la recepționeră, care a știut de unde să le procure:
- Mi le-a dat o cunoștință de a mea, om de cultură, care vine de la București, în fiecare vară la hotelul nostru; sunt bilete de protocol.
- De protocol?
- Adică rezervate pentru oamenii cu funcții mari din partid, miliție, administrație, înțelegeți ce vreau să spun. Noroc că acești tovarăși nu prea înțeleg cultura, cumpără cărți din snobism, pe dimensiuni, în funcție de mărimea raftului mobilei de acasă, merg la teatru mai mult ca să-i vadă lumea, să aibă prilejul să se întâlnească cu șefi, pe care să-i "perie".
- Să-i "perie"?
- Să-i laude, să-i măgulească.
În unanimitate, familiei Hus i-a plăcut melodia "Cum e oare dragostea?" compusă de Florin Bogardo cu text de Madeleine Fortunescu, interpretată de Margareta Pâslaru, melodie care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din R.P.R. La acea ediție nu s-a decernat Marele Premiu al Festivalului. O impresie deosebită le-au lăsat și tinerii interpreți Aurelian Andreescu, Doina Badea și Constantin Drăghici.
Într-o zi, lui Janek i-a stârnit curiozitatea un acordeonist bătrân, plasat la umbra unui plop de pe o alee dintre hotelurile "Flora" și "Ovidiu", cu o cutie de conservă goală în față, care cânta o variantă bucureșteancă a libretului muzical al filmului indian "Vagabondul", pe care el îl văzuse la Praga: "Pe șoseaua Colentina / Trece Rita cu mașina / Și golanii după ea / Ca să-i umfle camera. / Avaramu, aaaa, avaramu, aaaa". Tânărul cehoslovac a lăsat o monedă de 25 de bani în cutia de tinichea, spunând:
- Foarte original. Bravo!
- Săru’ mâna, conașule! Să vă mai cânt ceva...
N-a apucat acordeonistul să-și termine mulțumirea, când doi milițieni în uniformă l-au apucat pe Janek de câte un braț, întrebându-l:
- De unde ai blugii?
- Blugii?
- Pantalonii, o faci pe prostul?
- Dar, eu nu înțeleg bine limba română, sunt cehoslovac.
- Ești cehoslovac tot așa cum eu sunt Baba Novac. În ce limbă ai vorbit cu țiganul? În cehoslovacă?
- Vă jur că ceea ce am spus este adevărat.
- Ai pantaloni americani, uite ce scrie "Lee". Te-ai dat cu burghezii! Te învățăm noi minte!
- I-am cumpărat în aeroportul din Praga.
- Am înțeles, ne crezi proști! Uite ce facem cu tine, ca să nu lungim vorba: îți tăiem puțin pantalonii, cât să nu-i mai porți niciodată. Oamenii de tip nou, comunist, nu se îmbracă americănește.
Într-adevăr, milițienii s-au ținut de cuvânt, făcând fâșii pantalonii de la genunchi în jos, după care au plecat fără alte comentarii. Janek a parcurs în fugă distanța până la hotel, unde a povestit toată pățania părinților. Eva l-a strâns în brațe, l-a calmat și cu o foarfecă a tăiat pantalonii de la genunchi, spunându-i:
- Uite, în satul meu natal, la Zebil, pe malul Dunării, pantaloni ca aceștia se numesc pescărești. Ce zici?
- Mamă, eu am uitat incidentul cu milițienii. Dar în România am aflat și o veste bună. Cineva a îndrăznit să spună cu voce tare că regimurile comuniste vor dispărea din Europa.
Ajuns la Praga, Janek credea și nu prea în dispariția comunismului, dar mai importantă era temerea ca nu cumva Cehoslovacia să dea înapoi și să ajungă la nivelul de trai scăzut din România. La școală a fost nevoit să citească "Cu pasul mare" ("Plným krokem"), romanul din 1952, de debut al lui Jan Otèenášek, "nelipsit de stângăcii și naivități", conform opiniei mai multor critici literari de mai târziu. În romanul lui Jan Otèenášek, primul-secretar al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaciei între 1956 și 1959, Janek a citit cu neîncredere cum niște muncitori inculți, dar membri ai Partidului Comunist Cehoslovac ("Komunistická Strana Èeskoslovenska"), au stabilit măsurile necesare pentru îndeplinirea la termen a planului bianual într-o uzină proaspăt naționalizată. "Ce este dictatura proletariatului?" s-a înfiripat în mintea lui Janek această întrebare după ce a citit romanul. Tot el a dat răspunsul pe loc: "Este forma de conducere a statului de către un partid unic, reprezentând clasa muncitorilor, oameni cu studii neterminate, de o cultură extrem de limitată, în fruntea cărora s-a instalat nomenclatura, îmbogățită rapid, sfidător, capabilă să ajungă oricând la crime pentru a rămâne la putere".
În toamna anului 1966, Janek s-a înscris la Facultatea de Mecanică ("Fakulta Strojní") din cadrul Universității Tehnice din Praga ("Vysoké uèení technické v Praze"), constituite pe 1 septembrie 1920, care a fost urmașa Politehnicii Cehe ("Èeská Polytechnika"), la rândul ei înființate pe 23 noiembrie 1863, când împăratul Franz Joseph a avizat împărțirea Politehnicii ("Politehnika") în Politehnica Germană ("Nìmecká Politehnika") și Politehnica Cehă ("Èeská Polytechnika").
Janek obișnuia să meargă cu noii lui colegi în numeroasele berării pragheze, după care, seara târziu, se făcea un tur al Piaței Václav ("Václavské námešti"), fostă Piață de Cai ("Koòský trh"), de fapt un bulevard lung de 750 de metri și lat de 60 de metri, terminat în partea de sud-est, ceva mai înaltă, cu grandioasa clădire neoclasică a Muzeului Național ("Národní Muzeum"), în fața căruia străjuiește imensul grup statuar cu statuia ecvestră a regelui Václav I, înconjurat de sfinții Ludmila, Anežka de Boemia, Prokop de Sázava și Vojtĕch de Praga, realizat de Josef Václav Myslbek între 1887 și 1907. Această plimbare le făcea plăcere studenților, deoarece, pe de o parte, se mai eliminau din aburii alcoolului, iar, pe de altă parte, piața era bine luminată, punându-se în evidență numeroasele palate, precum și vitrinele magazinelor, inclusiv ale celui specializat pe încălțăminte "Bata", care erau bine aprovizionate; nivelul de trai în R.S.C. și R.D.G. era, de departe, cel mai ridicat din blocul de est, de sorginte marxist-leninist-stalinistă, dar mult mai scăzut decât în țările occidentale vecine – R.F.G. și Austria. În plus, tradiția era ca punctul culminant al petrecerii să fie escaladarea grupului statuar dominat cu Václav I, călare. De acolo, de sus, studenții strigau la ceilalți colegi "evoe", exclamație de plăcere preluată de către băutorii de licori bahice încă din antichitate, de la nevinovatul bebeluș Dionisos, care gungurea în acest fel, pe când sugea lapte de la sânul reginei tebane Ino. Aceste tulburări ale liniștei publice, la care a participat ocazional și Janek, erau acceptate tacit de regimul comunist al lui Antonín Novotný, considerate ca niște supape de suprapresiune și, drept urmare, pedepsite doar rar cu amenzi, atât timp cât nu se aduceau critici de ordin politic.
Dar, studenții din Piața Václav aveau să trăiască o surpriză de proporții în 1968, ceea ce a fost numită mai târziu "Primăvara de la Praga" ("Pražék Jaro"). Mulți dintre ei, printre care și Janek, escaladau grupul statuar și de acolo strigau, ca mai înainte, "evoe", precum și, dar cu voce mai scăzută, "libertate" ("svoboda"), obicei început pe 4 ianuarie, când Novotný a fost nevoit să demisioneze din funcția de prim-secretar al P.C.C., fiind înlocuit de Alexander Dubèek, un comunist cu multe intenții de reformare a societății, de realizare a unui socialism cu față umană.
De pe 22 martie, de când Novotný a fost înlocuit și din funcția de președinte al R.S.C. de către Ludvík Svoboda, Dubèek a lansat ideea eliminării cenzurii, pe care a pus-o în practică pe 27 iunie; în aceeași cronologie studenții, precum și mulți alți cehoslovaci strigau tot mai hotărât de pe grupul statuar "jos comunismul" ("pryè s komunismem").
În aceeași perioadă, Dubèek a pus în discuție tema unei guvernări multipartinice spre iritarea crescândă a conducătorilor comuniști europeni, în frunte cu Leonid Brejnev, adeptul doctrinei conform căreia "când forțele care sunt ostile socialismului să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare comune a tuturor țărilor socialiste."
Tot atunci ziaristul și scriitorul Ludvík Vaculík a început să semneze în ziarele pragheze o serie de articole, denumite generic "Două mii de cuvinte adresate muncitorilor, țăranilor, savanților, artiștilor și la toată lumea" ("Dva tisíce slov se zamĕstnancù, zemĕdĕlcù, vĕdcù, umĕlcù a všichni"), prin care populația era chemată să participe la demonstrații și greve, manifest criticat de Dubèek ca fiind prea radical. Studenții au răspuns la chemarea dizidentului Vaculík, adunându-se cu miile în Piața Václav, pentru a-și exprima adeziunea lor la continuarea și adâncirea reformelor în societate.
Dar, în noaptea de 20 spre 21 august, R.S.C. a fost invadată de aproximativ 7000 de tancuri și 500000 de militari din U.R.S.S., R.P.B., R.P.U., R.P.P. și R.D.G. La început a fost ocupat aeroportul Ruzynĕ, unde din avioane au debarcat tancuri cu motoarele gata pornite pentru a intra în acțiune. Nu trecuse de miezul nopții și în Praga s-au auzit focuri de armă de toate calibrele. Studenții au venit cu zecile de mii în Piața Václav, deoarece printre oameni circula un zvon despre debarcarea de trupe sovietice la Praga. La ora 1,00, Radio Praga a difuzat un comunicat prin care s-a anunțat invadarea Cehoslovaciei de militari din cinci țări. De asemenea, s-a precizat că "Președinția cheamă toți cetățenii să nu opună rezistență amatelor invadatoare, deoarece apărarea granițelor țării este acum imposibilă". Focurile de armă au scăzut mult în intensitate. La ora 3,00, un alt comunicat a anunțat că Dubèek, Svoboda, Oldøich Èernik, Josef Smrkovský, Josef Špaèek, Bohumil Šimon și František Kriegel și alți conducători cehoslovaci au plecat cu un avion militar la Moscova, de fapt au fost arestați prin acțiunea comună a K.G.B. și St.B. ("Státní Bezpeènost": Securitatea de Stat). Acolo, pe 26 august, cu excepția lui František Kriegel, evreu, fost voluntar al Brigăzilor Internaționale în Spania, s-a semnat așa-numitul Protocol de la Moscova ("Moskevský protokol"), care, de fapt, a pus capăt Primăverii de la Praga.
De când militarii celor cinci țări semnatare a Pactului de la Varșovia, cu excepția României, au invadat Cehoslovacia, Janek petrecea mare parte din timp în Piața Václav, unde striga lozinci antisovietice, se apropia de tancuri, îi întreba pe militarii străini ce caută ei la Praga. El le spunea în rusește: "Vedeți, noi, cehoslovacii nu dorim să răsturnăm prin forță regimul comunist, ci numai să îl reformăm, să avem mai multă libertate de mișcare în lume, să avem un sistem multipartinic la care să participe și P.C.C. De obicei, militarii nu se angrenau în discuții cu localnicii, stăteau pe jumătate ieșiți prin turela deschisă a tancului și răspundeau stereotipic tot în rusește: "Noi respectăm ordinele date de superiorii noștri".
În ziua de 25 august, era duminică, un tanc se apropia de statuia regelui Václav, loc sacru, spre nemulțumirea praghezilor aflați acolo, care au făcut spontan un baraj uman. Printre ei se afla și Janek. În jurul tancului se adunase sute de oameni, care au început să bată în tanc cu ce aveau la îndemână: pietre, bricege, bastoane; unii loveau blindajul cu pumnul gol. Enervat de situație, tanchistul a încercat să îndepărteze mulțimea din jur printr-o manevră sacadată, derutantă, de rotire pe loc a tancului, când într-un sens, când invers. Nu trecuse jumătate de minut și Janek a simțit o durere insuportabilă la piciorul drept. A țipat atât de tare, încât tancul s-a rotit în sens opus. Apoi, Janek a leșinat, n-a mai știut ce se întâmplă cu el. La spital s-a constatat că degetul mare îi fusese zdrobit de o șenilă a tancului. A fost operat de urgență și i s-a amputat o falangă. Medicii i-au spus că a scăpat ușor, degetul i-a fost doar ciupit de șenilă, dar pentru Janek acest accident a reprezentat un motiv în plus pentru ca Primăvara de la Praga să îi rămână în minte ca o amintire urâtă, în care 72 de compatrioți și-au pierdut viața, el numărându-se printre cele câteva sute de răniți.
Amintirea Primăverii de la Praga a fost din nou însângerată în anul următor, pe 16 ianuarie, când Jan Palach, studentul la științe economice, și-a turnat benzină pe el și și-a dat foc pe scările Muzeului Național, în semn de protest pentru că, după îndepărtarea lui Dubèek de la conducerea P.C.C. și ascensiunea tot mai evidentă a lui Gustáv Husák, nu s-au continuat reformele.

***

Janek, după ce a terminat Universitatea Tehnică, a fost repartizat la Uzinele "Škoda" ("Škodovy závody") din Mladá Boleslav, căreia, în 1951, i s-a schimbat numele în Uzinele "Vladimir Ilici Lenin" ("Závody Vladimíra Iljièe Lenin"), ceea ce a însemnat o stopare bruscă a vânzărilor în Occident, principalul client, situație care a durat până în 1953, când s-a revenit la prima denumire. Janek a primit o garsonieră pentru care plătea o chirie modică, iar serviciul îi asigura o bună dezvoltare profesională, însă el nu era mulțumit. Pe de o parte, îi era dor de Praga, situată la 50 de kilometri distanță, iar, pe de altă parte, dorea să plece dincolo de Cortina de Fier, cu prima ocazie, sătul fiind de așa-numita "normalizare" impusă de Gustáv Husák (prim-secretar al P.C.C., începând din 17 aprilie 1969), de fapt, un pas înapoi pe drumul reformelor, o revenire la situația de înainte de Primăvara de la Praga. De aceea, Janek, ori de câte ori trecea prin Piața Václav, intra în Biserica Maica Domnului din Týn ("Kostel Matky Boží pøed Týnem"), un simbol arhitectonic praghez prin cele două clopotnițe înalte de 80 de metri. Acolo el se ruga ca să i se ivească o ocazie de a pleca din țară, care, în sfârșit, a venit în vara anului 1972, când o delegație marocană a sosit în Cehoslovacia în căutare de profesori pentru învățământul preuniversitar. Cum Janek vorbea și românește, lui i-a fost mai ușor să se descurce în franceză, comparativ cu mulți conaționali de-ai lui, de aceea a fost admis la interviul de angajare și repartizat la un liceu din Casablanca. Pentru el, plecarea în Maroc a reprezentat doar breșa fizică din Cortina de Fier, deoarece breșa mentală se produsese înainte, în timpul Primăverii de la Praga.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!