Flăcările dansau sălbatice, animate în răstimpuri de câte o filă ruptă și lăsată să cadă, devenind, aproape instantaneu, scrum. Cu fiecare pagină pe care o jertfea focului, inima lui se făcea parcă mai mică. Ca și cum flăcările acelea îl ardeau pe el pe dinăuntru.
Filă cu filă, așa alesese să-și ardă jurnalul din vremea cu magnolii; și tot așa, în straturi, inima se desfrunzea de o dulce deșertăciune.
Îi pomenise Duhovnicului de jurnalul său, mărturisindu-i că, din când în când, se mai dedulcește citindu-l. Notase mai mult senzații, gânduri, sentimente, toate din timpul acela care acum îi părea că nici n-a existat decât în vis, din vremea tinerețelor sale împărțite cu Ina și Claudiu. Abia recitindu-l își dăduse seama cât fusese de lipit sufletește de ea, cum interpreta fiecare gest, cum cel mai mic semn din partea ei devenea, pe atunci, hrana lui sufletească. Bucurii, dezamăgiri, întrebări, ezitări, prea rar certitudini... toate erau scrise și aveau legătură cu ființa care-i luminase, ca o rază discretă de lună, existența unor vremuri mângâiate de vise. Părintele îi poruncise să ardă jurnalul. Încercase să se împotrivească, spunând că nu reprezintă niciun pericol real de a-l întoarce din drumul lui. „Frate, ești dus cu pluta? Cum îți imaginezi c-ai să te lepezi de lume, dacă nu te înduri de-o hârțoagă?” „Dar acolo e trecutul meu, sunt amintirile...”, stăruise, de parcă n-ar fi înțeles mesajul. Răspunsul venise pe măsură: „Tocmai de-aceea! Va trebui să rupi cu totul! Totul, auzi? Tu nu mai ești, nu vei mai fi cel care s-a scris între file. Ai să fii altul. Altul! Nu doar numele se schimbă, ci omul, cu tot ce repezintă el. Știi bine asta. De ce-mi pierd vremea cu tine? Dispari!”
În seara în care îl apucase tremuratul, după ce se rugă și se mai liniști, își aminti că are ceva de făcut. Își aruncă o pătură peste umeri și ieși afară. Instinctiv, ridică ochii spre cer și privirea îi fu invadată de mulțime de stele. „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale!” Încropi un foc din câteva lemne și, până acesta se înteți, scoase jurnalul de sub rasă, îi mângâie coperțile cu gândul departe și îl deschise. Dacă tot îl va arde, foaie cu foaie, îl va citi pentru ultima dată. Ce se va face, însă, cu memoria? Avea o memorie foarte bună, știa că mare parte din cele scrise acolo îi vor rămâne întipărite în minte, scrijelite pe inimă. Cu ce foc să arzi cele din tine? Ce ușor ar fi dacă ar dispărea și s-ar face scrum precum aceste foi îngălbenite! Se așeză lângă foc, pe o buturugă, și fixă lanterna pe prima pagină. O parcurse, închise ochii, apoi o rupse ferm și îi dădu drumul în flacără. Zgomotul foii rupte în liniștea nopții i se păru fals și nefiresc, transmițându-i un recul în stomac. Hârtia pluti o clipă, nehotărâtă, parcă neîndurându-se să-și ia adio, apoi se făcu hrană flăcărilor hulpave. Așa, rând pe rând, urmară și celelalte. Nu înainte de-a fi parcurse, cu sete, cu foame, cu dor...

Azi a fost o zi minunată. Am mers cu Ina și Claudiu la Ateneu. Când am plecat, nimic nu prevestea ce avea să se întâmple. Dar acolo... acolo a fost altceva. Muzica acelor compozitori ruși a acționat ca o vrajă, ne-a adus atât de aproape. Ea stătea la o oarecare distanță de mine, mai aproape de Claudiu, cu mâna în mâna lui, dar eu o simțeam cu totul a mea. Și, nu știu cum, am simțit că și pentru ea e la fel...

Până și Claudiu își dăduse seama. Fugise și îi lăsase printre magnolii, buimaci, dezorientați, dar cu inimile bătând pe ritmul valsului lui Shostakovich. Câtă fericire poate omul să ducă?
Rupse nervos pagina, o făcu ghem și o aruncă; stăruise și-așa prea mult asupra amintirii.

Azi, când ieșeam de la cursuri, m-am întâlnit, în mod neașteptat, cu Ina. Câtă bucurie! Nu știu de ce, întâlnirile neprevăzute cu cel care îți este drag au un farmec aparte, îți dau o tresărire adâncă, o zguduire a întregii ființe. Îmi place s-o văd și atunci când știu că urmează să ne întâlnim, dar apariția ei bruscă, pe nepregătite, îmi dă o minunată stare de euforie. Și chiar dacă știu că e absurd, îmi pare o dovadă a dragostei. Se întâmplă să apară atunci când mă gândesc la ea (ori poate mă gândesc cam des?) și atunci îmi spun că apariția ei e ca un răspuns la chemarea mea mută. Că sufletele și-au auzit strigătul și au împins trupurile unul spre altul...

Mai puse un lemn, să întrețină focul. Ursu, câinele pe care-l aveau la mănăstire încă de pui, venea de peste un deal, de departe. Lătră scurt, de avertisment, apoi îl recunoscu și veni către el, gudurându-se. De obicei, se jucau. Acum, n-avea chef de el. Îi ciufuli doar o clipă blana, apoi își reluă locul pe buturugă, cu ce mai rămăsese din caiet pe genunchi. Câinele, simțindu-i răceala, ori poate tristețea, scheună ușor de câteva ori, apoi se așeză, punându-și botul pe pantoful prietenului cătrănit, în semn de mângâiere. David gândi că, iată, ce simplă e viața pentru aceste ființe. Simplă, nu în sensul de ușoară, ci simplificată. Își arată dragostea necondiționat, iar dacă nu primesc răspuns la ea, continuă să te iubească, arătând-o într-un mod atât de evident. Omul are nevoie de certitudini, de reconfirmări, se agață, acuză, pretinde, reușind să obțină, de cele mai multe ori, efectul invers. Și, mai ales, introducând distanțe. „Unde ai fost? Ce-ai? Și tu suferi din dragoste? Vezi că asta-i treabă păguboasă!” Dacă ar fi putut să vorbească, de bună seamă că Ursu i-ar fi zis: „Asta să ți-o spui ție!”

Mi-e greu, nu mai știu ce-i cu mine. Se tot repetă visul ăla. Tot mai des mă bate un gând. Dacă nu era ea, ar fi fost mai simplu. Azi am întristat-o, căci m-a simțit „plecat” departe. M-a iritat că insista să mă scoată din starea cea rea, fără să știe, sărmana, că n-are cum. Am fost chiar nesuferit, nici eu nu mă suportam astfel, dar am simțit nevoia s-o fac să sufere. Așa, ca pe o compensare la suferința mea. A sfârșit prin a se bosumfla, apoi a rupt o bucată de foaie dintr-un carnețel, pe care a scris cu creionul de buze: „Te iubesc, D!” Mi l-a strecurat în mână, când ne-am despărțit, ca pe un ultim argument la lipsa mea de cooperare. M-a înduioșat. N-a plâns, nu s-a jelit, n-a acuzat. Pusese în bilețel și mica floare de nu-mă-uita...

Arsese jurnalul în întregime. Recitise tot, retrăise tot. Strângea biletul în pumn, împreună cu floarea lilá, agățându-se de ele precum condamnatul de ultima dorință. Privea în gol, printre flăcările încă vivace și nu se putea hotărî. „Și biletul?” „Și biletul!” „Și floarea?” „Și!” „Dar...” „Niciun ‹‹dar››!” Îl mai citi o dată, de douăzeci de ori, sperând că va goli mesajul de conținut. Până la urmă, se decise. Împături floricica în bilet, îl sărută și îl aruncă în foc. Și cu asta ce-am rezolvat? Vâlvătaia îl mistui repede, dar urmele erau încă acolo, în inima lui. Pe alea nu le putea da flăcărilor. Îl cuprinse iar starea de revoltă. „Asta vreeei? La ce-Þi folosește?” „Nu vreau Eu, tu vrei. Alegerea e a ta.”
Mda. El alesese să plece dintre magnolii, să fugă în noapte din casa lui Fabian, să stea în spatele perdelei la Schitul din Amara. Atunci fusese prima oară greu încercat. Se întorcea de la Muntele Athos și Părintele îi dăduse ceva de făcut la schit, urmând ca abia apoi să se întoarcă în mănăstire. După un drum lung și obositor, când mai avea doar o mică bucată de parcurs, se așezase într-un refugiu pe marginea șoselei. Au trecut multe mașini pe lângă el, dar n-au oprit. Lumea se grăbea, n-avea timp să culeagă inși de pe drum. Și totuși, într-un târziu, se găsise cineva. Frânase cam brusc, un pic după ce trecuse de el. Se grăbi să-și urce bagajele în spate, apoi ocupă locul din față. A recunoscut-o de cum a privit-o. Avusese o tresărire plăcută, ca atunci când o întâlnea pe neașteptate prin București, în vremea studenției. Ea, însă, părea să nu-l fi recunoscut. Era firesc, el se schimbase mult, acum avea barbă și mustață, părul lung, prins în coadă, straiele îl acopreau aproape în întregime. Apoi, părea preocupată de altele, cufundată în gândurile sale, plus drumul, la care trebuia să fie atentă, plus soarele care îi intra în ochi. El insistase chiar să nu-și pună ochelarii atunci când îi dibuise intenția, cu gândul meschin că astfel orbită de soare, îi va fi și mai greu să-l recunoască. Și totuși, când ajunseseră, o greutate mare îl apăsa la gândul că iarăși n-o s-o mai vadă. Îi venise ideea să prelungească întâlnirea, spunându-i să coboare, să meargă să vadă biserica aflată în construcție. Era bine dispus, vorbise tot timpul, scosese mașina din noroi (nici el nu știa cu ce forță), uitase că ar fi trebuit să se limiteze strict la drum, apoi să-și ia la revedere în mod politicos și să dispară; uitase, sau mai bine zis nu-i mai păsa nici de faptul că ea l-ar putea recunoaște. O clipă chiar ar fi fost tentat să-i spună. Întâlnirea fusese atât de neașteptată și-i produsese atâta bucurie, încât sentimentele cam dăduseră cu rațiunea de pământ. Din acest motiv, făcuse și gestul necugetat de a-și lăsa bastonul în mașină, sperând că ea va reveni să i-l aducă. Apoi, încet, încet, se întoarse la realitate. Își dădu seama că totul e fără rost, că lucrurile s-ar complica inutil, că, în situația dată, chiar bucuria de a o revedea îi era interzisă. Mai întâi l-a adus cu picioarele pe pământ prezența egumenului, la care i s-a părut că zărește o urmă de dezaprobare în atitudine și-n priviri. Apoi, momentul decisiv al „întoarcerii” sale a fost când și-a dat seama că ea îl privește cu alți ochi, ca și când și-ar fi frământat mintea întrebându-se de unde-l știe. Atunci a realizat ce-ar fi însemnat ca ea să știe pe cine are în față. Câte explicații ar fi avut de dat și, poate, ce nouă suferință i-ar fi produs. Așa că a decis să-și ia la revedere brusc, dispărând spre chilii. A doua zi, așteptase cu sufletul la gură. Știa că are să se întoarcă; nu știa numai cât îi va lua până când va descoperi toiagul. Avea sentimente amestecate. Voia să o revadă, dar, între timp, rațiunea preluase conducerea, așa că instrui îngrijitorul să scape de ea. În tot timpul privise dincolo de ferestre, cu inima sfâșiată, imaginându-și conversația lor. I se părea nedrept. Dacă n-ar fi întâlnit-o, ar fi fost, în continuare, liniștit. Ce ființă ciudată și omul! Până la urmă plecase, paznicul îi spusese că nu reușise să o convingă, dar nu avusese de ales. O văzuse așezând jos toiagul cu mișcări lente, parcă despărțindu-se greu de el, în timp ce a aruncat o privire spre fereastră. Dăduse drumul perdelei, interpunând vălul transparent între ei, ca pe o măsură de siguranță în plus. Plecase cu pași înceți, nehotărâți. El rămăsese dincolo de perdele, cu viața lui, cu luptele lui, cu dorurile...

Focul își mai pierduse din putere. Își terminase menirea purificatoare. Dar nu se îndura să arunce apă peste el. Cât timp flacăra aceea mai ardea, mai putea sta și el cu sine, cu acela de dinainte de magnolii, de care uneori i se făcea un dor cumplit. Doar flacăra care îngițise trecutul lui, zbuciumul, speranțele, fiorii dragostei, doar ea mai era semnul material a ceea ce fusese cândva. Mâine, când ea va fi stinsă, se va fi stins și el, David, căruia cineva, cândva, îi dăruise o floare nemuritoare și un bilețel pe care scrisese simplu, școlărește „Te iubesc”. Mâine, David nu va mai exista. Nici floarea, nici teiubescul, nici fiorii dragostei. „Vei fi mort lumii acesteia”. Așa se și simțea. Ceva murise, se dusese pentru totdeauna. Iar după cele ce mor, se plânge. Acum plângea după el, după acela mistuit în flacără, pe care îl simțea din ce în ce mai mult depărtându-se. Era golit. De sentimente, de iluzii, de tot. Mai trebuia să omoare flacăra. Zvârli o găleată cu apă, apoi încă una și noaptea își reluă înfățișarea sobră, nestingherită de alte lumini afară de stele. Ce simplu, ce simplu ar fi să poți stinge așa orice flacără!