Sergiu Someșan


Planeta ieftina



“Dacă toate insectele ar dispărea de pe Pământ,
în 50 de ani, întreaga viață de pe Pământ ar înceta.
Dacă toate ființele umane ar dispărea de pe Pământ,
în 50 de ani, toate formele de viață ar prospera.”

Jonas Salk, laureat al premiului Nobel





Este criză și bineînțeles că te aștepți să găsești totul mai ieftin. Dar atunci când la o licitație nu se prezintă nimeni, de trei ori la rând, poate că ar fi mai bine să te interesezi nițel înainte de a marca banul. Dar Myzell W. n-a făcut-o și s-a trezit pe cap cu o planetă care nu semăna nici pe departe cu descrierea din catalogul casei de licitații. A fost tentat, este adevărat, atât de cerul azuriu și de continentele verzi care se odihneau în mijlocul unor oceane superbe, văzute în catalogul de prezentare, cât și de prețul extrem de mic: doar o mie de credite galactice la a treia licitație, pe când prima pornise de la opt mii în cap.
Abia s-au întocmit actele, că a și închiriat prima navetă pe care a găsit-o și a zburat să-și vadă proprietatea, cu un sentiment pe care nu l-a mai avut niciodată. Primise cu ceva timp în urmă câteva prospecte de la o agenție de turism care propunea călătorii spre locații exotice, planete virgine și pline de prospețime, numai bune pentru relaxare. Prețurile erau pe măsură, așa că, după ce a vizitat în calitate de simplu turist o astfel de planetă, este foarte posibil ca undeva în subconștientul lui să fi rămas bine înfiptă ideea că și el ar putea organiza ceva asemănător, dac-ar pune mâna pe o planetă corespunzătoare. Criză, criză, dar bogătașii galaxiei tot vor să se relaxeze, așa că — atunci când s-a ivit ocazia — a licitat fără să ezite nici măcar o clipă. Naveta în care călătorea spre planeta LUI, fusese pe vremuri una de prospecțiuni și era destul de bine echipată, așa că, plin de nerăbdare, imediat după ce-a ieșit din hiperspațiu și-a orientat telescopul principal spre Terra, cum se numea noua lui achiziție. Dezamăgirile au început să apară încă de la distanță: deșerturile, care — la urma urmei — au și ele farmecul lor, erau în număr mult mai mare și pe suprafețe mult mai întinse decât cele din catalog. Dar ce l-a dezamăgit cel mai mult la planeta lui virgină era halul de poluare în care se afla. Ce prospețime să le ofere el bogătașilor galaxiei, când biata lui planetă era acoperită de nori întregi de gaze din hidrocarburi arse incomplet? Când s-a mai apropiat, a văzut dealuri întregi de gunoaie. Ce dealuri? Munți întregi care maculau frumusețea planetei. Abia când a ajuns suficient de aproape, a putut vedea și cauza: toată planeta era infestată cu niște ființe bipede care găureau, săpau și murdăreau totul în preajma lor. Și erau peste tot. Se simțea pur și simplu scârbit, așa că nici n-a mai coborât pe planetă, ci a făcut doar câteva fotografii concludente și i-a spus pilotului să-l ducă înapoi, la casa de licitații.

*

— Nici nu se pune problema, îi spuse politicos reprezentantul casei de licitații. Dacă în trei zile nu vă rezolvăm problema, o să primiți întreaga sumă înapoi, împreună cu toate scuzele noastre, plus o bonificație consistentă.
Bărbatul privi încă o dată, lung, fotografiile lui Myzell, apoi scoase un dosar dintr-un sertar. Îl deschise și se putea vedea că pe copertă scria cu litere mari: Planeta Terra. Confruntă încă o dată materialele din dosar cu fotografiile recent aduse, apoi îi aruncă o privire gânditoare:
— Ființele astea bipede au mai fost o dată în vizorul nostru, atunci când au descoperit focul. Ne-am dat seama ce urma să se întâmple când am văzut că au început să afume planeta, așa că am hotărât să le stârpim cât mai ecologic cu putință și am deviat cu câteva grade orbita Terrei, pentru a produce o glaciațiune puternică. Se vede treaba că au supraviețuit cumva și uite unde s-a ajuns! Așa cum am spus, vă rog să ne acordați numai trei zile răgaz și vom rezolva definitiv problema.

*

Fiind angajat în compartimentul tehnic al casei de licitații, am avut de mai multe ori ocazia să mai „aranjez” puțin un continent sau chiar o planetă întreagă. Dar era vorba de lucruri mărunte, cum ar fi o dezinsecție sau chiar o deratizare, pentru a face ca lucrurile să apară în momentul preluării cât mai aproape de fotografiile din catalog. Îmi aduc aminte, chiar, că odată a trebuit să replantăm un întreg continent cu gazon numai pentru că uitase cineva o asemenea fotografie în catalogul de prezentare. Operațiunea în sine costase mai mult decât prețul la care se vânduse toată planeta, dar onoarea casei de licitații fusese salvată.
De data asta, aveam de-a face cu ceva mult mai greu: o întreagă planetă infestată cu ființe care nu apăreau deloc în catalogul inițial și care erau mult mai periculoase decât orice întâlnisem până acum. Nu numai că se înmulțiseră fără măsură într-un timp incredibil de scurt, dar pur și simplu distrugeau planeta. Fotografiile aduse de câștigătorul licitației nu mai lăsau nici o îndoială: aceste ființe, pur și simplu, își distrugeau planeta. Cum mai avusesem procese legate de Legea Neintervenției, de data asta am preferat să merg cu dovezile la avocații casei de licitații și să le cer părerea. Convingerea lor unanimă a fost că Legea Neintervenției este lovită de nulitate în acest caz. Sfatul lor a fost să păstrez bine dovezile cu acțiunile distructive ale bipezilor și să scap cât mai repede de ei, așa că am trimis imediat o echipă de cercetare pe planetă.
Distrugerea acestor ființe bipede era o adevărată provocare, pentru că restul biosferei trebuia să rămână intactă. De aceea, principala sarcină a echipei de cercetare a fost să afle ce anume îi diferențiază pe acești bipezi de restul faunei. Ce anume fac ei, și restul animalelor nu?
Răspunsul a venit mai repede decât mă așteptam: singurul lucru care ne ajuta cu adevărat era faptul că numai bipezii foloseau televiziunea. Nici un alt membru al altei specii nu ajungea să privească decât cu totul întâmplător la acest mijloc de divertisment și informare, așa că am solicitat o rezolvare folosind această televiziune. Tânărul Craynex, mai obișnuit cu psihologia raselor tinere și barbare, a fost primul care-a găsit soluția: trebuia ca în cadrul programelor de televiziune să fie introdus un mesaj subliminal care, la apariția unui factor declanșator, să producă un scurtcircuit care să facă o separație netă între creierul reptilian al bipezilor și straturile succesive apărute ulterior. Partea reptiliană a creierului bipezilor era răspunzătoare doar de foame, frică, egoism și dorință sexuală și, în final, de comportamentul agresiv, de simțul teritorialității, al ritualismului și de stabilirea ierarhiilor sociale.
Probabil că ar trebui să vorbesc despre implicațiile morale ale unui asemenea genocid, dar, spre cinstea noastră, vreau să spun că nici unul din echipă nu s-a îndoit nici măcar o singură clipă că este etic și moral să distrugi o specie pentru a salva un milion de alte specii. Plus o planetă în întregul ei.
Poate că sunteți curioși cum a decurs practic operațiunea: mai simplu decât m-aș fi așteptat. Profitând de faptul că între miturile acestor bipezi era unul referitor la sfârșitul civilizației lor, care-ar fi trebuit să survină în data de 21.12.2012, după data locală, am folosit acest mit drept factor declanșator. Tânărul Craynex observase că numărul telespectatorilor creștea foarte mult în timpul transmisiunilor în direct ale procesiunilor mortuare ale unor bipezi importanți. A profitat de această atracție morbidă și, înainte cu numai câteva zile de data aleasă, a lichidat câțiva bipezi importanți ai planetei, astfel că audiențele au urcat până la cer. Probabil că peste 99% din populația bipedă a Terrei privise și jelise la aceste procesiuni fără să știe că, de fapt, își jelește propriul sfârșit. Pe 22 decembrie 2012 — data locală — am vizitat planeta pentru a inspecta rezultatele. Aș putea spune că a fost un rezultat strălucitor: peste tot, hoarde de bipezi umblau înnebunite după mâncare și toate activitățile lor poluante erau lăsate de izbeliște. Așa cum preconizase tânărul Craynex — pe care va trebui să-l avansez cât de curând —, prioritățile lor erau acum dictate de foame, frică, egoism și dorința sexuală — nu neapărat în ordinea asta. Problema este că, deși mai era mâncare destulă, reptilele nu puteau folosi nici un fel de unelte, așa că aveau să moară de foame în fața unor conserve și a unor cutii de carton pe care nu știau cum să le deschidă. Nici nu se punea problema să poată produce în continuare alimente: trebuiau să se descurce cu ce se găsea în natură. Și, după ani întregi în care folosiseră numai hrană procesată, acum natura nu era deloc mărinimoasă cu ei. Nu erau adaptați alimentației naturale, pentru că nu aveau nici colți, nici gheare sau alte mijloace prin care s-o procure și s-o mănânce.
Bineînțeles, rămăsese un procent neglijabil de bipezi neafectat de aceste transformări, dar nu avea nici o șansă în fața reptilienilor. S-au făcut câteva pariuri, însă eu am mizat pe părerea lui Craynex, care le dădea cel mult cinci ani din timpul local până când vor dispărea ca specie. Motivele lui erau că rezervele de hrană vor fi suficiente pentru un timp foarte limitat, apoi vor ajunge să se mănânce între ei. Vor începe cu cei bătrâni, cu cei foarte tineri, apoi cu cei bolnavi și abia pe urmă se vor lupta între ei. Reptilele nu folosesc nici un fel de arme și nu știu să se organizeze în haite, iar bipezii nu erau deloc înzestrați pentru luptă, așa că vor ajunge repede pradă mamiferelor carnivore. Cel mult cinci ani, a spus Craynex și eu îl cred. Ne încadram și în termen, pentru că o zi galactică are destul de mulți ani tereștri, astfel ca planeta să devină ca nouă în numai două zile galactice.