Profesorul de fizică ajunsese directorul școlii cu clasele V-VIII din localitatea maritimă. Un domn nu prea agreat de breaslă, poate pentru că era tipicar, riguros și tăios când nu-i convenea ceva. Invidiat că-și făcuse o casă cu etaj, că-și aranjase băiatul pe la școli și, mai apoi, într-un serviciu de unde ieșeau mulți bani. I se reproșa că beneficiase de mendrele funcției și că datorită felului său oportunist ajunsese la o astfel de situație material-socială.
Ea l-a cunoscut altfel. Deschis, amabil, săritor la nevoie. Altruist. Serios în permanență, dar și un degustător de umor, e adevărat, de cele mai multe ori satiric, mai ales când viza unii colegi.
Doamna secretară?! Da. Bună ziua! Intrați, vă rog. Aș dori să vorbesc și eu cu directoarea școlii, dacă se poate. Așteptați o clipă, să o sun. Luați un loc. Alo, doamna directoare, este cineva aici, vă caută... în ce problemă să-i spun că ați venit?! Repartiție. Auziți. Repartiție, doamna directoare, să-i spun să mai aștepte câteva minute? Da, va veni aici în câteva momente.
Nu s-a așezat. Nu avea răbdare. A rămas contemplând birourile din încăpere, înțesate de dosare, ace și agrafe, pixuri, stilouri, cerneală, sugative și altele. Și dulapurile mari, din tablă vopsită în gri-șobolan, care făceau un zgomot de avalanșă când le deschideai, parcă te-ai fi așteptat ca munții de hârtii să se prăvălească peste cei de acolo, luând-o la vale cu toate datele personale ale elevilor, cadrelor și auxiliarului, cu școală, împrejmuiri, teren de sport, drumurile spre case, casele chiar, oamenii din ele, din afara lor, lumea întreagă, marea și soarele ascuns după nori, crezând că o să scape... Venea un miros de catifea veche îmbibat cu aburi de cafea îndoielnică, tot melanjul lăsând o senzație de pământ de flori sfoiegit. O hartă plesnită pe cursuri de ape ori pe diverse coline și versanți, acoperea cine știe ce gaură în peretele dinspre ușă. Undeva, de la Dunăre mai jos, de sub rama de-un deget, se vedeau buchete-buchețele de flori de var, semn că încăperea ar fi trebuit renovată. Nimeni în afara secretarei, preocupată să scrie niște date într-un registru imens. Probabil că se nimerise în timpul orelor.
O persoană sobră, îmbrăcată suficient de modest încât să nu pară a face parte din conducerea unei instituții de cultură și educație, pășește țanțoș în secretariat, intrarea aceasta victorioasă contrastând cu ținuta alcătuită dintr-o fustă de stofă păstrând urmele curbate ale șederii pe scaunul directorial (de lemn, pe atunci) și un pulovăr lălâu purtând amprenta decolorată a unui de demult.
Bună ziua. (Un glas pițigăiat și abia auzit. Iarăși contrastant...) Sunt directoarea acestei instituții de învățământ. (Se aștepta să-i întindă mâna. Dar nu.) Poftiți în cabinetul meu. (A urmat-o în liniște. Pașii fâșâiau ca niște șerpi speriați.) Cu ce vă pot fi de folos? Deschide poșeta gen diplomat și scoate un dosar pe care-l înaintează directoarei. Am o repartiție, aici, în această școală. Ia să văd. Dar luați loc, să stăm de vorbă. Își pune ochelarii și își fixează ochii cenușii în hârtiile din dosar. Aaa, inginer... Păi și ce treabă are asta cu limba franceză? Hm?! De unde știți dumneavoastră atâta limbă franceză să predați la clasele cinci-opt?! Doamnă director, citiți rezoluția de la Inspectorat. Am susținut niște examene. Vedeți acolo și nota, vă rog. Mda. 9,90. O să vin în inspecție! (Aflase că e profesoară de engleză. Probabil că știa și (ceva) franceză...). Da, o să depun eu dosarul la secretariat. Mergeți în cancelarie. Prima pe dreapta. Orarul este afișat pe masă. Luați legătura cu șefa de catedră. Să vă repartizeze orele. La etajul unu aveți și un cabinet de limbi străine. Sper să vă acomodați cât mai repede. Mulțumesc, îi spune, ridicându-se. Ușurată că trecuse de momentul acesta. Apucă geanta cu o mână, așază scaunul la loc. Și iese. Aproape în fugă. Reacția directoarei îi provocase oarecare strângere de inimă.
Clinchete. Uși care se dau în lături de parcă ar fi știut că trece ea prin dreptul lor. Mulțimi revărsate, intersectate, disjuncte și plimbându-se de colo-colo ca niște meduze prin apă. O explozie de sunete ca într-un spectacol de rock featuring philharmonic-orchestra. Un aer încins traversând sălile siameze. Profesori ținând cataloage la braț ca pe niște tovarăși care lucrează cu cifre importante, motiv de a fi păstrate cu mare taină, ca-ntr-un seif.
Ciocăne. Cancelaria forfotește. Bună ziua. Sunt... Caut pe șefa de la catedra de limbi străine. Da, eu sunt. Florescu. Barbu. Încântată. De asemenea. Am repartiție... Înțeleg. Sigur, vom stabili clasele. Numărul de ore prestabilit, dacă sunt și ore în plus și doriți, vedem cum facem.
A primit clase pentru fiecare nivel, cel puțin câte una. A făcut planuri de lecție. Planificarea materialului didactic. A nimerit elevi buni. I-a format în propria perspectivă, așa cum trebuie. Acel trebuie ca o făgăduială față de sine. Îi plăcea munca aceasta, colaborarea cu elevii ei. A pus mult suflet. Toată imaginația sa. Aceștia au îndrăgit-o pe loc. Se străduiau să nu o dezamăgească. A primit și inspecții. Nu una, multe, și totdeauna a ieșit bine și foarte bine.
Copiii erau mulțumiți. Părinții erau mulțumiți. Diriginții. Conducerea școlii. Inclusiv inspectoarea când a făcut evaluarea catedrei de limbi străine. O cunosc pe doamna Barbu de la examenul susținut pe post. A reușit cu o medie foarte mare. Rumoare și felicitări... Unii nu se așteptau, alții confirmau prin încurajări și cuvinte de felicitare. Bravo. Se vede activitatea profesoarei. Este o persoană aplicată. Performanțele s-au văzut mai apoi la concursuri și olimpiade.
Își amintește cum o stare de bine curgea în sufletul ei, ca șerbetul pe limbă. Era singura satisfacție. Au urmat și alte colaborări și implicări în diverse activități școlare și extra.
Odată, de Ziua Femeii, a organizat cu elevii unei clase la care era diriginte, pe atunci, actualul director, o serbare în limba franceză. Niciun elev nu avea voie să vorbească românește. Totul în franceză. Dirigintele a rămas de-a dreptul impresionat. Copiii s-au descurcat de minunte să cânte, să recite, să spună anecdote, să interpreteze diverse roluri în câteva scenete. Ei, da, da. Așa mi-ar plăcea să decurgă și alte lecții și activități. Sunteți grozavi, copii, nici nu știam ce clasă am... Chiote, îmbrățișări... Dom’ diriginte, am vrut să vă facem surpriza asta, ca să vă mândriți cu noi. Vă mulțumesc. Chiar m-ați bucurat. Hai, acasă!...
Bună ziua, colega. (așa i se adresa ei, în școală, pe stradă, oriunde). Bună ziua, domnule director. La piață?! La piață. V-ați bronzat. N-o să vă mai recunoască elevii. Ba da, cel puțin după voce... după limbă... Râde. Dar nu așa cum o făcea altădată. Se simte o reticență. Ceva nu-i mai lasă libertatea de a fi el însuși. Se abține. Râde și ea, un pic mai zgomotos, dar asta nu-l descrețește prea mult. Mai e un pic și intrăm în activitate. Da, da, abia aștept. Ați fost pe undeva? Doar în tabără cu clasa. În rest, muncă la țară, la ai mei, că sunt în vârstă și nu-i mai țin puterile. Dumneavoastră?! Am avut de rezolvat niște probleme. O cută se arată între ochi, dintr-odată. Cu nerușinare. Bine, mai vorbim. Ne vedem în curând la școală (se simte că a intrat într-o zonă nevralgică). Bine atunci, la revedere. Sărut-mâna. Și l-a lăsat, preț de câteva secunde, urmărindu-i traseul. Știa cât de mult o apreciază. Uneori, orice om are nevoie de starea asta sufletească. Să știi doar atât: că ești apreciat. Nu pricepea de ce, dar lucrul acesta îi conferea mai multă stabilitate, mai multă încredere în propria persoană. Soarele se lăsa mai fierbinte pe acoperișuri, pe umerii oamenilor, ca în niște topitorii. Mirosea a struguri copți.
Auzise ceva la radio. Copilul directorului... a fost prins vânzând droguri... lângă Facultarea de... din orașul... Ancheta este în curs de desfășurare... Se presupune că nu este la prima abatere de acest fel... Împreună cu alți colegi, furniza marfa între file xerografiate, cursuri etc... Dacă se dovedește vinovăția... va primi... ani de închisoare...
În sufletul ei era atâta libertate. Al naibii de îmbietor...

(14 feb. 2013)