Spre sfîrșitul anilor 80 din secolul trecut, într-o după-amiază caldă și frumoasă de septembrie pe terasa unei berării de pe strada Academiei din București, vechii și bunii mei prieteni din tinerețe, Doru Cerchez și Radu Manolescu, stau la o masă, fiecare cu cîte o halbă de bere în față. Prietenul Doru tocmai își stinge mucul de țigară în scrumieră.

Doru Cerchez nu mai e tînăr, bate spre cincizeci de ani. Radu Manolescu încă este, abia a împlinit treizeci.

Sînt cam obosiți fiindcă vin de la muncă. Amîndoi lucrează cot la cot într-o bibliotecă mare din centrul Bucureștiului, dar la cutremurul grozav din urmă cu mai mulți ani, unul dintre depozitele ei secundare situat într-o fostă școală s-a prăbușit.

Conducerea bibliotecii nu a reușit încă să replaseze cărțile din depozitul dărîmat - cîteva zeci de mii - într-un alt depozit, alocat de curînd în altă clădire. Dar din cînd în cînd, ei doi și încă trei colegi - care nu se află de față - , singurii bărbați din bibliotecă, au misiunea să umple un camion cu cărți din depozitul vechi și să-l descarce în depozitul nou.

Prietenii mei și-au încheiat treaba pe ziua de azi, își trag sufletul și vorbesc.
Și despre ce pot vorbi doi oameni deștepți în timpurile acelea?

Cu voce mică, de neauzit la doi pași, despre președintele țării, pantofar interbelic și distinsa lui nevastă, savantă de renume mondial, care și-a întrerupt studiile strălucitoare în clasa a patra primară. Opiniile prietenilor mei sînt identice : președintele e bîlbîit, e prost, e incompetent, e cizmar, duce țara de rîpă și odată cu țara și biblioteca. Nevastă-sa e analfabetă, proastă, curvă. Și la ultimul discurs președintele iar a spus să mergem cu corabia socialismului pe culmile cele mai înalte ale comunismului și iar a zis tutulor, pretinie, idependență. E un tîmpit, stîlcește limba română, nimeni nu dă doi bani pe el, la Paris a furat săpunuri și prosoape din hotel, și englezii își bat joc de fasoanele lui și tot așa și americanii și chinezii și rușii. Că altminteri dacă și-ar pune rusul Gorbaciov mintea cu el... sau americanii... sau ... Bine a zis și a făcut Pacepa... Cum a demascat el Securitatea. Pe toți ne pîndește Securitatea de-aia nu mișcă nimic în țara asta, pe cine prinde, iradiază. El zicea, pardon de expresie, de Radu, ăsta era codul lui cu Ceaușescu , "pune Radu pe el" îi ordona Ceaușescu, adică radiază-l omoară-l!

Radu e încurcat, omonimia îl face să se simtă vinovat și poate de-aia e mai puțin vehement. Oricum el e membru de partid doar de doi ani. Dar Doru e secretar de partid în bibliotecă, responsabil cu propaganda, știe despre ce vorbește și este pornit rău de tot.

- Gheorghiu-Dej, povestește secretarul cu propaganda, îl trata pe nenorocitul ăsta ca pe un băiat de prăvălie și fiică-sa, Lica, îl punea în fiecare zi să-i curețe pantofii și să-i dea cu cremă. Era lustragiul familiei asta era, din cizmar, devenise general în public și lustragiu în particular.

Și prietenii mei sînt din ce în ce mai pasionați, cu vocea lor mică de neauzit la doi pași. Au ajuns acum la a treia sau poate la a patra halbă și ca deobicei propun și soluții. Bîlbîitul, incultul, incompetentul musai trebuie să cadă, să vină în locul lui altul. Un Escu sau un Gheorghe. Altul. O schimbare ușoară dacă n-ar fi Securitatea. Din cauza ei nu mișcă nimic în țara asta., din cauza ei, fir'ar al dracu că n-am avut noroc s-avem și noi papă ca polonezii. Aia de-aia mișcă, au papă! Noi avem Securitate !

Și tocmai cînd se căinează mai tare, pe șoptite, iată, lîngă masa lor se oprește un necunoscut apărut ca din pămînt. E înalt, puțin adus de spate, cărunt, are o servietă în mînă zîmbește sardonic, ceea ce face să i se vadă amenințător dinții mari, lați și galbeni de nicotină. Ca niște colți de securist.

- Domnilor pot să stau și eu la masa dumneavoastră? Nu mai e niciun loc liber, nicăieri.

Prietenii mei se uită bănuitori și indispuși în jur, la celalalte mese. Da, așa e, nu mai e niciun loc liber. Terasa e plină ochi.

Cam cu lehamite, Doru îi face semn necunoscutului să se așeze. Acesta deschide servieta, scoate un ziar Sportul, face semn chelnerului să se apropie. Comandă o bere și apoi, în așteptare, deschide ziarul cu intenția, vădită, să tragă cu urechea.

Dar prietenii mei nu sînt naivi. Ei tac. Și dacă totuși continuă să facă politică, o fac diplomatic și conspirativ, ca ardelenii, oftînd și privindu-se cu înțeles. Intrusul le-a stricat discuția.

Vine chelnerul, un băiat tînăr și zîmbitor, aduce halba de bere și schimbă scrumiera plină de mucuri de țigară. Necunoscutul își împăturește ziarul și-l dă binișor deoparte. Prietenul Radu se uită cu jind. Ar vrea să citească o cronică despre meciul de fotbal Steaua-Dinamo din urmă cu o zi. Necunoscutul remarcă imediat interesul lui:

- Poftiți, dacă vreți să-l citiți, eu l-am terminat.
Apoi ridică halba.

- Hai noroc. Vă mulțumesc că m-ați primit la masă.
Bea cu poftă aproape un sfert din halbă. Cînd o pune jos, Radu e deja cufundat în lectură, sub privirea dezaprobatoare a prietenului Doru care detestă sportul.

- Sînteți microbist , observă necunoscutul. Și eu sînt.
Pe urmă tace o clipă, cît să-și aprindă o țigară. Pufăie.
- Da de fapt nici n-ai ce să citești altceva decît Sportul. Că toate ziarele alealalte numai de cretinul de Ceaușescu vorbesc.

Prietenii mei se privesc surprinși. În mod plăcut. Necunoscutul continuă. Cu voce mică, de neauzit la doi pași:

- Tîmpit, fudul și băgăcios. Habar n-are de nimic, e mai prost ca pantofii ăia pe care-i pingelea la 15 ani, și dă indicații anapoda că de-aia merge țara asta cum merge. Și ăia din jurul lui se uită la el ca la Cucuzel, podoaba creștinătății, cum zicea răposatul Creangă.
Bea iar un sfert din halbă și continuă.

- Nu știu cine sînteți dumneavoastră, eu sînt la bază învățător. Acum sînt director de școală Și uite, analfabetul ăsta se bagă și în școală, și ne interzice să mai lăsăm repetenți! Eu nu-s al dracu' să las copiii repetenți, și n-am nimic cu repetenții că și Eminescu a fost, da' nu trebuie să-mi spună el ce să fac!

- Așa e, zice iluminat prietenul Doru, știi dumneata bancul cu Sfîntul Petru și Ceaușescu, la poarta raiului după moarte?

- Poate-l știu, dar nu-i rău dacă-l mai aud odată.

- Cică moare Ceaușescu , se prezintă la poarta raiului și bate tare să-i deschidă. "Cine-i acolo?" strigă Sfîntul Petru. "Eu!" " Care eu?" " Eu, Dumnezeu!"
Sfîntul Petru crapă poarta raiului cu grijă, doar atît cît să-l vadă pe ăla care strigă. "Ce-i prostia asta care-ți trece prin cap? Dumnezeu e șeful nostru și e aici, înăuntru!" "Ba nu, zice Ceaușescu, eu sînt Dumnezeu!" "Mare tîmpenie! N-ai pic de minte, bre omule! Dumnezeu a făcut lumea, mările, munții, florile, animalele, chiar și pe oameni tot el i-a făcut. Dumneata esti un nimic, un zero, cum poți pretinde că ești Dumnezeu?" "Da' de unde le-a scos el pe astea toate?" " De unde, de neunde... Din haos, na!" " Ei, aia-i. Vezi? Păi, haosul, eu l-am făcut!".

- Mda, convine învățătorul, ăsta-i banc de secretari de partid. Reiese că nenorocitul ăsta e mai deștept decît Sfîntul Petru, ceea ce e un nonsens. Nu că aș fi bisericos, dar nu-i drept.

Prietenul Doru nu se supără că învățătorul nu i-a apreciat bancul. E de-ai noștri, îi șoptește el prietenului Radu. Și reîncep, de data asta în trei: Ceaușescu e bîlbîit, e prost, e incompetent, e cizmar, duce țara de rîpă și odată cu țara, biblioteca și școala. Nevastă-sa e analfabetă, proastă și curvă. Și în ultimul discurs președintele iar a spus să mergem cu corabia socialismului pe culmile cele mai înalte ale comunismului și iar a zis tutulor, pretinie, idependență. a stîlcit limba română că n-a avut ocazia să fie repetent contribuie învățătorul. Da, zice prietenul Doru, așa e zice prietenul Radu, e un tîmpit, nimeni nu dă doi bani pe el, la Paris a furat săpunuri și prosoape din hotel, și englezii își bat joc de fasoanele lui și tot așa și americanii și chinezii și rușii. Că altminteri dacă și-ar pune rusul Gorbaciov mintea cu el... sau americanii... sau ... Bine a zis și a făcut Pacepa... Cum a demascat el Securitatea. Pe toți ne pîndește Securitatea de-aia nu mișcă nimic în țara asta, pe cine prinde îradiază. El zicea, pardon de expresie, de Radu, că Radu este și numele meu, ăsta era codul lui cu Ceaușescu, "pune Radu pe el" îi ordona Ceaușescu, adică radiază-l, omoară-l!

Prietenii mei și învățătorul sunt acum mult avansați cu berea și au ajuns din nou la soluții. de schimbare.

- Gheorghele la care vă gîndiți voi nu-i bun, zice învățătorul. Să vă iasă gărgăunii ăștia din cap, eu am școala într-un sat spre Giurgiu, și Gheorghele vostru vine o dată pe lună spre vară cu o șleahtă întreagă de securiști la vînat fazani în pădurea de la marginea satului. Că avem o pădure mare, ce-a mai rămas din codrii de altădată. Și îmi ia copiii de la școală ca să fugărească fazanii și să-i ducă în bătaia puștii lui. El stă pe scaun și trage, asta face. Nu-i bun!

- Totuși schimbarea ar fi posibilă, zice Doru, dacă n-ar fi Securitatea. Din cauza ei nu mișcă nimic în țara asta., din cauza ei, fir'ar al dracu că n-am avut noroc s-avem și noi papă ca polonezii. Aia de-aia mișcă, au papă ! Noi avem Securitate.

Chibzuiesc pe șoptite, îndoindu-se ba de unul ba de altul dintre candidați și foarte neliniștiți din cauza Securității. Si cînd chibzuiala este mai în toi, aud o voce:

- Tovărășeilor îmi dați voie să mă așez și eu?

Toți trei se uită intrigați spre autorul vocii și înlemnesc. E un căpitan de miliție, roșu la față, cu chipiul dat puțin pe ceafă. Căpitanul e forte transpirat și se șterge cu o batistă pe gîtul gros, răsuflînd greu..

- Desigur, luați loc tovarășe milițian, spune sfios Radu.

- Pardon tovule, nu sînt milițian, sînt ofițer, zice căpitanul puțin vexat. Vine cineva aici să ia comanda sau trebuie să mă duc la bufet?

- E un băiat tînăr și cumsecade, zice învățătorul, uitați-l.

Căpitanul face semne chelnerului să se apropie și-i comandă o halbă. Pe urmă își ia chipiul și șterge cozorocul cu batista. Zărește ziarul Sportul pe masă.

- Permiteți? N-am văzut meciul cu Steaua ieri, am fost ocupat toată ziua și toată noaptea și-acu dimineață nu l-am mai găsit.

Prietenul Radu dă din cap, da poate să ia ziarul și căpitanul de miliție se cufundă în lectura cronicii despre meciul pe care l-a ratat. Între timp, sosește și berea.

Prietenii mei nu mai comandă nimic, nu vor să ajungă în stare de ebrietate și să nu mai știe ce vorbesc. Ar vrea să plece. Ce bine le era, învățătorul era simpatic, dar măgarul ăsta de milițian le-a stricat cheful! O fi auzit despre ce vorbeau?

Și încep iar să facă politică ardelenește, oftînd și privindu-se cu înțeles. Dar și cu teamă.

- Mda, zice căpitanul după ce bea pe nerăsuflate aproape o jumătate din halbă, i-a bătut și de data asta. Îmi pare rău că n-am fost, da' cum dracu' să scap? Toată ziua și toată noaptea alergăm ca turbațiii de colo pînă colo...

Prietenii mei și învățătorul se uită de la unul la altul încercînd să priceapă de ce aleargă milițienii ca turbații de colo pînă colo, toată ziua și toată noaptea. Habar n-au.
Ofițerul își dă seama că nu înțeleg despre ce-i vorba. Are și el o servietă. Umblă în ea și scoate ziarul Scînteia cu chipul președintelui țării pe prima pagină. În paginile următoare este publicat discursul lui din urmă cu două sau trei zile. Ofițerul lovește cu dosul palmei figura președintelui.

- Idiotul ăsta a decretat amnistie generală pentru hoți și tîlhari și le-a deschis porțile pușcăriilor, zice el cu voce mică. Cinci mii de bandiți care comit acte antisociale și tulbură ordinea publică a oamenilor muncii. Că sînt bețivi, scandalagii și bătăuși. Și am primit ordin confidențial să-i înhățăm din nou pe toți și să-i băgăm iar la zdup. Vă dați dumneavoastră seama ce înseamnă asta? Să te joci de-a prinselea cu cinci mii de bandiți care fug ca iepurii în toate părțile?

Căpitanul îi privește cu ciudă fiindcă nu-l compătimește nimeni. Dar ei, în schimb, se uită la el încălziți de simpatie.

- Da, zice învățătorul, și peste noi în învățămînt se bagă cu tot felul de idei neprincipiale...

- Ce-i aia idei neprincipiale domnule? Are ăsta vreo idee, are el habar de ce e munca de milițian?

- A zis din nou să mergem cu corabia socialismului pe culmile cele mai înalte ale comunismului, spune ironic și cu voce mică Doru.

- Pe dracu' , și-l crezi? Dumneata ești mai prost ca el dacă-ți faci iluzii. Asta nu ne duce nicăieri. Ne distruge asta face. Politica e politică și miliția e miliție.

- Nu se amestecă, observă judicios prietenul Radu.

- Nu se amestecă, dar ce știe el care-l duce nevastă-sa de nas? Ea l-a convins să dea drumul la bandiți, ca să ia pemiul Nobil pentru pace. Proasta aia !

Gheața s-a spart și cei patru comilitoni își spun unul altuia, cu voce mică, tot ce au pe suflet. Ceaușescu e bîlbîit, e prost, e incompetent, e cizmar, duce țara de rîpă și odată cu țara, biblioteca, școala și miliția. Nevastă-sa e o analfabetă, e proastă și curvă. Și în ultimul discurs el iar a spus tutulor, pretinie, idependență. a stîlcit limba română că n-a avut ocazia să fie repetent. Și nu era nici miliție ca să-l strîngă de pe drumuri și să-l trimită la școală. Nimeni nu dă doi bani pe el, la Paris a furat săpunuri și prosoape din hotel, și englezii își bat joc de fasoanele lui și tot așa și americanii și chinezii și rușii. Că altminteri dacă și-ar pune rusul Gorbaciov mintea cu el... sau americanii... sau ... Bine a zis și a făcut Pacepa...

-Pardon?! zice ofițerul de miliție bănuitor.

- N-a făcut deloc bine, repară prietenul Doru gafa prietenului Radu.

- Nu știu despre cine vorbiți. Eu nu știu nimic, declară ritos ofițerul de miliție. Și îi privește cu necaz.

Dar numai o clipă fiindcă amintirea alergăturii de azi noapte și gîndul alergăturii din noaptea viitoare după bandiți îl întărîtă iar.

- De-aia sîntem unde sîntem, la coada Europei cu nivelul de criminalitate, zice el cu obidă și rușine de milițian.

Și ofițerul, învățătorul și prietenii mei comandă încă un rînd de halbe și încep, toți patru de data asta, să caute soluții și să inventarieze Eștii care l-ar putea înlocui pe Escul aflat la putere.

Se face seară bine. Toți patru par demult resemnați că nu pot duce acasă vestea cea bună a salvatorului țării, bibliotecii, școlii și miliției și într-o înfrățire plătesc berea și se despart la ieșirea din berărie.

Se despart, dar se vor reîntîlni în curînd.

În urma lor, băiatul cel tînăr și cumsecade, chelnerul, strînge de pe masă halbele cu un rest de bere nebăută. Ia apoi scrumiera, scoate din buzunar o sculă minusculă, poate o șurubelniță, desface fundul scrumierei și scoate ceva de acolo. E ceva mic și rotund, nu se vede bine ce anume. Apoi fixează fundul scrumierei la loc și intră în berărie. Acolo îl așteaptă cineva care-i cere obiectul mic și rotund.

- Să trăiți, zice chelnerul. Și i-l dă.

Iar viața continuă.