...Buzele ei erau dulci, mireasma unei dimineți de primăvară cu vișini înfloriți și aromă de cafea. Căldura corpului încă viu îl îmbăta, transferându-i conștiința în alte vremuri, într-o clipă aleatorie, cutremurătoare prin esență și culoare. Era momentul primului sărut, clipa senină a primei îmbrățișări; era prima reciprocitate, prima plimbare în orașul mort, prima cafea sorbită cu nesaț între zidurile reci ale cuibului revoluționar... Dar nucleul punctului de grație se disipa în fumul temporal, în exploziile mortierelor și sub asaltul trupelor inamice. Pentru bărbatul uscățiv, zgomotele infernale și strigătele prietenilor rebeli se metamorfozau, alergau prin câmpul florilor de mai, printre zâmbete, sărutări furate și îmbrățișări timide. Zgomotul și artileria dușmană făceau parte din EA, ultima alegere și prima dragoste, Ea, care acum murea în brațele sale. Privirea-i altădată senină, ochii verzi și vii, surâsul care demola galaxii și construia viață dincolo de granițele Universului, toate fuseseră ucise de glonțul trădării, în al doilea cuib al revoltaților. Tremură pentru o clipă suspendată în nopțile senine de octombrie, sub o ploaie deprimantă, printre gloanțele care dansau, mortal, pe la urechile rebelilor. Tremură ca o frunză, prinsă de vântul sinistru de noiembrie, oferind naturii umane un ultim zâmbet, o ultimă privire înlăcrimată - surâsul sfârșitului inexorabil...
O așeză ușor pe canapeaua soioasă și ruptă, cu ochii în lacrimi și cu o durere înfiorătoare, care-i sfâșia intestinele. Bărbatul înalt, blond, împreună cu tipul masiv, negricios, îl luară cu forța la adăpost, liniștindu-l, oferindu-i o mitralieră și motive de a trăi dincolo de EA.
"EA rămâne alături de tine, va fi o parte din tine atâta timp cât sângele tău va curge prin vene", îi spuse bărbatul solid. "Acum e momentul contratacului și nimic..."
Nu reuși să termine fraza, căci tipul uscățiv se năpusti ca o Valkirie înnebunită asupra inamicului, urmat spontan de rebeli, conduși de bărbatul înalt și blond, un alt tip blonduț care ducea un aruncător de flăcări și de bărbatul negricios care avea câte un pistol-mitralieră la fiecare braț. Surprinși de violența atacului și de aparenta nepăsare a rebelilor față de superioritatea numerică și tehnologică a trupelor guvernamentale, acestea din urmă se retraseră strategic în spatele construcțiilor defensive, apoi mai în spate, până fuseseră alungați definitiv din zona controlată acum de rebeli. Urletele de fericire, susținute de fluxul de adrenalină și de prima victorie reală a revoluției, suprimară în față orice tentativă de contraofensivă a dușmanului. Tipul subțirel se prăbuși în genunchi, hohotind, tremurând, rătăcit între memoria, încă vie, a femeii iubite și cuprins de nebunia primei discuții despre revoltă. Amintirile îl înconjurară haotic, înțepându-l, lovindu-l cu impresii și reacții întârziate, interpunându-se peste senzații de durere și pierdere...
Erau în al doilea an de grație, patru prieteni care au stat toată noaptea, așteptând în tăcere decizia guvernului. Evenimentele se derulau cu repeziciune: dezordine, dezbinare politică, efecte tot mai nocive ale crizei economice, nesiguranța granițelor, haosul unui final așteptat, dar și zbuciumul unui nou început. Controversele erau reale, iar semnele unui sfârșit se aruncau, haotic, asupra oamenilor obișnuiți. Dimineața îi surprinse aproape de clădirea administrativă, simbolul unui regim care se pregătea, elegant, să moară în brațele propriei nepăsări. Desigur, nu era haosul din statele vecine, dar puterea își pierduse esența primordială, devenind infirmă, caducă...
Primele raze ale răsăritului mângâiară acoperișul instituției, în vreme ce toate sursele media anunțau ceea ce se știa deja: dezmembrarea oficială a națiunii, federalizarea statutului și impunerea legii marțiale. Ultimele secunde din discursul președintelui fu acoperit de strigătele a zeci de rebeli, înarmați cu mitraliere și grenade, care intrară cu forța în clădirea guvernamentală. Cei patru prieteni conduseră atacul, lovind, rănind, distrugând...
În acel moment, drumul fusese stabilit, destinul se forma inexorabil, odată cu fiecare decizie a fiecărui rebel. În acea zi, cei patru au cunoscut moartea și au supraviețuit: împotrivirea gardianului clădirii îi adusese moartea, înceată, necruțătoare. Cei patru prieteni l-au înconjurat și au privit, impasibili, sfârșitul lent și dureros al omului. Încetul cu încetul, fiecare moleculă își declamă sfârșitul, fiecare atom se blocă într-un alt moment, înțepenind într-o realitate care nu-i mai aparținea. Ochii se stinseră ultimii, iar apropierea fatală a morții i-a influențat în mod diferit pe cei patru prieteni de-a lungul alegerilor ulterioare. Învinseseră moartea, dar supraviețuirea era mult mai dureroasă decât orice sfârșit...
Apoi reveni printre ceilalți, cunoscători ai nefericirii, printre cei care au absentat la cursul de umanitate. Simți cutremurul Universului încercând să-l trezească din reveria trecutului, din suferința prezentului și din incertitudinea viitorului. Se ridică, ajutat de cei trei bărbați care-i spuneau atât de multe, dar care înțelegeau atât de puțin. Însă urechile sale percepeau doar șoapta ei senină, cuvintele dulci, atingerea suavă, viața ei uitată deja de șoaptele unei revoluții care nu-i mai aparținea. Apoi realiză adevărul inefabil: șoaptele, mângîierile, amintirile mirifice, toate nu o înfățișau pe EA, iubita serilor de februarie, ci pe EA, cealaltă, REVOLUÞIA, reprezentată de avatarurile ei abstracte: IDEEA, ONOAREA, ESENÞA. Se simțea îmbărbătat, un om viu, un om care avea un ideal concret, nu doar o impresie timidă a existenței aparente... Întors brusc în realitate, retrăgându-se în spațiul de siguranță alături de rebeli, loviți de un contraatac distrugător, simți o căldură ireală care-i străpunse ochiul stâng, pentru ca leșinul să-i ofere calea de scăpare... Dar nu murise, pierduse ocazia să O urmeze în locuri doar de ei știute. Își pierduse ochiul stâng, dar câștigase ideea palpabilă a noii realități. Era acolo, ideea pentru care pornise pe acest drum îngrozitor, dar revelator. Retragerea reușise, iar el încercă să le explice esența luptei lor. Leșină din nou în brațele celui mai bun prieten, dar inconștientul îi oferi o altă imagine a realității: REVOLUÞIA era calea umană, dragostea pentru EA reprezentase o infimă parte a căii pe care o urmase. Se trezi, apoi leșină din nou. Dar știa că va reveni, apoi lupta va fi reluată, până la ultimul om, până la ultima picătură de voință...