Totul a început în acea zi blestemată de marți...”Blestemată”, pentru că obișnuiesc să exagerez din când în când, aruncând câte un cuvânt „bombă”, menit să atragă atenția celor din jur. Port asta în mine de când eram un puști plăpând care creștea în umbra vlăjganilor cu voci groase de la țigară.
Încercam și eu să dau din aripioare, dar cine mă băga în seamă când cu greu ajungeam la nivelul umerilor lor. Și mai era și vocea mea de ață care se pierdea în vânt și cu ea întreaga mea ființă...Căutam atunci un cuvințel deșuchiat pe care-l aruncam în aer cu speranța să atrag privirile și drace...mergea! Numai că atunci, roșu de emoție, mă împotmoleam și nu mai găseam continuarea.

Deci, liniștiți-va! Marția aceea era întradevăr ploioasă și tuna de zor afară, dar blestemat era doar faptul că nu-mi prea venea să ies din pat. Mă durea capul! O fi fost de la acel Martini cu măslină pe care-l sorbisem la ea? Nu prea beau și mă tot gândeam c-o să-mi facă rău și îmi voi pierde luciditatea. Sabina se uita la mine cu ochi umezi și eram convins că următoarea scenă se va petrece în patul ei. O mai facusem și alaltăieri, iar abuzul asta îmi dădea de gândit. I-am cerut o cafea și mi-a făcut-o amară. Eram iar stăpân pe situație și ieșind pe ușă i-am promis că poate mâine...

Mi-am tras plapuma până în gât sezizand micile înțepături în umărul stâng. Tocmai stângul! Cel puțin să fi fost dreptul... Ce mă fac dacă se dezvoltă în ceva serios? Am auzit de atâtea cazuri...
La naiba! Încă nu mă dădusem jos din pat și deja tot corpul mă durea. Da, tot corpul...M-am făcut la început că nu-mi pasă de durerea aia acută în călcâi. Pe ce o-i fi călcat? O fac pe nebunul uneori mergând pe gresie fără papuci. Îi las ostentativ lângă pat...Îmi cambrez spatele și privesc în oglindă dacă arată ca un trapez. Apoi fac câțiva pași mărunți până la papuci rugându-mă să nu mă fi răcit . Acum mi-am văzut nașul: poate un ciob, poate m-a pișcat ceva. Numai să nu se infecteze...

Stateam ca paralizat fără a face vreo mișcare. Poate va trece de la sine.
Am avut parte de doar câteva clipe de liniște... Telefonul izbucni într-un concert delirant de clopoței inervanți. Îl las să sune...Sunt mort. Da, sunt mort! Morții nu răspund la telefon. Se făcu liniște. Ce bine! Doar durerile de cap mă mai sâcâiau.
Iar sună. N-am încotro. Mă ridic din pat pereclitandu-mi sănătatea și ridic receptorul:
- Iubi, ce faci?
- Sabi, sunt bolnav...
- Sărmanul de tine! Dar ce ai? Să-ți aduc o supică?
Gata, o las!..Egoista! Gândul in ce putea degenera supa aia mă îngheța. Acum, când sunt așa bolnav? O vedeam hrănindu-mă cu ea, apoi alintându-mă, iar în final...
Numai la ea se gândește. Nici nu-i pasă cât de suferind sunt... ă