Vsegdapianâi (Mereubeat) este un mândru proprietar al unui apartament cu două camere din Kurgan, în Siberia, nu prea departe de Munții Urali. Îi place ca, de câteva ori pe zi, să se plimbe de-a lungul și de-a latul sufrageriei, gânditor, pieptul bombat, cu mâinile la spate și să-și spună: «Acesta este teritoriul meu» («Eto moia teritoria»)! Tocmai își cumpărase, în urma măsurilor liberale luate de «perestroika» lui Gorbaciov, apartamentul primit de la stat. Plătise 6000 de ruble, bani gheață (când rubla era un dolar și jumătate), o sumă enormă, dacă salariul unui profesor de gimnaziu cu vechime medie era în jur de 150 de ruble pe lună! Își savura izbânda, privind triumfător apartamentul, ca un conducător de oști pe câmpul de luptă, după o mare victorie, așa cum făcuse cândva Suvorov, pentru care Vsegdapianâi avea o mare admirație; sentiment de apreciere datorat, poate, și faptului că el semăna în multe privințe cu acest generalisim: pirpiriu, blond, ochi abaștri, privire oțelită, rapid în mișcări. În schimb, avea patima băuturii, iar mâna stângă - paralizată de la umăr.
Vsegdapianâi, pe numele întreg Vsegdapianâi Vodoboiaznovici (Hidrofobovici) Solionâiogureț (Castraveciormurat), s-a născut la Kurgan, în 1968, când Brejnev, stăpânul absolut al Uniunii Sovietice, a ordonat ca tancurile să înăbușe «primăvara de la Praga» - o șansă enormă a comunismului de a căpăta față umană. Mama lui a fost spălătoreasă, iar tatăl – șofer pe camion. Bunicul lui a luptat ca simplu soldat sub comanda celebrului Ceapaev, general de divizie în Armata Roșie, în timpul Războiului Civil din Rusia Sovietică, despre care obișnuia să povestească la nepoți. Îi plăcea enorm să spună bancuri despre Ceapaev. Vsegdapianâi, ori de câte ori începea o beție vorbită, împăna discuția cu bancuri despre Ceapaev:
- Ei, voi știți cine a fost Ceapaev? Habar n-aveți. Sunteți niște figuri jalnice («jalkie vidâ»). El și-a dat viața pentru ca Mama Rusia («Mati Rossia») să se întindă de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific. Să știți, voi, curve («bliadi»), că dorința dușmanilor ca U.R.S.S. să se reducă la dimensiunile Pieței Roșii din Moscova nu se va împlini niciodată! Unde rămăsesem?
- La Ceapaev, dragul nostru («naș milâi»).
- Vasilii avea pe lângă el un ofițer tânăr pentru servicii personale, care se numea Palka. De asemenea, mai ținea o bucătăreasă tânără, numită Anka. Ea era ibovnica («libovnița») celor doi. Ha, ha, nostim, nu? Într-o seară târziu, Palka intră în dormitorul Ankăi și o invită tandru la o plimbare sub clar de lună. Ha, ha, ce credeți? Anka se scuză frumos că, pasămite, nu are o rochie potrivită. Atunci Palka, nervos, începe să deschidă pe rând ușile dulapurilor din cameră și, arătând cu degetul spre hainele atârnate pe umerașe, spune: «Asta nu este bună? Asta nu este bună? Bună seara, Vasili Ivanovici! Asta nu este bună? Asta nu e bună?» Și acum să trecem la treabă: Fericire («Na sciastie»)!
- Până la fund («do dna») și să nu uităm deviza: «După primul pahar nu se mănâncă nimic» («Posle pervovo stakana ne zakusâvaiut»)! i-a îndemnat unul.
- Cunoaștem asta! Vă spun o glumă: «Nu există femei respingătoare, ci puțină vodcă» («niet nekrasivâh jenșcin, esti malo vodki»). Ce spuneți, suntem noi, rușii, misogini?
- Vsegdapianâi Vodoboiaznovici, tot respectul nostru pentru tine, știi să pui întrebări. Dar, în loc de răspuns, vin și eu cu o vorba de-a noastră, din popor: «În tinerețe: vodcă, barcă și o tinerică; la bătrânețe: chefir, bezea și un closet încălzit» («V iunosti: vodka, lodka i molodka; v starosti: kefir, zefir i tioplenkii sortir»).
- Să vă mai spun un banc cu Ceapaev. Într-o seară Vasili dorea să intre în dormitorul Ankăi, dar, buimac de câte gloanțe îi trecuseră pe lângă urechi, își pierduse aproape toată virilitatea și îi era teamă să nu se facă de băcănie din nou în fața fetei. Enervat că nu se simțea excitat cum trebuie, el a început să comande ca ieșit din minți propriei «scule»…
- Ne-ai mai spus bancul, știm ce striga,: Scoală-te, drepți («Ravnaisi, smirna»)!
- Ha, ha, ce îmi plac bancurile cu Ceapaev! Cum spuneam. În dormitorul de alături, al Ankăi, Palka auzea prin perete strigătele superiorului și se ridica în picioare acolo unde era, în pat, ori de câte ori auzea comanda «Ravnaisi, smirna!» Spre necazul fetei. Ha, ha, ce îmi plac bancurile cu Ceapaev!
- Se mai poate un banc?
- ...
- S-a făcut un test privind «gândurile» oamenilor după ce beau o sută de grame de vodcă. Pe ecranul aparatului, la american a apărut o mașină; la francez a apărut o femeie; la rus nu a apărut nimic. Atunci i-au dat rusului nostru să bea încă o sută de grame de vodcă și tot așa pînă la un litru cînd, în sfîrșit, pe ecran, a apărut un punct mic negru. Specialiștii au mărit punctul pînă cînd s-au lămurit: pe ecran s-a făcut vizibil un... castravete murat.
- Ai făcut aluzie la mine, curvă?
- Nu, șefule («Niet desiatnik»), așa e
bancul.
Uneori ajungeau la aceeași problemă «paradoxală», căreia nu îi dădeau de cap:
- Eu nu înțeleg, începea Vsegdapianâi dezbaterea, cum Olanda, cu un teritoriu întins numai pe un singur fus orar, să aibă guldenul mai mare decât rubla noastră, într-o țară, unde, când la Vladivostok apune soarele, la Murmansk abia răsare.
- Într-adevăr, este normal ca dolarul să fie mai mic decât rubla, deoarece teritoriul yankeilor este mai mic decât al nostru. De ce nu se respectă această regulă și în cazul guldenului? Dacă țara noastră este cea mai mare din lume, tot așa rubla trebuie să fie cea mai tare dintre toate monezile!
Vsegdapianâi era un fel de șef de echipă («desiatnik») al bețivilor, pentru că, de cele mai multe ori, el plătea chefurile. De obicei, amicii se adunau vineri seara în apartamentul lui, iar beția se lungea până duminică seara. Provizia era cam de zece sticle de vodcă, la un grup de cinci - șase participanți. Drept gustare foloseau hering afumat, pescuit în Marea Bering. Când cheful era în toi, ajungeau la strigături («ciastușki»). Una dintre cele preferate sună cam așa: «Am avut o soție, / ea mă iubea, / m-a înșelat numai o dată, / dar apoi s-a hotărât: / ah, o dată, încă o dată, / încă de multe, multe ori, / mai bine de patruzeci de ori câte o dată, / decât nici o dată de patruzeci de ori» («U menea bâla jena, / ona menea liubila, / izmenila toliko raz, / a patom reșila: / ah, raz, eșcio raz, / eșcio mnogo, mnogo raz, / lușce sorok raz po-razu, / cem ne razu v sorok raz»).
La miezul nopții băutura se termina, evident, sticlele goale erau depozitate, ca niște popice, sub masa din bucătărie. Atunci fabricau așa – numita «vodcă a lui Mendeleev», după o rețetă arhicunoscută în Rusia: se amestecă apă (două părți în greutate) și alcool etilic de puritate 96 de procente (o parte în greutate). Se obține, astfel, o băutură alcoolică de puritate 96 de procente volumice. Dacă se epuiza și această sursă, ieșeau în cartier, la fabricanții artizanali de «samagon», băutură obținută prin distilarea sfeclei furajere, cu un miros atât de puturos, că nu era greu de aflat adresele. În ultimă instanță, până dimineața, când se deschideau magazinele, își mai ostoiau setea cu alcoolul obținut din cremă de ghete pe bază de spirt. Ungeau felii de pâine cu cremă de ghete. Pâinea absorbea alcoolul, după care curățau crema cu un cuțit. Apoi, sugeau pâinea. Simplu... și, mai ales, ingenios întru satisfacerea poftei lor.
Înainte de a cădea în somnul bahic, binecuvântat, Vsegdapianâi repeta cu tristețe, dar din tot sufletul: «Sașa, Sașa»! Rostea diminutivul numelui Alexandru, băiatului său, aflat în custodia mamei. Motivul divorțului a fost patima beției lui Vsegdapianâi, patimă care s-a accentuat începând cu anul 1988, când a fost trimis în Afganistanul invadat de sovietici (la ordinul lui Brejnev, încă de la sfârșitul lui decembrie 1978). Ca mitralior pe un tanc, a cutreierat o mare parte din versanții abrupți ai Munților Hindukuș. Cum apărea o siluetă umană, el trăgea în numele menținerii la putere a clicii comuniste a lui Babrak Kamal. A ucide devenise o meserie, ca oricare alta. Din tanc, omora mujahedini, talibani, civili nevinovați, la grămadă, căci glonțul nu alegea. Regretele începuse să le înece zilnic cu vodcă, iar până la dependența de alcool nemaifiind decât un pas.
Îl apuca des, mai ales seara, dorul de Krasavița (Frumoasa), soția lui. Se străduia să-i trimită săptămânal o scrisoare. A cunoscut-o în toamna anului 1985, la școala serală. Amândoi se perfecționau în meseria de electrician. Niciodată nu s-au iubit cu adevărat. A fost mai mult o atracție carnală. În prima duminică a invitat-o la cinematograf, la matineu. Au văzut «Moscova nu crede în lacrimi» («Slezam Moskva ne verit»). Când Katerina și Rudolf din film făceau dragoste, Krasavița și Vsegdapianâi ajunseseră și ei să se pipăie prin diferite zone... Ea i-a șoptit la ureche:
- Ãștia fac dragoste ca pe timpul lui Lenin.
- Cum adică?
- Rigid, proletcultist, fără pic de fantezie. Acum trăim perestroika, schimbarea.
- Ce înseamnă perestroika în sex?
- Lasă-mă să-ți arăt! i-a răspuns ea, aplecându-se cu capul spre pantalonii partenerului, profitând de... puterea întunericului.
- Acum... am înțeles... mai bine... perestroika... lui Gorbaciov, a recunoscut gâfâind Vsegdapianâi, după un răstimp. Ãsta da comunism cu față umană!
Apoi, au ieșit din cinematograf, ținându-se de mână. Au străbătut metropola siberiană, reședința regiunii Kurgan, aflată imediat la sud de bazinul petrolier din regiunea Tiumeni, al doilea ca mărime după cel din Marea Caspică. Kurgan s-a dezvoltat la repezeală în urma mutării grăbite a uzinelor militare peste munții Urali, ca rezultat al eșecurilor Armatei Roșii în prima parte a celui de al II – lea Război Mondial. Blocurile de locuințe, construite atunci, seamănau cu niște dormitoare din cărămidă dintr-o garnizoană. A te plimba prin unele cartiere din Kurgan înseamnă să respiri ceva din atmosfera sovietică din anii '40. Artera principală a orașului se numea, chiar și timpul lui Gorbaciov, tot Lenin. Cei doi îndrăgostiți au rămas câteva secunde cu privirea ațintită spre tribuna oficială, instalată pernament, în fața căreia aveau loc anual defilări cu ocazia sărbătorilor de 7 Noiembrie și 1 Mai. Doar autobuzul – restaurant lipsea. Parcat în spatele tribuniei, el oferea celor din tribună un ceai cald, piroști, sucuri; avea și un grup sanitar. Au străbătut parcul central, unde, în ritmurile fanfarei militare cocoțate într-un foișor, femei în vârstă, veterane de război, cu pieptul plin de medalii, dansau mândre, ostentativ, perechi – perechi, timp în care, bărbați, veterani și ei, dar în inferioritate numerică, preferau să stea pe bănci și să privească. Au traversat podul peste râul Toboli, din apropierea magazinului universal Þ.U.M., abrevierea de la «Þentralinâi Universalinâi Magazin» – o denumire veche pentru o construcție nouă, modernă. Numeroși pescari aruncaseră undițele în lacul format de stăvilarul de sub pod. Câțiva pași și au intrat în nesfârșita pădure de mesteceni din Siberia. Următoarea oază urbană era la Omsk, la 700 kilometri depărtare. Un drum forestier, acoperit parțial de frunze, constituia unicul reper. Au mai mers timp de câteva minute, după care s-au abătut grăbiți în spatele primului mesteacăn. S-au contopit direct pe stratul moale de frunziș. Nu se sinchiseau că ar putea fi văzuți de trecători. De altfel, nu departe, se auzeau gemete îmbietoare la muncă... Nimeni nu i-ar fi deranjat, nici măcar cu o privirea. În Siberia există o ofertă de gen feminin de natură a satisface impulsurile sexuale bărbătești aproape instantaneu. Taigaua siberiană este un «cuib de nebunii» fără de sfârșit. Apoi, cei doi s-au separat, câteva minute, pentru a se odihni culcați pe spate. Simțeau sub ei frunzele moi și calde. În acel an, toamna a fost lungă, temperatura la amiaza depășind 30 de grade Celsius. O ciocănitoare căuta insecte sub scoarța «dalmațiană» a unui mesteacăn. Razele soarelui erau filtrate de frunzele îngălbenite. O ambianță numai bună pentru jurăminte de iubire eternă. Dar, uneori, timpul distruge totul...
A rămas în Afganistan până la 15 februarie 1989, când s-a încheiat retragerea trupelor sovietice. S-a întors acasă cu un pistolet Makarov, ascuns la piept. Îl considera un suvenir de război. Nu era greu să faci rost de arme de la camarazii răpuși. Totul trecea pe dată ca pierderi de război. Cine le mai ținea evidența? Sosit acasă, a fost demobilizat, dar primea o îndemnizație de o sută de ruble, bani pe care îi cheltuia pe băutură. Krasavița nu îi tolera noile apucături. Au început certurile... Disperată, Krasavița a plecat la părinții ei, luându-l și pe Sașa. Vsegdapianâi a încercat de multe ori să o convingă să se întoarcă acasă, dar fără rezultat. Într-un moment de slăbiciune, pe fondul unei stări de ebrietate avansată, siberianul a amenințat-o că se sinucide dacă nu se întoarce acasă. «Sașa! Sașa!» a mai strigat el în telefon, după care a îndreptat pistoletul – suvenir spre inimă. A închis ochii și a tras. Pooc!
S-a trezit într-o cameră de spital. Beat cum era, nu și-a nimerit inima, ci brațul. Osul i-a fost zdrobit, iar nervul distrus pe o porțiune prea mare pentru a fi suturat. Între timp, el s-a îmbolnăvit de osteomielită. Așa a ajuns la Centrul Unional Științific din Kurgan «Vindecări Traumatologice și Ortopedice». Acolo, osului brațului i-a fost îndepărtat segmentul infectat. Apoi, cu ajutorul dispozitivului inventat de medicul Ilizarov, cele două capete de os au fost puse în contact și presate timp de trei luni, până ce s-au prins. După jumătate de an, același os, dar vindecat, a fost tăiat și, cu ajutorul unui dispozitiv asemănător, capetele au fost îndepărtate cu o viteză de un milimetru pe zi, până ce s-a ajuns la lungimea inițială. După încă trei luni, Vsegdapianâi a ieșit din spital.
Era vara anului 1990. Ce să facă un invalid de brațul stâng? A avut inspirația să închirieze un spațiu sub scara Casei de Cultură din Kurgan, unde și-a amenajat un atelier de reparat televizoare color – o noutate în Siberia pentru acele vremuri. Pentru o reparație cerea 40 ruble, o sumă cu care putea să-și cumpere 160 pâini. Și a avut clienți. Într-un an și-a cumpărat apartamentul. A avut mare noroc, pentru că, imediat după aceea, s-a prăbușit rubla, care a fost un simbol al stabilității comunismului. A devenit beat doar o dată pe săptămână; dorința de câștig a învins parțial o patimă păguboasă.
Timpul trecea fără mari schimbări în viața lui Vsegdapianâi. Speranța că va avea vreo funcție de conducere se stingea pe zi ce trecea. Teza leninistă: «copiii spălătoreselor vor conduce țara» nu mai era valabilă. Pe Gorbaciov îl considera un trădător (izmennik). Luni, 19 august 1991, în timp ce președintele Gorbaciov își petrecea vacanța în «datcia» lui din Krimeea, Vsegdapianâi a auzit un comunicat al agenției TASS: «Mihail Gorbaciov este incapabil să își asume funcțiile din motive de sănătate și a fost înlocuit de Ghenadi Ianaev». Evenimentele se precipitau: directorul KGB - Vladimir Krucikov și ministrul apărării – Dimitri Iazov au decretat starea de urgență pe o perioadă de șase luni, anunțând reinstaurarea cenzurii și ordonând intrarea tancurilor în Moscova. Boris Elțân, care se găsea în clădirea Parlamentului, a ieșit și a îndemnat lumea la nesupunere civică. Tancurile au strivit trupurile a trei tineri care aruncau «cocteiluri Molotov». A doua zi, mii de oameni au sfidat blindatele. Seara tancurile s-au retras. Miercuri, Gorbaciov s-a întors la Moscova, iar joi, membrii puciului au fost arestați. Vsegdapianâi era tot mai derutat. Pe de o parte, el dorea schimbări liberale, pe de altă parte, îi displăcea destrămarea U.R.S.S., pe care o simțea iminentă. Dar, de ce se temea nu a scăpat. Pe 8 decembrie 1991 s-a organizat o «vânătoare» la reședința «Visculi», a președintelui Stanislav Șușkevici, din rezervația naturală Belovejskaia Pușcia de lângă Brest. Invitații au fost președinții Boris Elțin și Leonid Kravciuk. Acolo, trei din cele patru republici (Rusia, Belorus și Ucraina, fără Transcaucazia), care au fondat U.R.S.S.-ul, au semnat tratatul de formare a Comunității Statelor Independente, care, formal, a însemnat un pumnal înfipt în inima uniunii statale visate de Lenin. Gorbaciov, denumit și «Mihail cel fără de țară» («Mihail bez stranâ»), l-a acuzat pe Elțin că a grăbit destrămarea U.R.S.S. dintr-o dorință prea mare de putere, iar Elțin dădea vina pe puciștii din august 1991.
În urma acestor evenimente, Vsegdapianâi s-a simțit rănit în duhul lui velicorus. Era mulțumit că, măcar, în noua lui țară - Federația Rusă, s-a redus numărul musulmanilor prin neincluderea fostelor republici unionale Azerbaidjan, Kazahstan, Kirkizia, Turkmenistan și Uzbekistan, opinia lui bazată pe anii petrecuți în Afganistan. Dar, consolarea lui cea mai mare era că devenise proprietar de apartament, motiv pentru care în fiecare seară, când nu era beat, relua zigzagurile prin sufragerie, repetându-și mândru, dar și amenințător: «Acesta este teritoriul meu»!...