Bunul meu Dracula

Adrian Țion


Furia vântului turbat răscolea tenebrele nopții. Rafale de ploaie sfichiuitoare se revărsau peste sătucul adormit, instalând în pădurile din jur urgia și panica. Pârâul privit de pe balconul pensiunii bolborosea furios, amenințând să se reverse peste maluri. Grila metalică pentru măsurarea nivelului apei, fixată pe malul drept, pe dig, fusese acoperită în întregime de puhoiul cafeniu-mocirlos. Apa colcăia ca o fiară imposibil de stăpânit, vuia neîntrerupt. Sclipiri viclene se transformau pe pereți în tot atâtea rânjete drăcești. Cum să dormi pe o așa vreme? Cum să nu-ți bubuie-n cap picurii grei, de plumb, ce loveau cu furie apocaliptică în lemnul balconului și în acoperișul de tablă de deasupra? La un moment dat s-a întrerupt furnizarea curentului electric. Totul a intrat subit în beznă. O beznă cu atât mai îngrozitoare cu cât, din cauza ei, nu mai puteam să mă mișc în voie prin cameră. Mi-a venit în minte nedumerirea unui schizofren pașnic pus pe problematizări trăsnite: „Unde se duce lumina când întunericul îi ia locul? Dar întunericul alungat de lumină?” Un mister imposibil de dezlegat. Acum preferam lumina, fără să-mi pun întrebări de acest fel în cazul în care ar fi revenit. Dar întrerupătorul din perete țăcănea fără efectul așteptat. Bâjbâiam prin cameră, spre balcon, ca să încerc a desluși ceva pe afară și să mă asigur că Le petit lion e acolo, în parcare, n-a fost încă luat de șuvoi. Într-adevăr, caroseria roșie sclipi promițător la flash-ul unui fulger fugar. M-am bucurat că dudul cu crengile smucite de furtună nu s-a prăbușit încă peste Peugeot-ul meu 107. Nu încă, dar nenorocirea putea să se întâmple dintr-o clipă în alta. La scurta lumină a următorului fulger am constatat că mașina e acoperită de sumedenii de goange mărunte, negricioase. Măi să fie! Furia stihiilor atacase violent însoțitorul meu metalic. Din punctele negre se scurgea un lichid sângeriu, proaspăt, brăzdând parbrizul și tot corpul metalic al Peugeot-ului 107, căzut victimă unei crime îngrozitoare. La lumina altui fulger m-am dumirit că punctele negre erau dude smulse de vijelie din crengile de deasupra. Un agud la munte e semn rău! În ciuda prăpădului generalizat, a zgomotelor sinistre iscate de vânt, găsii resurse să intuiesc ironic: totul se explică din moment ce sunt pe domeniul lui Dracula. Locul lui de refugiu e doar la un kilometru de aici. Numai gândul ăsta putea să stârnească imaginația oricărui turist. Când sticla din ușa de la balcon, trântită de vânt, s-a spart, am simțit cum groaza îmi urcă pe șira spinării ca un miriapod gigantic. Am fixat cu ciudă crescândă virtualul ecran al televizorului, care mi-ar fi alungat frica. Din el a intrat în cameră însuși Dracula. Se plimba amenințător dintr-un colț în altul al camerei. Avea fața lividă a lui Bela Lugoji. L-am luat de piept, încercând să-l scot afară pe balcon. N-a fost chip. Avea puterea de rezistență a unui adevărat mit. M-am luptat cu el până când, învins de forța lui covârșitoare, am sfârșit prin a-i accepta prezența.
Când m-am trezit din somn eram transpirat tot. Mulți turiști străini vin special aici pentru a trăi spaime grozave, așteaptă să se întâlnească în zonă cu Dracula. După ce fac efortul să urce 1480 de trepte la cetatea lui și tot nu dau de el sau de vreun strigoi mai acătării, pleacă dezamăgiți. Ce spirite seci mai sunt și străinii ăștia! Așteaptă să fie bulversați de fantome fără pic de participare.
Ce soare, cer albastru și liniștit mi-ar fi intrat în cameră în miezul nopții, dacă aveam televizor! Am resimțit lipsa lui de îndată ce am intrat în cameră. Știam că va fi un chin să adorm fără el, după ce de ani buni ecranul pâlpâitor îmi spunea basmul potrivit înainte de culcare. Un basm indispensabil, constatam indispus, când m-am trezit singur în cameră. Cu televizor aș fi format un cuplu domestic. Primul semn rău a apărut imediat după ce am coborât din mașină. Organizatorii ne-au întâmpinat cu pâine și sare, după tradiția locului. Pe o măsuță, lângă intrare, era un fel de cozonac mare împletit, din care se rupseseră cu mâna bucăți, o farfurioară cu sare și o cană de sticlă cu vin roșu. Întâmpinat ca Ceaușescu în vizitele sale de lucru n-am fost niciodată. După afabile strângeri de mâini, am fost poftit să mă servesc din fiecare și, după ce am înghițit bucățica de cozonac, pentru că ezitam, unul dintre organizatori, istoric de renume, mi-a arătat cu privirea vinul roșu, explicând triumfalist, cu un zâmbet strâmb în colțul gurii: „Sângele lui Dracula!”. „Al lui Dracula sau al lui Drăculea?” am plusat incisiv, știind cât de sensibili sunt localnicii la onomastica spiritului tutelar al locului. Dar gazda a preferat să mențină ambiguitatea, ascunzându-se după un răspuns lugubru: „Sângele victimelor lui...” N-am mai continuat, pentru că, neatent la turnarea vinului în pahar, am pătat puțin fața de masă albă ca neaua. „Nu-i nimic”, a făcut cu mâna a nepăsare gazda binevoitoare.
După cazare, am întrebat la recepție dacă nu au o cameră cu televizor. Femeia corpolentă ce trecea drept patroană s-a scuzat că au deschis recent pensiunea și încă nu au toate dotările. Am înghițit în sec știind ce luptă voi da cu somnul. Întors în cameră, am auzit vocea familiară a știristei de la Antena 1 răzbătând prin peretele subțire. M-am repezit iar la patroană, care era în bucătărie. Mi-a explicat că am ajuns mai târziu, camerele cu televizor s-au ocupat și cele libere sunt fără televizor. Am înghițit din nou în sec, punându-mi nădejdea în lectura unor reviste ca să ademenesc somnul. Am urcat din nou în cameră ca să văd cum voi putea să stau pe spate în pat răsfoind revistele aduse de acasă. Nu puteam. La capul patului, în perete sau pe noptieră, nu era nici aplică, nici veioză. Singurul bec se afla în plafon și era așa de slab că abia lumina încăperea ca să nu te lovești de mobilierul din lemn de brad lăcuit. Totul era nou, dar modest. Becul era de 40 de wați, să nu consume prea mult, așa că nu se putea citi nici stând sub el în picioare. Se înțelege, disconfortul ăsta începu să mă îngrijoreze. Ploaia încă nu începuse și prin perete auzeam din camera alăturată odihnitorul dialog în engleză al unui film. Ce bine de ei! Erau mai mulți. Discutau, comentau, râdeau, se simțeau bine. Eu, singur cuc, nu știam ce strategii să adopt ca să adorm și să nu-i mai aud.
Mai târziu a început vijelia și s-a luat curentul. În sfârșit eram egali în fața lui Dumnezeu și a naturii dezlănțuite. Vorba vine! Părea că Dumezeu fusese înlăturat de necruțătorul prinț al tenebrelor. Apoi nu s-au mai auzit replicile în engleză ale personajelor din film, nici replicile ocupanților camerei. Adormiseră între timp și acum dormeau legănați de tunete ca de vise. Numai mie îmi rămânea să mă lupt cu stihiile până dimineață. Dracula mișuna amenințător prin cameră, fluturându-și mantia neagră de mătasă.

La micul dejun, m-am așezat la singura masă liberă. La scurt timp cele trei locuri libere de la masa mea au fost ocupate de un cuplu cam de patruzeci de ani și de băiatul lor de vreo optsprezece. Bărbatul era impozant, cu stomacul umflat, răsfățat cu mâncăruri fine și fundul lățit de sedentarismul cercetătorului, cărunt pe la tâmple, unde părul era ceva mai des. În vârful capului, împuținatele fire șatene descriau un semicerc strategic pentru a acoperi chelia. Sacoul de un bej deschis și papionul gri cu modele maronii îi subliniau distincția. M-am simțit puțin stânjenit de blugii mei ponosiți și cămașa cadrilată aruncată întâmplător pe umeri. Tipul elegant era calm, mânca tacticos, cu mișcări încete, studiate. După un somn liniștit nici nu se putea să se miște altfel. Soția lui, pipernicită și slabă, cu primele riduri pe față și cu părul roșcat ondulat artificial, era de o eleganță ceva mai discretă, dar era evident că voia să țină pasul cu moda. Vorbea mult, dar uneori părea că plutește în alte sfere. Adolescentul subțirel era tăcut și respectuos, deci atipic adolescenților din ziua de azi, grași, îngâmfați, plini de fițoșenii. Nu după mult timp am constatat că era familia din camera alăturată. Capul familiei era unul dintre invitații la simpozion. Le-am vorbit despre prăpădul de la miezul nopții. După fețele lor mirate mi-am dat seama că habar nu aveau ce s-a petrecut cu câteva ore în urmă. Ce înseamnă să ai televizor în cameră! Te apără de intemperii, insomnii și monstruozități aferente. S-a luat lumina? Ei nu și-au dat seama. Ce le spuneam eu părea rupt dintr-un film de groază, un film cu Dracula, firește, și mai ales mama adolescentului m-a privit într-un mod ciudat. Soții m-au ascultat ridicând mirați din sprâncene și râzând cu poftă când adolescentul a pomenit de Dracula.
Am coborât împreună din pensiune, îndreptându-ne agale spre sala de conferințe, situată la patru sute de metri pe drumul principal al localității. Nu mai ploua, dar în aer persista o umiditate rece. Când am ajuns în dreptul mașinii, Le petit lion zăcea răpus în savana pustie a parcării în urma luptei cu fiara furtunii care-i aplicase o sumedenie de împunsături de cuțit. Odioasă crimă! Corpul caroseriei era scăldat în sângele dudelor căzute peste noapte. Niciun om înjunghiat, căzut pe jos, nu arăta mai oribil. Împărtășindu-mi repulsia subită și privind în aceeași direcție, femeia cu părul roșcat m-a privit complice, sever, apoi mi-a șoptit la ureche: „Lucruri bizare se întâmplă pe aici.”
În sala de conferințe, fiecare din cei 23 de invitați la simpozion avea locul rezervat. Istorici, profesori, cercetători de diferite vârste, dar preponderent mai albiți la păr, se opriră să mai schimbe o vorbă, înainte de a ocupa loc în sală. Am simțit un inexplicabil fior rece prin tot corpul când, îndreptându-mă spre scaunul meu, am trecut pe lângă cele trei țepe de lemn, înălțate decorativ spre tavan pe esplanada în formă de scenă a sălii. Decorativ? Erau chiar țepele temute ale temutului Vlad Drăculea Țepeș! Nu știu cum se face că femeia cu păr roșcat era iar lângă mine și, sub aparența unei glume, s-a lansat agresiv într-o observație cât se poate de răutăcioasă: „Ce tupeu au ăștia! Să pună țepele chiar aici lângă noi! Au de gând să ne tragă în țeapă?” Nimic nu-i convenea. Nimic nu era bine. Pe când să-mi dau și eu cu părerea, dispăruse în spatele altui invitat.
Când i s-a dat cuvântul vecinului de cameră, conducătorul lucrărilor l-a numit Sebastian Dăscălescu. El, ca de altfel toate celelalte somități, a evocat semeția domnitorului, evitând orice trimitere spre mitul de tip horror, artificial, rupt de realitate istorică. Nici eu n-am făcut excepție prin intervenția mea. Îl vedeam pe Bela Lugoji aruncat în colțul disprețului generalizat al referenților.
De la primele luări de cuvânt simțeam cum pătrund înfricoșat în secolul 15, acolo unde urma să aibă loc tragerea în țeapă a celor trei trădători ai domnitorului. Pregnanța acestor pari ascuțiți în vârf, precum și exclamația femeii m-a descumpănit pe moment. Apoi totul s-a așezat în parametrii unor intervenții pertinente, docte, amănunțite, extrem de interesante. Din materialele prezentate de referenți, convulsiile politice și sociale ale acelei epoci s-au așezat în repere istorice de o mare acribie științifică. Personalitatea lui Vlad Drăculea a țâșnit cu forță în mijlocul sălii ca o torță aprinsă pentru a lumina chipul omului transformat în legendă vie. Secvențe dintr-un film despre Vlad Țepeș se derulau pe peretele frontal. Mă uitam vinovat spre colțul unde zăcea umilit Bela Lugoji. S-a vorbit mult și despre cetatea consolidată de el cu târgoveții și boierii necredincioși lui. De dimineața până seara, cu o scurtă pauză de masă la amiază, s-a așezat, cărămidă cu cărămidă, înălțându-se zidul anual de apărare a mitului autohton, ignorându-se orice legătură cu artificialul mit al lui Dracula, născut în străinătate în condiții suspecte. Îl vedeam pe Dracula lui Stoker ridicându-se furios din colțul lui, mustăcind marginalizat pe lângă țepele lui Vlad de pe scenă sau arătându-și din când în când colții de vampir, gata să se înfigă în gâtul următoarei victime care putea fi oricare dintre noi, trădătorii lui. În tot acest timp, ploaia șiroia pe la ferestre prevestind răzbunare. Seara târziu, când am părăsit sala de conferințe, am constatat noile efecte ale ploii îndelungate. Abia ne-am putut găsi drum printre bălțile considerabil lățite spre pensiune. Apa invadase pământul. Defecțiunea la rețeaua electrică fusese remediată, deci familia istoricului Dăscălescu se putea refugia în lumea de imagini edulcorante a televizorului, eu urmând să traversez o altă noapte de chin. La cină am aflat că pe râu în jos sunt deja inundații. Vestea punea în pericol întoarcerea spre casă de a doua zi.
Cu „sângele lui Dracula” în pahare, am continuat să ne îngrijorăm în privința plecării. Afară, vijelia se instalase din nou.
- E un loc blestemat, țâșni din calmul conversației vocea ascuțită a soției istoricului Dăscălescu. Săptămâna trecută a fost găsit cadavrul unei femei tinere căzut într-o râpă de sub zidurile cetății, deasupra râului.
- Asasinată? am întrebat curios.
- Nu se știe, mi-a răspuns înfricoșată femeia cu părul roșcat, fără să mă privească.
- S-o fi aruncat de sus de pe stânci ca soția lui Vlad să nu cadă vie în mâna turcilor, comentă impasibil istoricul. Cine știe ce turci o fi avut în cap. După ea n-o să rămână nici măcar un hidronim ca Râul Doamnei.
- Pentru voi numai ce rămâne în istorie are importanță, lovi necruțător doamna Dăscălescu, stârnită de atitudinea indiferentă a soțului. Viața chinuită a unei femei nu înseamnă nimic.
- N-am spus asta, se apără domnul Dăscălescu. Poate nu s-a sinucis.
- Poate, admise și femeia. Aici bântuie fantoma lui Dracula. Nu vedeți ce potop e afară? De aici nu vom mai putea pleca.
Istoricul izbucni într-un râs zgomotos, neîmpărtășit de niciunul dintre comeseni. Junele Dăscălescu privea pe geam cu interes crescând. Mama lui se enervă:
- Voi nu admiteți contopirea celor două mituri. O țineți numai pe documente de arhivă și interpretarea lor. Rahat istoriografic. Nu admiteți că Dracula, ca strigoi autentic, spirit tutelar al locului, a fost dintotdeauna aici, deci anterior lui Vlad și l-a ales pe voievod să-l reprezinte în viața pământeană. Ca Dumnezeu pe Iisus. L-a atras în acest loc pentru a-l proteja, pentru că el este stăpânul absolut. Vlad este doar o întrupare a lui Dracula. De ce nu vreți să admiteți varianta asta și s-o dezvoltați la dimensiunea care merită.
- Pentru că lucrurile stau exact invers, se oțărî istoricul. Vlad este o realitate istorică, pe când Dracula este doar o ficțiune grosolană, excentrică, așa cum fabulează orice autor de romane. Și oricum, este ulterioară cronologic vorbind, este născută din această realitate.
Extrem de bătăioasă, doamna Dăscălescu, profesoară de literatură la universitate, atacă din nou:
- Nu puține au fost cazurile când ficțiunea a luat-o cu mult înaintea așa-zisei realități. Vrei exemple?
- Dacă mai bei un pahar de vin, ficțiunea va fi învingătoarea absolută a tuturor bătăliilor istoricilor.
- Ce-ți pasă că beau! Fac ce vreau! rânji sardonic femeia cu păr roșiatic, convulsionată la față din pricina paharelor golite. În acele clipe fața ei degaja o siguranță de sine de-a dreptul diabolică. Beau să mă pun bine cu Dracula asuns în pădurile din jurul satului. Care-i problema? Dacă nu ne punem bine cu el, nu ne va elibera din strânsoarea lui.
- Superstiții, eresuri... zâmbi explicativ către mine istoricul.
- Dracula trebuie respectat și reinventat, insistă femeia. Trebuie exploatat acest spațiu pentru turism. Trebuie să le oferim străinilor programe cu vampiri, câte un Dracula la fiecare cotitură. Altfel n-o să ne ierte că-l denigrăm și-l respingem mereu.
Discuția a continuat și mai aprins în cameră, de unde am auzit vocea domnului Dăscălescu acuzând-o în fel și chip că ieșirile ei îl pun într-o lumină nefavorabilă în fața colegilor:
- Nu înțeleg ce se petrece cu tine. De când am ajuns aici, parcă a intrat dracul în tine.
- Da, a intrat. Vrei să mă duci la preot să scoată duhurile rele din mine? Tu, care nu crezi în Dumnezeu, numai în atestatele istorice? Nici nu știu de ce m-am căsătorit cu un ateu. Mi-ai stricat viața. Vrei să mă duci la preot? Vrei?
- Vreu să nu mai bei, atâta tot, i-o tăie scurt soțul surescitat. Băutura e lucrul dracului.
- Nu a lui Dracula? se maimuțări femeia isterică.
- Îți spun să termini! tună vocea istoricului.
- Nu zău. De ce să termin? Eu sunt Dracula! făcu ea dintr-odată.
Un țipăt înfiorător, ascuțit, urmat de niște bufnituri suspecte se auzi prin peretele șubred. Primul instinct fu să dau o fugă până în camera alăturată să văd ce se petrece. Eram extrem de curios și, pe deasupra, aveam datoria de a preveni o crimă, dacă se mai putea face ceva. Poate că femeia avea tulburări de comportament accentuate de excesul de alcool. Oricum, n-aș fi dorit să fiu în pielea lui Dăscălescu. Îmi acordai imediat un punctaj maxim pentru că rămăsesem burlac, dovedindu-mi puterea de a înfrunta singur loviturile destinului. Mai ales că, nu după mult timp, femeia făcu o criză. Țipa întruna către istoric să recunoască în fața ei imediat că Dracula e spiritul prezent pretutindeni care le amenință familia în caz că nu e recunoscut mai important decât domnitorul istoricilor. Biata femeie se fixase pe Dracula și pace, așa cum alți obsesivo-fobici se fixează pe Napoleon, mitul cel mai la îndemână al măririi.
- Zi după mine, continuă femeia cu sughițuri în glas, că Dracula e superior lui Țepeș. Altfel, mâine dimineață trupurile noastre vor atârna în țepele din sala de conferințe!
Se înecă numaidecât într-un plâns convulsiv.
Ca s-o liniștească, domnul Dăscălescu recunoscu superioritatea lui Dracula. Apoi nu se mai auzi nimic.
Constatai numaidecât că sunt lac de sudoare pe tot corpul. Luai prosopul să-mi tamponez pielea asudată. Prin geamul spart în noaptea precedentă vântul introducea în cameră stihiile. Se luase din nou curentul electric. Vijelia de afară nu mai contenea. Îmi era frică să ies pe balcon să nu dau nas în nas cu Dracula. M-am resemnat. Ce-o fi, o fi, mi-am zis încercând să mă liniștesc, să adorm. Dar n-am reușit decât să aștept crispat și chircit în pat, sub pătură, dimineața izbăvitoare. Lumina ei se strecură anevoie prin opacitatea metalică a norilor.
Trecând pe lângă ușa camerei unde era cazată familia Dăscălescu, m-am oprit o clipă să trag cu urechea. Nu se auzea nimic. Când am ieșit din pensiune, pacea se revărsase peste ținut. Nu mai ploua și vântul își potolise furia, dar efectele furtunii erau evidente: pârâul ieșise din matcă și apa se întindea peste șosea ca o șopârlă oprită cu capul ridicat ce privește nedumerită și nu înțelege cum a ajuns într-un loc nepotrivit. Nivelul apei maronii ajungea până la jumătatea roților unor mașini îndrăznețe ce se hazardaseră în zonă. „În jos e prăpăd. Nu se poate merge. Eu m-am întors când am văzut ce e.” Spuse șoferul unei Dacii, scoțând capul pe geam, bucuros că scăpase doar cu o sperietură zdravănă și vrând să informeze și pe alții să nu pornească în jos. Căci lângă mine mai erau vreo trei oameni din sat. Perspectiva de a nu pleca de aici nici a treia zi căzu ca un trăsnet cumplit în moalele capului. Varianta de a escalada muntele înapoi era și mai periculoasă. Cine știe ce alunecări de stânci, surpări de teren sau alte grozăvii avuseseră loc pe drumul montan încă nedeschis circulației oficiale. Le petit lion era curat ca lacrima. Ploaia în rafale măturase toate dudele căzute din copac cu o noapte înainte și de pe crengi nu mai căzuseră altele.
Până la micul dejun mai era o oră. Am luat-o la plimbare pe marginea șoselei în sus, evitând bălțile tot mai rare. Pe drumul spre cetate nu mai era apă datorită faptului că nivelul șoselei era tot mai ridicat. Am inhalat cu nesaț metri cubi de aer ozonat. După ce am ieșit din localitate, m-a luat în primire o haită de câini ce se gudură pe lângă turiști pentru a primi ceva de mâncare. Erau vreo șapte. Arătau ca niște lupi flămânzi, cu blana udă în partea de jos în urma ploilor. Mi s-a făcut inima cât un purice când au început să latre spre mine. N-aveam ce să le dau de mâncare, dar se țineau scai de mine în speranța că vor primi ceva. Întotdeauna mi-a fost frică de câini și acum iată-mă singur singurel înconjurat de o haită nu tocmai prietenoasă, îmi spuneam constatând gravitatea situației în care mă aflam și încercând să-mi fac un pic de curaj. M-am gândit să mă întorc tocmai când ajunsesem la baza scărilor ce dau spre cetate. Perspectiva de a urca mi-a alungat pe loc teama. M-am îndreptat hotărât spre scări. Haita m-a abandonat în parcare, nepunându-și mintea cu un scrântit care, la o oră atât de matinală, urcă de unul singur spre cetate. Se vede că erau dirijați din umbră. De la baza scărilor în sus urma să fiu atacat de fantomele ascunse prin tufișurile pădurii de care vorbea soția istoricului Dăscălescu. O altă teamă luă locul fricii de câini. Auzisem că sunt 1480 de trepte din beton, traseu pe care se puteau întâmpla multe. Și multe s-au întâmplat de-a lungul timpului. După primele 30 de trepte, urcate prin pădurea deasă ca peria, a apărut, pe post de stihie patrupedă, un alt câine. Alb, cu burta suptă și cu blana udă, ca ceilalți. Ca să nu se țină după mine, i-am arătat de câteva ori mâinile și buzunarele goale. Degeaba. Era alb, cu privirea ageră și mergea în trei picioare. „Uite-l pe dracul șchiop” mi-am zis, încercând să-l alung. Piciorul stâng din spate îi atârna inert. Apoi mi s-a făcut milă de el. Urcam greu, gâfâind, dar cu siguranță nici lui nu-i era ușor fără un picior. I-am explicat că n-am mâncare și nu are rost să se țină după mine că nu voi avea mâncare nici mai sus. Ne-am oprit să ne privim în ochi, să ne explicăm unul altuia ce căutăm acolo. Am insistat, arătându-i că n-am la mine nimic altceva de oferit decât niște vorbe. S-a arătat mulțumit, căci m-a ascultat tot drumul povestindu-i despre viața mea de om singur, asaltat uneori de viziuni nu tocmai ortodoxe. M-a ascultat cu mult interes. „Te pomenești că ești o reîncarnare a lui Dracula, cel care îmi tot dă târcoale” i-am zis ironic. „Un avatar implorând mila, ca, cedând, să mă înșface. Nu vei reuși. Marș, Dracula!” Dar nu s-a dus. A plecat numai capul în jos și de îndată ce am pornit, a pornit și el după mine mai departe. Uneori o lua înainte, căci simțea el ceva mișcând prin iarbă și considera de datoria lui să intervină ca să mă apere. Când ajungeam și eu în acel loc, nu mai mișca nimic. M-a condus așa până în vârf. Printre zidurile în ruină sufla un vânt tăios, dat naibii. Ajuns la ce a mai rămas din cetate, niște ziduri ciuntite de monștrii timpului, Dracula al meu s-a pus pe povestit diferite episoade din istoria cetății ca un veritabil ghid. Transpirat, obosit, cu cămașa udă pe mine și cu inima zvâcnindu-mi în piept cu putere am poposit o vreme în preajma lui, împrietenindu-ne. Ochii lui deveniseră blânzi și afectuoși. „Măi Dracula, măi! Să te cred? Nu încape nicio îndoială că stăpânul tău te-a trimis să-mi întărești convingerea că între Vlad și Dracula nu e nicio diferență, doar că modernitatea a exagerat și continuă să exagereze în maniera-i specifică, demențială chiar, faptele de o mare cruzime ale omului adormit în legenda sa”.
Am coborât cele 1480 de trepte sub protecția micului Dracula cu trei picioare într-o liniște desăvârșită. Eram conștient că nu voi fi atacat de niciun vârcolac pitit după stânci povârnite, cu înfățișări înspăimântătoare. Jos, m-a predat haitei din parcare, celor șapte dulăi trântiți pe asfalt, de care nu mi-a mai fost frică. Însă durerea coborâtă în picioare în urma efortului făcut nu mă lăsa o clipă să stau locului. Genunchii săltau involuntar chiar dacă aș fi vrut să stau. Poate s-ar fi liniștit din spasmul coborârii scărilor dacă m-aș fi întins pe jos, alături de dulăii cu blana murdărită. Dar nu mai aveam timp de popas.
În fața pensiunii, oamenii coborâți din camere priveau îngrijorați apa întinsă peste șosea, prin curțile și grădinile oamenilor. Televizorul anunța inundații catastrofale în sud. Informațiile primite prin telefoanele mobile amplificau dezastrul. Toate speranțele se îndreptau spre drumul peste munți, din nord. Un drum dificil, spuneau unii, mai ales că deja coborâse ceața. Ce era de făcut?
Când am recunoscut scăfârlia cu părul împuținat a domnului Dăscălescu, m-am apropiat de el să văd dacă nu are ceva zgârieturi pe față sau pe gât. Nu, vampirița nu-l zgârâiase deloc. Dădea neliniștit din mâini, căuta soluții care nu se arătau. Spunea că trebuie să ajungă neapărat în acea seară acasă pentru că a doua zi aveau cursuri și el și nevasta lui. Automat am întors capul după nevastă-sa. Nu era. Am intrat în restaurant să iau și eu micul dejun în grabă. Doamna Dăscălescu era la o masă împreună cu băiatul ei care m-a salutat respectuos. Nu mai era nebuna de azi noapte. Măi să fie, m-am mustrat sever. M-am contaminat cu ultimul virus purtătăr de draculină? Nu-mi venea să cred cât de firesc se limpezesc nebuloasele întunericului. Azi noapte am avut auzenii? Cu un glas potolit, doamna Dăscălescu m-a invitat să iau loc la masa lor. Ea terminase de mâncat și se părea că tocmai epuizase setul de descântece murmurate în fața unei legăturici de busuioc așezate în fața ei pe masă.
- Nu cred în așa ceva, spuse ea scuzându-se, dar cu siguranță nu poate face rău. Așa făcea bunica mea pe vremuri când avea necazuri de la deochi.
Băiatul s-a uitat la mine să vadă dacă sunt dispus a accepta astfel de practici. Am înclinat capul afirmativ ca să nu creadă că dezaprob așa ceva și după un timp am ieșit toți trei pe scările pensiunii.
Doamna Dăscălescu a inspirat o dată aerul proaspăt și în clipa următoare s-a strâmbat îngrozitor.
- Nu mai suport. Aici miroase a cadavre. Bine că plecăm.
Atunci mi-am dat seama că toată normalitatea ei era o perdea de fum. De fapt, era sărită rău. Nu mai avea rost să zăbovesc o clipă lângă ea. N-o mai suportam. Destul că o suporta soțul ei. Dar asta era treaba lui. Să și-o țină. M-am hotărât brusc s-o întind, să iau drumul muntelui spre nord, cu orice risc. M-am răsucit greoi pe călcâie și m-am întors în restaurant rugându-l pe chelner să-mi pună câteva sandviciuri la pachet că nu mai aveam timp să mănânc acolo. Mă grăbeam. Am urcat cu greu să-mi fac bagajul. Picioarele nu mă mai ascultau, aveau zeci de kilograme în plus. Când m-am aplecat să-mi schimb încălțămintea, am simțit cum mi se înțepenește coloana. Mă întrebam cum voi conduce 400 de kilometri până acasă. Cu mult efort am coborât scările, am înhățat pachetul cu sandviciuri și m-am târât cumva până la mașină. Piciorele îmi tremurau ca unui epileptic. Mi-am trântit bagajele pe bancheta din spate și am învârtit cheia. Motorul nu portea. Imposibil! Era mort. Niciun semn că ar fi înfundat, răcit. Niciun cârâit, chiar după mai multe încercări. Nimic. Un priceput la motoare s-a apropiat și a început să-și dea cu părerea. C-o fi electromotorul, c-o fi altceva. Mersi, atâta știam și eu. Problema era că momentan nu se putea interveni la motor și un service Peugeot era la o sută de kilometri în orașul inundat. Se vede că dracii dirijați și-au vârât nasul și sub capota mașinii. Spurcata gură a femeii spusese adevărul. Rămăsesem captiv în ghearele prințului tenebrelor.
Familia Dăscălescu se pregătea și ea de plecare cărând spre Ford-ul lor negru bagajele. Încă nimeni nu pornise în sus și cei de față își exprimau neîncrederea în reușită. Dar altă posibilitate nu exista pe moment și probabil pentru următoarele zile. Să mai rămâi aici era imposibil, deși înțelepții ar fi acceptat această variantă mai sigură. Văzându-mă amărât din cale afară, cu mașina în pană de motor, Dăscălescu a făcut propunerea să urc la el în mașină, să mă ducă până la primul service și să mă întorc mai târziu cu un specialist. Am acceptat. Nu aveam de ales. Mi-am trântit bagajele în portbagaj.
Tot ce a urmat pot mai mult să-mi imaginez pentru că nu mai sunt sigur de ce și cum s-a întâmplat. Rețin că la un moment dat am penetrat un perete de vată ce nu se mai termina. Mergeam prin vată și nu auzeam nimic. Vata ne împresura din toate părțile. Ne hărțuia. Ne îngrozea. Era ca un tunel cu pereți vopsiți în alb. Un alb intens, de zăpadă pură. În vată se tăvăleau, de o pare și de alta, vârcolaci uriași ce înghițeau de zor razele soarelui tot mai îndepărtat. Ford-ul negru se lupta din răsputeri cu mediul neprielnic, apăsător. Urca încet pe drumul șerpuitor pipăind cu farurile vârcolacii de vată pentru a-și face loc. Negrul mașinii atrase imediat atenția stăpânului absolut al norilor de vată. Ce apariție insolentă, neagră, poluantă și gălăgioasă tulbură liniștea albă îndesată între culmi de istorie? Țepoasa privire a Voievodului străpunse vata și zări numaidecât gângania împotmolită în aburi drăcoși. De pe tronul său situat într-un pisc de piatră zâmbi cu șiretenie. De când aștepta el să se răzbune pe cel care îi confiscase mitul? În loc de altceva, vor fi buni și acești nerecunoscători care au trecut de partea rivalului. Îi va trimite direct în cele trei țepe din sala de conferințe! Să se împlânte în istorie și în realitatea ei. Adolescentul va scăpa. El nu formulase încă vreo opțiune. Dar susținătorii Prințului Întunericului să piară! Îi așteptă să ajungă la Popasul lui Vodă, locul de el protejat, locul sacrificial.
Dar lucrurile se petrecuseră altminteri, dacă mă gândesc bine. O baghetă magică, strecurată abil prin vata vălătucită, atinse caresoria mașinii, înainte ca aceasta să ajungă la Popasul lui Vodă. Când a făcut contact cu capota, Ford-ul negru s-a rostogolit treizeci de metri în prăpastia albă. Fără zgomot, fără țipete, fără hurducăieli. Mai degrabă ca o alunecare lină pe zăpadă. Ca într-un film de acțiune, o urmărire cu mașinile ambalate la maxim, dar fără sonor. Am alunecat în decor ca într-un vis fermecat. Puteam să rămânem în acel vis, dar destinul a vrut altfel. Am fost azvârlit din mașină la trei metri pe zăpada înghețată. Sub mine era chiar zăpadă! Era rece! Peste mine a căzut băiatul Dăscăleștilor, firav și ușor ca o plută. A avut puterea să se ridice și să se îndrepte spre mama lui care zăcea prinsă cu mâna stângă sub ușa mașinii. Cu greu i-a eliberat mâna. Dăscălescu tatăl părea fără suflare, dar când tânărul l-a zgâlțâit zdravăn, a deschis ca prin minune ochii. Nu era grav. Eu mi-am julit zdravăn coatele. La scurt timp mi-am dat seama că nu pot să mă ridic în picioare. Mi-am rupt picioarele, mi-am spus instinctiv. Dar nu. Scărilor urcate și coborâte în timp record, ca un maratonist lipsit de experiență, mi-au înmuiat picioarele. Le simțeam slăbănoage ca pe niște cârpe. Asta era, m-am dumirit imediat. Așa că am zăbovit un timp pe pata de zăpadă parcă anume așezată acolo ca să amortizeze căderea noastră în prăpastie. Deși frigea de rece ce era, îi suportam cu recunoștință asprimea. Sonorul zero. Mă uitam spre mașina răsturnată alături și nu-mi venea să cred că suntem toți în viață. Atunci a apărut, de după botul Ford-ului flendurit, el. Chiar el, însoțitorul ascensiunii mele spre cetate. Era la fel de murdar pe burtă, la fel de slăbănog și hămesit, săltându-și precaut piciorul bolnav. S-a oprit lângă mine privindu-mă galeș. Mi-am amintit subit de sendvișurile din mașină și nu știu prin ce minune am putut să mă ridic. M-am îndreptat spre portbagajul mașinii. L-am deschis cu greu. Am căutat pachetul cu sandvișuri și după ce l-am găsit, i-am dat una după alta câte o felie de pâine cu salam până a terminat tot pachetul. Ochii lui blânzi m-au îndemnat să-l mângâi pe cap. I-am șoptit aproape imperceptibil:
- Mulțumesc, bunul meu Dracula!