Pe dealul Căpățânii forfota a încetat. Au trecut, déjà, două zile de când în mormântul unde fusese depus trupul celui venit să mântuiască lumea a fost găsit numai giulgiul însângerat. Oricât au încercat, autoritățile, să dea vina pe ucenici că l-ar fi răpit pe Învățătorul lor lumea nu e convinsă. Nici măcar soldații romani care au păzit lespedea criptei nu sunt în stare să-și explice și să explice această dispariție. Până și cei mai aprigi contestatari ai posibilității ca Iisus să fi fost Mesia cel așteptat sunt cuprinși acum de oarecare nesiguranță și îndoială. Dacă totuși… Mulți dintre ei încep să creadă că ceva, ceva a fost și să rememoreze unele dintre învățăturile sale, cel mai probabil, cele despre nemurire. În fruntea lor ar putea fi chiar pușcăriașul Barabas; el a avut revelația de ultim moment a originii divine a celui ales de mulțime să fie crucificat în locul său, cel cu adevărat rău, când l-a rugat să-i ofere un loc lângă el în viața de apoi.
Este multă vânzoleală și agitație în zonele centrale ale orașului și înspre periferie; dar, mai ales, în fiecare casă unde discuțiile nu mai contenesc până târziu în noapte. Cei care l-au cunoscut clamează, pe la colțuri și încă pe șoptite, crima care s-a comis și încearcă să dea la iveală vinovăția lui Anna și Caiafa. Ultimul privește încă stupefiat, ca pe un semn de rău augur, la catapeteasma din Templu care s-a crăpat chiar în momentul crucificării. O teamă surdă s-a așternut peste Ierusalim; cei care, furați de val ori plătiți, strigaseră să fie omorât și aruncaseră cu pietre sunt acum bântuiți de o neliniște apăsătoare, de un început de remușcare. Se gândesc, poate, nu atât la greșala ori nedreptatea comisă cât, mai ales, la necazurile care s-ar putea abate asupra lor și a familiilor. Nu mai știu ce e odihna nopții și pacea sufletească, nu își pot scoate din cap că vărsarea sângelui nevinovat ar putea cădea pe capul lor și al urmașilor.
În această vreme undeva în Galileea, în plină noapte, într-o peșteră secretă unde își are sălașul tagma esenienilor urmează să înceapă o întâlnire de taină. În central grotei, dominând încăperea, se află o piatră din bazalt de o formă ciudată adusă tocmai din Geția de la Muntele cel Sfânt unde, se zice, că și-ar avea lăcașul însuși zeul. Este orientată cu fața către răsărit, iar în mijlocul ei e cioplit un cerc, având în interior o cruce cu brațe egale - simbolul zamolxian. Adunați în jurul focului, privind către ea unul lângă altul în semicerc, pe câte un scăunel cu trei picioare și în față cu câte un coltuc de pâine și câte o cană cu vin roșu puse direct pe pământ, meditează în tăcere, frământați de nedeslușite îngrijorări, primii doisprezece, în ordinea rangului, dintre preoții Frăției. Zvonul despre crucificare, tocmai acum în preajma Paștelui, a ajuns până aici pare-se purtat de către un negustor.
Exact la jumătate între ei, pe direcția opusă pietrei, se mai află încă un scăunel liber pe care așteaptă o cană cu vin, la fel, acoperită cu coltucul de pâine. E o liniște anormală, dacă se are în vedere obișnuita ardoare a disputelor purtate de obicei aici. Privit din afară fiecare se străduie să pară calm, dar sufletele le sunt bântuite, ca de o furtună, de îndoieli și nerăbdare; nimeni nu se atinge de îmbietoarea licoare ori de mănâncare. Așteptata venirea tocmai acum, după multă vreme, a trimisului Sarmisegetuzei să aibă oare vreo legătură cu cele întâmplate?
Deodată, în vatră, focul se aprinse ca suflat de o boare de vânt ridicând, până aproape de tavan, o vâlvătaie rece, iar Bazaltul, asemeni unui rug, fu străfulgerat de o lumină alb-violetă străvezie. Din mijlocul ei își făcu apariția un bărbat înalt cu părul blond-roșcat, bătând spre castaniu ce îi acoperă umerii și o barbă cam de aceeași culoare, învelitit de sus și până jos de o manta din postav albă ca neaua. Pare să fie trecut de treizeci de ani, pășește smerit iar ochii lui de culoare galben verzui parcă hipnotizează în jur precum ai șarpelui.
Puternic impresionați, fără să primească vreun îndemn ori semn de la cineva toți cei prezenți se ridicară, respectuos, în picioare și se înclinară.
Trimisul îi petrece, pe rând, pe fiecare privindu-i scrutător, îngenunchează în fața pietrei și pios face semnul crucii în timp ce toți ceilalți, aflați de o parte și alta, îl imită. Se întoarce încet către scaunul gol, apucă cana cu dreapta și pâinea în mâna stângă și trece prin fața fiecăruia; se oprește, îl citește în ochi adânc cercetător până în străfundul sufletului și după ce acesta își spune numele se apropie de el, ciocnește, o ridică în sus și apoi varsă un pic pe jos, își moaie buzele și trece mai departe. Le memorează atent chipul și, ajungând în dreptul scăunelului ce îi era pregătit, li se adresează cu o voce caldă, meșteșugit modulată și fermă.
- Bine v-am găsit frați de același sânge și întru aceeași credință! Știam despre domniile voastre, dar mulțumesc cerului pentru bucuria de a împărtăși împreună aceeași lumină și căldură a focului sacru.
- Infinită fie slava măritului Zamolxe!
- Infinită fie! Vă aduc cuvânt de prețuire, mare mulțumire și încurajare pentru gândul curat și faptele voastre întru dreapta credință de la Marele nostru Preot!
- Slăvit să fie… slăvit să fie!
- Fraților, am purces până aici la voi pentru că trăim vremuri deosebite care vor schimba viitorul neamurilor noastre de pretutindeni. Prin vrerea zeului nostru, vă revine cinstea de a le împărtașii, ba chiar de a trăi în mijlocul lor și a le fi călăuze.
- Cinstire măritului zeu! Oare vremurile astea ce vor să vină să aibă vreo legătură cu Iisus? Noi am încercat să-i fim aproape dar...
- Răbdare fraților, să le luăm pe rând. Pentru a mă face mai bine înțeles am să vă reamintesc lucruri pe care cei mai mulți le știți, dar și altele mai noi.
- Ne copleșesc zvonurile! Vă rugăm, dacă aveți vești...
- Cunoașteți că lumea în care trăim a început cu cei doi frați gemeni Marele Dragon Alb căruia noi îi spunem Zamolxe, din care provine rasa noastră albă și Marele Dragon Roșu, ai căror urmași sunt inzii. Descendenți ai zeului nostru care, la vremuri grele, ne-a fost și mare preot și rege noi ne-am petrecut și am făptuit conform învățăturilor și legilor sale adunate în ceeace numim doctrina zamolxiană.
- Așa e... Veșnică și pură, fie-i lumina!
- Pe mama gemenilor divini o chema Isis, dar în cer i se spunea Fecioara. Tatăl, Zeul Suprem sau Marele Thot, ca eon primordial, este izvorâtorul de lumină prin infinitatea sa de fațete. Una dintre reflexiile sale e însuși Marele nostru Dragon Alb. Noi ne adresăm Ființei Supreme cu Domnu’ zeu, în popor spunându-i-se prescurtat Dumnezu. Și fiului său, Zamolxe, deseori ne-am adrest tot cu Domnul nostru.
- Da așa e... Și noi ne rugăm la el spunându-i, mai simplu și mai apropiat, tot la fel.
- Fecioara Isis, fiind mama Domnului Nostru, e cea care protejază împărăția pământeană a fiului ei, Marele Dragon Alb. De aici Centrului Spiritual al împărăției, reprezentat de Polul nostru Getic, i s-a mai spus și Grădina Maicii Domnului.
- Mulțumim... Auziserăm noi și de această denumire dar nu făcuserăm legătura, nu ne gândiserăm niciodată că...
- Ce să mai... Eu recunosc sincer chiar nu știam de unde vine și de ce i se mai spune și așa! Am mai întrebat pe unul, pe altul, dar mereu am primit răspunsuri ezitante, evazive.
- Nu este cazul să intrăm în prea multe amănunte. Mai important e să aflați că, după o vreme, urmașii celor doi frați, inzii și tracii, s-au întâlnit, s-au amestecat și au apărut neamurile semitice. Pentru a le ține aproape de noi, din vrerea lui Zamolxe, am trimis deseori misiuni conduse de către mari preoți geți. La multe dintre ele, fără să-l știm și să-l recunoaștem atunci, a participat însuși zeul. Târziu am aflat că înfățișările sale s-au chemat pe rând Baal, Osiris, Zarathustra ori Mithra și alte câte or mai fi fost.
- Păi... multe dintre afirmațiile și învățăturile lor formează înțelepciunea sacrei noastre credințe!
- Întocmai! Le-am însușit pentru că, având aceeași inspirație divină, se asemănau în multe privințe cu ale noastre; dar altele au fost înțelese diferit de către neamuri și localnici, fiind preluate și transmise ca atare și de aici au apărut, cu timpul, cunoscutele diferențe de ordin sacerdotal și nu numai dintre noi și ei.
- Pentru a menține trează credința și a împrospăta cu sânge arian aceste neamuri regii noștri, din porunca zeului, au trimis misionari și chiar expediții militare și în aceste părți. În urma unora dintre ele s-au constituit în spațiul geografic și spiritual de aici dintre mări și ape curgătoare state puternice cum au fost regatul caldeilor, al sumerienilor ori al hitiților. Chiar în regiunea domniilor voastre, fapt bine cunoscut sper că și de către cei mai tineri, am fost nevoiți să trimitem o astfel de misiune care s-a încheiat prin crearea Galileei.
- Adevărat grăiești... De aia ne și considerăm noi, dar și mulți dintre localnici, urmași ai strămoșilor geți și suntem păstrători ai dreaptei noastre învățături.
- Întocmai! Numai că și inzii au făcut, la rândul lor, cam același lucru, au intervenit în treburile acestor neamuri, provocând nu numai un amestec de sânge dar și unul spiritual. S-a creat un fel de haos că lumea nu mai știa care este adevărata și dreapta învățătură. Vă este cunoscută povestea Turnului Babel!
- Așa e, noi ne confruntăm poate cel mai tare cu asta. Ne străduim să îi luminăm cu dreapta învățătură, dar au apărut tot felul de apostoli, grupulețe, secte și credințe. Te minunezi ce pot să creadă și să spună unii...
- Și nu e numai asta... Fiul cel mai mic al Marelui Zeu Dumnezeu, pe numele lui Demiurgul, s-a băgat și el încercând să-și facă loc în Univers. După cum știm lumina înseamnă înțelepciune, adică înțelegere și putere creatoare dar și căldură sufletească; punerea creației în serviciul binelui. Se pare însă că el a moștenit numai puterea creatoare. Prin acțiunile sale intenționează să se substituie Focului Sacru, amenințând să devieze lumina spre roșu. De aceea creația sa e numai aparență, fără arderea sacră care e iubirea ea înseamnă distrugere, scrum, cenușă și întuneric veșnic.
Chiar aici pe pământ a încercat să-și găsească proprii discipoli. În acest scop a ales unul dintre triburi, al cărui șef era Avraam, și i-a promis acestuia că dacă îl va urma va face din el un neam mare sub binecuvântarea sa. Mesajul prin care l-a ispitit vă este cunoscut și suna cam așa: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare... Voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta și îi voi blestema pe cei care te vor blestema... Te voi înmulți nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; și din tine vor ieși împărați.“
Vă reamintesc aceste vorbe pentru a înțelege mai bine modul ademenitor în care, Cel Distrugător, își formulează ispitele pentru a rezista ademenirilor și a vă putea proteja pe voi și pe ceilalți.
- Da, da... E vorba de zeul și părintele evreilor sau irviților cum li se spunea în vechime!
- Așa e... Nu doar că i-a ispitit pe ei, dar a schimbat chiar întreaga învățătură zamolxiană, a întors-o pe dos. Măritul nostru zeu, în gura ispititorului Balaurul cel Mare ori Șarpele cel Vechi, este numit Diavolul, adică cel care face rău. Voi, care trăiți printre irviți, cunoașteți foarte bine povestea aia inventată cu Adam, Eva și Șarpele care s-ar fi petrecut undeva în grădinile cerului. Șarpele, simbolul iluminării, cel care ne aduce înțelepciunea spirituală de la Lyke e făcut personajul negativ pentru că le dă celor doi să mănânce din pomul cunoașterii, eliberându-i din întunericul neștiinței. Nu se spune însă că le mai dăruiește și altceva la fel de prețios – iubirea; îi învață să iubească pentru că fără iubire creativitatea poate fi cel mai mare rău pentru univers.
Demiurgul se substituie Marelui Creator și îi pune în seamă că acesta ar fi zis Șarpelui: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei mușca călcâiul.“ Prin lansarea și răspândirea aceastei imense minciuni se încearcă să fie înlocuită lumina și ardoarea spiritului prin patima sângelui; neamul lui Avraam este astfel instigat și incitat împotriva noastră și a dreptei credințe.
- De aia au înnebunit și și-au luat-o israeliții ăștia în cap de nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas. Preoții lor, poate subjugați de ispita demiurgică, îi mint cu nerușinare că ei ar fi poporul ales, deși cunosc adevărul adevărat!
- Da… Însuși numele înaintașului lor, Israel, din care își spun cu atâta emfază că se trag, înseamnă, după știința mea, “cel care s-a luptat cu Dumnezeu”.
- Poate chiar o fi adevărat… Pentru că, urmând Legea Celui Distrugător, “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, neamul lui Avraam s-a dedat la inimaginabile atrocități; istoria irviților, așa cum rezultă chiar din scrierile lor considerate sfinte, fiind plină de violențe, trădări, nelegiuiri, asasinate în masă, incesturi, crime, pruncucideri, fratriciduri și interminabile războaie.
- Să nu greșim, aruncând vinovăția asupra tuturor irviților! Planul lui Yahve, cum îi spun evreii Demiurgului, era ca, mai întâi, să pună pe careva dintre ei în locul Faraonului acesta urmând să distrugă, apoi, întregul Egipt. Cum între Sfinxul din Carpați și piramide se află legătura noastră energetică prin care știm toate câte se întâmplă în aceste părți, lucrurile riscau să ia o întorsătură gravă. De aceea l-am avertizat la timp pe Faraon. Când acesta i-a așezat, în glumă, copilului vitreg al fiicei sale mitra regală pe cap l-am determinat pe prunc, în văzul public, să o smulgă și să o calce în picioare. Înțelepții egipteni au interpretat corect mesajul și l-au informat pe Faraon asupra adevăratei meniri a celui adus de apa Nilului.
Numele lui era Moshe și, ca s-o scurtez, noi l-am luat și l-am îndemnat să viețuiască o vreme în deșert, ca simplu păstor, pe lângă un învățat de-al nostru. Apoi, după ce s-a obișnuit să trăiască în legea dreaptă, l-am trimis să-i scoată pe israeliți din Egipt, unde erau robiți și măcelăriți, și să-i aducă spre noi pentru a fi protejați de nefasta dominație a Demiurgului. Ca semn al împuternicirii noastre și spre ajutor la nevoie i-am dăruit toiagul care se prefăcea în șarpe. Prin el i-a convins pe egipteni să accepte dezrobirea. Cum ați văzut din povestirea traversării deșertului chiar a fost nevoit, la un moment dat, să le arate rebelilor neascultători dragonul spre a-i liniști! Prin Moshe le-am trimis legile noastre belagine sintetizate sub forma unor porunci, dar tot drumul, incitați de către Demiurg, le-au încălcat și și-au bătut joc de ele prin necredință, tot felul de răutăți și modul lor destrăbălat de viață.
- Așa e... Asta deși fuseseră avertizați, chiar și prin pățania celor din Sodoma și Gomora, să se îndrepte, să apuce pe calea cea adevărată; ei s-au complăcut însă să trăiască după îndemnurile răuvoitorului.
- Dreptate ai! Pentru că tot drumul au demonstrat că nu sunt pregătiți pentru modul nostru de viață s-a renunțat la intenția inițială și au fost lăsați pentru o vreme aici în Canaan.
- Daa... unde au continuat să-și facă de cap, să trăiască în orbire dominați de patima roșie a sângelui, certându-se și ucigându-se între ei, înșelându-se reciproc și înșelându-i pe ceilalți până au venit străinii, i-au ocupat și s-a ales praful de tot.
- Cam așa e... Până atunci, însă, noi tot nu i-am abandonat, am continuat strădania de a-i scoate de sub asuprirea răului. Li i-am dăruit pe David și pe Solomon, din neamul hitiților ca regi, să-i organizeze, lumineze și să-i aducă pe calea îndreptării, l-am trimis și pe profetul Ilie dar iarăși am eșuat. Ceeace trebuia să se întâmple s-a întâmplat și Israelul cade sub stăpânirea asirienilor, iar Iudeea sub cea a babilonienilor, aproape întreaga populație fiind exilată, exterminată și cele mai multe triburi au dispărut.
Tot noi am intervenit la Cyrus pentru a le permite supraviețuitorilor reîntoarcerea la Ierusalim, iar Alexandru cel Mare i-a luat sub protecția sa. Am urmărit de la distanță răscoalele macabeilor fără a ne implica, iar acum când stăpânirea greco-romană, pe fondul acestor nesfârșite revolte, amenință cu dispariția lor totală ne-am gândit să ne implicăm din nou.
- Totuși... iertați-mă, dar mi-e greu să înțeleg interesul ăsta față de niște rebeli haini, inconștienți în stare să-ți fure inclusiv dumicatul de la gură și care oricâte și orice le-ai dărui rămân nerecunoscători!
- Poate e firească reacția domniei voastre, și aproape că o înțeleg. Dar Demiurgul, fațeta roșie sanguinară a lui Dumnezeu, prin manifestările sale se pare că a declanșat un adevărat război în cer. E confruntarea dintre lumină și jarul creativ al patimii oarbe care se crede foc sacru dar lasă în urmă numai cenușă. Acest război ne afectează, din păcate, și pe noi pământenii. Și referindu-ne doar la ivriți, știm că sunt în stare de dragul banilor să înșele, să fure, să ucidă; nu s-ar da în lături chiar să-și vândă fiicele și nevestele ori să trădeze pentru arginți. Au ajuns până acolo că și-au instalat tarabe și sub ochii rabinilor fac negoț până și în Templu.
Interesul nostru pentru ei e mare pentru că răul care a pus stăpânire pe ei și amenință să le strice definitiv caracterul, prin pierderea luminii de sine să-i facă irecuperabili e la fel de mare. Acest rău se poate întinde și molipsi și alte neamuri, nefiind exclus să ajungă până în apropierea noastră. Suntem parte a oștilor dumnezeești care încearcă, cultivând iubirea, să stârpească acest rău. În mila Lui, Domnul Dumnezeul nostru, văzând nenorocirile care s-au tot abătut asupra lor, ne-a îndemnat să îi avem în grija noastră.
- Nu cumva, iertați-mi îndrăzneala... Nu e vreo legătură și între faptul că daco-geto- tracilor li se mai spune și vlahi iar țara unde își spun irviții că neamul lor și-ar avea originile se cheamă Havilah?
- Nu voiam să vă mai reamintesc și acest aspect, dar aveți dreptate! Aproape mai toate neamurile ce aparțin rasei albe, cele semitice, ba unele chiar din zona inzilor își revendică origini străvechi în spațiul nostru. În unele dintre scrierile vedice, cărțile sacre ale inzilor, se vorbește despre Havila și Valac-Hilaya; vlac- trac- dac fiind cuvinte înrudite ce semnifică aceeași entitate etnică. Toți cei inițiați cunoașteți faptul că din spațiul carpatic a emanat cultura vedică; preoții Arya sunt clasa conducătoare a inzilor și astăzi li se mai spune brahmani, rahmani, ramani ori rama. Limba noastră care este sanscrita modernă, deci continuatoarea limbii sacre primordiale, e vorbită, sub forma unor graiuri diferite, pe o suprafață de peste un milion de unități pământene din Persia până în Iberia și Bretania de peste trei mii de ani.
Valahia sau Dacia e cunoscută drept Paradisul lumii, dacii fiind considerați de către celelalte neamuri sfințiți pentru rolul lor de misionariat în numele lui Dumnezeu. La inzi Dragonul Dacic e reprezentat cu aceeași hieroglifă cu care e semnificat numele de Dumnezeu și se citește la fel ca tetagrama sacră. Suntem de la Facerea Lumii entitatea sacră recunoscută de mai toate neamurile. Multe dintre ele cred că după moarte se întorc în Valahia ori Valhalla. Unii însă, de sute de ani, ne răpesc pământuri și tot fură din patrimoniul nostru spiritual și falsifică, încearcând să ni se substituie.
- Cunosc aceste lucruri despre Valahia de la bunicul meu, preot get, și am dorit să fie reamintite pentru a nu fi lăsate să cadă în uitare. Dar vorbeați de o nouă implicare... E legată de întâmplarea asta nefericită, după câte auzim, cu Iisus?
- Aveam de gând să ajung și aici, dar dacă tot ați adus vorba… Iisus e unul dintre inițiații decenieni! Mama sa, Maria, e iudeică de aici din Galileea iar tatăl, Pandera, e trac de-al nostru care, intrând în armata romană a staționat o vreme cu legiunea sa în zonă, iar acum se află pe undeva prin Egipt. Potrivit interpretării învățaților noștri, la naștere, ca semn al voinței zeiești, pe cer s-a aprins o stea și atunci noi am trimis trei crai ai unora dintre neamurile noastre, iar inzii mai mulți magi. Din acel moment l-am recunoscut ca descendent mai ales spiritual și l-am luat sub protecția noastră!
V-a fost încredințat imediat după naștere… Și astăzi vă pot transmite mulțumiri pentru grija cu care l-ați vegheat, pentru căldura sufletească pe care i-ați dăruit-o și discreția cu care v-ați ocupat de buna lui creștere. Ceeace nu se mai știe e că după ce a împlinit vârsta de doisprezece ani, fratele nostru și al domniilor voastre Zicon, fie-i lumina pură, l-a dus la tatăl său în Egipt, iar de acolo a ajuns la noi la Școala deceniană pentru a se forma ca preot zamolxian.
A prestat o lungă ucenicie, până pe la douăzeci și ceva de ani, reușind să pătrundă în taina marilor noastre mistere; apoi a profesat, ca preot, în marele Templu de la Sarmisegetuza dar mai ales pe vârful Omul. O vreme a fost reprezentantul nostru în Înaltul Conciliu Frățesc Spiritual al Orientului care coordonează și pune de acord credința noastră cu cea a inzilor și armonizează raporturile dintre neamurile noastre. Acolo s-a făcut cunoscut drept marele maestru Isa ori Isaia. Experiența acumulată, precum și faptul că s-a născut în Galileea au fost argumentele prin care, din vrerea zeului, s-a decis trimiterea lui aici în fruntea unei noi misiuni.
- Da, ne-am reîntâlnit aproape imediat ce a sosit; a trecut și pe la noi, ne-a mulțumit, am fi vrut să stea mai mult să ne reamintim împreună momente din copilăria lui. Să fi văzut cum se înfrunta cu rabinii, uimindu-i cu întrebările despre Dumnezeul lor dar, mai ales, prin semnificația pildelor și interpretările sale asupra unor chestiuni fundamentale ale mozaismului! Deși cald, apropiat părea, totuși, preocupat era foarte grăbit… spunea că o să mai revină.
- Da, da… Zicea că merge să întâlnească poporul; și că mai apoi o să aibă o misiune foarte, foarte importantă și pentru noi.
- Chiar eu l-am condus până pe malul Iordanului unde era așteptat. Acolo, însă, mi-a spus să mă reîntorc dar tot am apucat să aflu că imediat ce a ajuns aici în Galileea și-a trimis însoțitorii să colinde satele și orașele, iar el s-a înconjurat de un grup de ucenici dintre localnicii care i s-au alăturat. Pretutindeni, până la Ierusalim, predica doctrina noastră a eliberării prin credință, iubire și încerca să aline durerile celor nevoiași. Cuvântul și faptele sale au făcut minuni, stârnind un entuziasm de nedescris; lumea vedea în el un eliberator, pe însuși Messia cel atât de mult așteptat!
- Fără să ne știe, am participat chiar la câteva întruniri ținute în apropiere și ne-am dat seama că speranțele și așteptările mulțimilor erau de nedescris. Pe aici mare parte din lume, dar mai ales rabinii, cred cu ardoare în acea profeție a proorocului Daniel.
- Offf… profețiile astea! Știți că noi nu ne luăm după profeții deoarece pot fi mincinoase!
- Așa e… Dar cred că ați aflat, că acest Daniel a fost un prooroc care, se zice că, ar fi tălmăcit visul lui Nabucodonosor, cel din al cărui ordin a fost distrus Templul. Însuși Solomon, cel atât de înțelept, nu a rezistat ispitei de a construi un templu care să le concureze pe cele din Geția. Se pare că modelul ales ar fi fost cel de pe insula Leuke.
- Da, da… Și în dorința firească de a le oferi supușilor un loc de închinăciune care să le impună respect lor, dar mai ales străinilor a pus bazele uneia dintre cele mai fastuoase construcții sacerdotale. Se pare, însă, că sfătuitorii săi au căzut în ispita nesmereniei, uitând că mai importantă e sacralitatea locului decât maiestuozitatea edificiului. Că cel mai important e ceeace simți, crezi și trăiești în relația nemijlocită cu divinitatea!
- Așa e! Dacă ar fi avut chemarea să treacă prin subsolurile sacre ale Sarmisegetuzei multe nenorociri ar fi fost, poate, evitate. Orgoliul de a sfida și domina de aici pe cei din jur și poate mai târziu lumea, cumpărând bunăvoința și sprijinul divin prin ofrande și jertfe, s-a întors împotriva bunelor intenții ale inițiatorilor. Ce să mai vorbim că rabinii i-au dat azi întrebuințări care îl fac pe măritul rege să nu aibă, bietul de el, pace nici în mormânt!
- Mda… Precum bine cunoașteți, noi geții, am renunțat de multă vreme la a mai oferi sacrificii zeului, singurul acceptat e propriul sacrificiu întru iubirea aproapelui pe altarul credinței. Dumnezeu nu ne cere daruri, ne îndeamnă doar să ne iubim și să credem în el, acesta fiind adevăratul drum al nemuririi.
- Da, da… aceasta e calea adevărată! Și cum spuneam, în revelația regelui Nabucodonosor apărea un fel de statuie cu un cap de aur, trunchi de argint, coapse de bronz, picioare de fier și de lut. Potrivit acelei interpretări a proorocului, capul ar fi semnificat regatul babilonian, iar celelalte părți reprezentau imperiile persan, grec și roman.
- Știu, știu… și o piatră a căzut peste picioare și s-a prăbușit statuia! Urma să vină un mare conducător care să facă o altă Împărăție în care toți să fie liberi și să trăiască în înțelegere și bună pace.
- Eh… cam asta și-au imaginat ei ascultându-l pe Iisus! Credeau că el e acel conducător care o să se pună în fruntea lor cu mâna pe spadă. Deziluzia a fost imensă când Iisus, dorind să-i liniștească, a rostit: “Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu!“
- Păi… atunci nu pentru eliberarea noastră a venit…?
- Ba da, însă e vorba de eliberarea spirituală, o schimbare radicală în credință și comportament, trecerea la un alt mod de gândire și de viață. El le cere să se lepede de Dumnezeul lor care i-a împins la rele și le-a adus atâtea nenorociri și să se întoarcă la Dumnezeul cel adevărat.
- Da, da… l-am auzit cu urechile mele! “ S-a împlinit vremea și Împărăția Lui Dumnezeu se apropie!“, așa le spunea el. Și îi chema: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu de stăpâniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii! “
- Iertați-mă… deseori stârnea nedumiriri rostind că el e Fiul Omului ori Fiul lui Dumnezeu, cum trebuie să înțelegem astea?
- Cine e Dumnezeu sper că nu era cazul să încerc să vă lămuresc! Așa cum v-am mai spus, de mai multe ori, însuși Zamolxe a venit printre noi pentru a îndrepta anumite lucruri, a ne încuraja prin exemplul său și a ne aduce noi învățături. Nu știu dacă ați avut ocazia să observați, dar ori de câte ori se adresează mulțimilor, Iisus se înflăcărează așa de tare încât chipul său, pur și simplu, strălucește și luminează în jur. Ãsta e semn al purității sale eonice, dar și al faptului că puterile sale spirituale depășesc pe ale oricărui pământean. Să ne mai reamintim că atotputernicului nostru zeu i se mai spunea și Aizus?
Chiar și în perioada uceniciei, deseori, își susținea pledoaria cu atâta convingere și credință încât, în jurul capului, îi apărea o aură luminoasă. Văzându-l cei de față rămâneau uluiți și atunci el se oprea un moment, îi privea și le spunea să nu se minuneze deoarece și el ca toți ceilalți este Fiul lui Dumnezeu. Bineînțeles că toți ne gândeam la Tatăl ceresc! Deoarece strălucirea sa amintea de Apollo, cel care mai era numit și Char – Ystos, cei apropiați de el l-am mai numit și Christos. Deci, să nu fiți surprinși dacă-i veți auzi pe unii dintre preoții noștri spunându-i Iisus Christos!
- Așa e, și noi l-am văzut când a vorbit aici în piață! Păi atunci… înseamnă că e cu adevărat Mesia!
- El nu a susținut niciodată acest lucru. Dar în diverse împrejurări a afirmat că e Fiul Omului. Prin aceasta el își confirma apartenența la spiritualitatea noastră getică și zamolxiană! Păi, nu pe muntele Omul se află sălașul pământean al atotiubitorului nostru zeu?
- Ahaa… Deci asta era!
- Misiunea lui e să înlocuiască actuala Lege a talionului după care judecă conducărorii și rabinii irviților cu străvechea noastră Lege a iubirii aproapelui, chiar și vrăjmaș dacă îți este, ca pe tine însuți. Încă de pe când era în Dacia el își încheia, aproape întotdeauna, predica în fața învățăceilor cu vorbele măritului Zamolxe: “Nu uita, lumina pentagramei magice e iubirea! Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei – iertarea!“ Asta a venit el să aducă, în primul rând, neamului irviților, iertarea pentru ca la rându-le să învețe să ierte! Dar pentru mulți dintre ei, cuvântul “iertare” se dovedește a fi încă greu de rostit, dar mai ales de înțeles!
Vă rog pe domniile voastre să luați aminte! Cuvântul e ca fulgerul, luminează aprinzând inima și mintea, dar poate și ucide!
- Cuvântul la ei nu are niciun preț, e vorbă deșartă; totul se vinde și cumpără! După părerea unui frate de-al nostru, ei l-au perceput din primul moment pe Iisus ca nefiind unul dintre ei și apoi firesc, de teamă că poporul ar putea să-l urmeze, marii rabini nu au ezitat să își arate deschis ostilitatea. Au făcut-o prin a-i răstălmăci și a îi comenta răutăcios vorbele, apoi au încercat să-l încurce cu tot felul de întrebări și hachițe preoțești ori să-i pună în seamă lucruri pe care nu le-a spus. Văzând că nu reușesc s-au prefăcut că nu înțeleg sensul spuselor sale privind Noua Împărăție și l-au pârât la Pilat din Pont, guvernatorul provinciei, că el se autoproclamă Împărat în locul Cezarului și e o amenințare pentru romani.
- Iubiți frați ai mei eu nu am venit aici să repovestestim împreună istoria faptelor celui pe care îl numim Iisus. Sunt sigur că o știți din gura lumii aproape la fel de bine ca mine! Mai importante sunt învățătura și credința lui pe care de asemenea le știți. Fiindcă sunt ale voastre, în spiritual lor voi trăiți în fiecare zi!
Am venit aici să vă spun poate un lucru banal pentru voi acum. Să vă spun că Iisus e unul de-al nostru! El nu a fost tăiat împrejur, precum iudeii, pentru că tatăl său, tracul Pandera, l-a purificat potrivit cultului zamolxian; l-a botezat în apă sfințită, l-a încălzit la focul sacru și l-a închinat întru Sfântul Duh. Și a făcut toate acestea cu acordul mamei sale, Maria și a rudelor foarte apropiate. Chiar și nunta lor s-a desfășurat potrivit ceremonialului getic, după ce îngerul Gavril a anunțat că urma venirea pruncului pe lume.
Să nu vă mirați, însă, dacă într-o zi se va spune despre el că a fost tăiat împrejur și unii chiar vor face o sărbătoare din asta și vor ciopli ziua aia în nu știu ce calendar. De asta am venit la domniile voastre! Să nu lăsăm să ne fie confiscat Iisus, să nu permitem să i se falsifice biografia, credința și învățătura. Să-i împiedicăm, în primul rând prin exemplul nostru, pe cei care nu ne pot iubi să-l batjocorească cum au făcut de atâta timp cu zeii, istoria și filosofia noastră; dar, mai ales, să nu-i lăsăm să facă din Iisus o armă împotrivă-ne. Să nu ajungem, fraților, să ne gândim la Iisus al nostru ca la un străin!
- Doamne ferește, păi așa ceva nu se poate! L-am crescut aici între noi aproape de când era prunc. Iosif, cu tot respectul pentru generozitatea și mărinimia lui, discutabile până la urmă dacă luăm în seamă că Maria a fost totuși cumpărată împotriva voinței de la părinții ei, dar nu putea să-l învețe decât tâmplărie. Tatăl lui a venit atunci când urma să fie mutat într-o altă garnizoană și ni l-a încredințat sub jurământ! Ne-a spus să-l creștem ca pe unul de-ai noștri. Și întocmai am făcut! Păi… ajunsese ca pe la zece, unș’pe ani să îi uimească și să îi făcă de râs pe rabinii care îndrăzneau să se pună cu el!
- Așa e… dincolo de milostenie, iubire și evlavie are și ceva din tăria de soldat a părintelui său. Păi cine ar fi îndrăznit să intre cu biciul în Templu și să facă ce a făcut el cu toți cei care încasau arginți, negociind fără rușine la tarabă lucruri sfinte și îi împărțeau cu marele rabin și slugile sale?
- Cum de le tolerează, oare, Dumnezeul lor…
Dar se opri brusc! Nu mai putu continua vorba pentru că aproape toți întorseseră capul înspre o parte a grotei, de unde se auzea o larmă înfundată.
- Iaa… atenție! Fraților, vă rog un pic de liniște! Parcă se aud niște tălăngi afară sau mi se pare mie?
- Da, da… O fi oierul! Ceva trebuie să se fi întâmplat…
- Vă rog să ne iertați! Frate Gerudo, dumneata ești omul nostru de legătură cu el. Mergi și vezi despre ce e vorba, trebuie să fie ceva important dacă a venit pe vremea asta până aici!
La îndemnul marelui maestru, cel mai tânăr dintre participanți se ridică și porni prin tunelul secret să afle ce se întâmpla. O liniște adâncă se așternu în grotă, că nu se auzeau decât lemnele trosnind pe foc și dangătele neregulate de clopot de afară. De parcă ceva neașteptat, iminent urma să se întâmple, încordare era așa de mare încât părea că cei prezenți au uitat să mai și respire. După o vreme, care ținu cât o veșnicie, Gerudo aduse vestea că un grup de legionari călări au colindat mai toată ziua prin apropiere.
- L-au chestionat pe oier dacă nu a văzut prin zonă ori dacă a adăpostit un grup de străini, fiind interesați în mod deosebit de persoana unuia dintre ei. După întrebările puse și descrierea făcută de comandantul roman cel căutat pare a aduce izbitor de bine cu însuși Iisus.
- Iisus… cum să fie el? Doar l-au răstignit, nu se poate…
- Cine știe cum o fi… Dar, la fel de ciudat mai e și altceva! Pe cioban l-a apucat noaptea până a ajuns cu turma în preajma peșterii să ne anunțe să nu cumva să ne arătăm. Se lăsase o beznă că nici nu își mai vedea oile și caprele, pur și simplu le-a urmat după zgomot și mai mult ele l-au adus până aici. Nu știa cum o să se mai întoarcă la stână dar, în timp ce îmi povestea, din senin, jur împrejurul nostru a început să izvorască, parcă din pământ, o ceață străvezie luminoasă că se vedea ca-n palmă până hăt departe. Așa am reușit și eu să găsesc drumul înapoi, deoarece ajunsesem până la oier tot după zgomotul tălăngilor.
Trimisul își plimbă tăcut , pe deasupra tuturor, privirea, dar nevăzând panică ori teamă ci doar o firească și sinceră neliniște, izvorâtă din iubire, reluă discuția.
- Nu e cazul să ne temem prea tare de romani, în fond suntem neamuri. Printre legionari se află mulți dintre ai noștri din provinciile ocupate, unii au ajuns căpetenii; chiar și la Roma avem oameni importanți! Cu grecii să fim mai atenți! S-au infiltrat în mai toate cancelariile, în preajma senatului, în cercurile cele mai înalte, influente și bucurându-se de încredere țes tot felul de intrigi și planuri în favoarea lor, subminând Imperiul din interior cam la fel cum au făcut și cu cel macedonean. Se simt ca acasă și poate visează ca într-o zi să ajungă stăpânii lui.
- Îl căutau pe Iisus deci! Păi atunci…
- Nu e cazul să ne frământe prea tare soarta sa deoarece e în grija Tatălui nostru. Iisus e inima care a venit să se dăruiască celor care și-au pierdut-o ca să aibă unde primi iubirea divină și de unde să o împărtășască. Toate celelalte sunt taină! Important e să credem în Împărăția lui Dumnezeu și nu în cele pământene trecătoare, să însămânțăm iubirea în inimile înghețate, să-i păstrăm vie și să-i facem cunoscută învățătura; să avem mereu în vedere că ea duce mai departe înțelepciunea străvechilor noastre legi și datini. Dar toate astea nu vor deveni posibile decât dacă vom fiți înțelepți precum șerpii și blânzi ca porumbeii!
La rostirea acestor vorbe flacăra focului se aprinse ca o vâlvătaie ridicânduse iarăși până la tavan, Bazaltul începu să strălucească albastru străveziu, iar din pereții grotei izvorau cascade de lumină portocaliu – violetă ce îi cuprinse, ca într-o baie purificatoare, pe toți cei prezenți încremeniți de uimire. Abia după o vreme, revenindu-și din această imensă surpriză ca dintr-o adâncă hipnoză, esenienii descoperiră, stupefiați, că Trimisul nu se mai află printre ei.